|
 O
lacrimă-candelă pentru
domnul Artur Silvestri
MEMENTO
Cezarina Adamescu
Prima zi
din Advent. Prima lumânare aprinsă în cununiţa de brad cu patru lumânări
albe, care stau în altar pe un suport special. Şi prima jertfă – cea mai
crâncenă şi cea mai dureroasă – din şirul, care de obicei premerg
Naşterii Pruncului. Un timp al evlaviei, al vegherii şi al rugăciunii.
Un timp de pregătire prin mortificaţie, post, abstinenţă, rugăciuni şi
tăcere. Răbdare şi veghe.
Eu ştiu că fără jertfă nu există Zidire.
Eu ştiu că fără sânge şi lacrimi nu există creaţie. Totul – clădit pe
această temelie: jertfă şi lacrimă. Sudoare şi sânge. Fără Moarte n-ar
exista Înviere şi fără Înviere nu ar fi existat Înălţare. Toate se
înlănţuie firesc, chiar dacă omul nu înţelege şi, orbit de durere,
strigă, bate cu pumnul în cer, revendică, cere socoteală. Aşa cum fac şi
eu azi. Tocmai am îngropat boabe de grâu în pământ pentru ca de Crăciun
să le aduc prinos Naşterii Supreme.
Acum 8 ani – am plătit această jertfă, cum nu se poate de scump: jertfa
mea s-a numit Arionda. O ţinusem lângă mine 49 de ani. Şi-acum se
dezlogodise de mine, plecase din viaţă, aşa cum venise: singură.
Ea a plecat tot într-o zi de Advent. Şi atunci, ca şi acum, m-a străpuns
o durere atroce. Nu era ceva fizic anume. Căci, durerile fizice –
destule! – le cunosc, m-am obişnuit cu ele, ştiu cum să le îmblânzesc.
Era ceva mai crunt şi mai insuportabil. Durere în Duh, de nealinat.
Durere în care ţi se pare că viaţa ta s-a oprit şi că nu poţi merge mai
departe, cu nici un chip. Şi nici nu găseşti resursele şi nici nu mai
vrei, îndeobşte. Nimic nu mai are sens.
Atunci m-am certat cu un arbore japonez o noapte întreagă. Lui i-am tot
spus şi repetat de mii de ori, singura frază pe care eram în stare s-o
bâigui: „Nu se poate! Nu, nu se poate!” La nesfârşit.
Credeam că n-am să mai rostesc nicicând alte cuvinte, de parcă se
isprăviseră toate. Rămăsesem blocată pe această frază, o negaţie ce mi
se părea singurul mod de a mai putea supravieţui. Gândeam automat că,
dacă nu accept, poate că pot să îndrept ceva. Dar n-a fost aşa. Mă
întrebam (şi mă întreb şi acum) ce rost mai au cuvintele dacă nu pot să
te ajute?
M-am încrezut întotdeauna –n cuvânt, fie el scris, rostit, gândit. Mi-a
fost credincios, aşa cum oamenii nu s-au dovedit. Iar acum, iată că mă
trăda. Poate pentru prima oară. Şi mă uitam cu încrâncenare la el, cu
duşmănie chiar.
De parcă, doar el era vinovat. Cuvântul negru, străin, urât, odios, el
care pusese stăpânire pe mesajele mele, care acum se insinua obsedant şi
nu voia să mai plece. Cum să-l şterg? Cum să-l nimicesc? Cum să-l anulez
şi să întorc lucrurile? Neputinţa mă năruie.
Eu ştiu că orice fărâmă de bucurie se plăteşte amarnic. Am plătit tot,
tot, n-am rămas niciodată datoare. Asta am învăţat încă din primii ani,
când mama, la micile noastre explozii de bucurie copilărească, ori râs
nestăpânit, ne spunea: „Parcă nu faceţi a bine”.
Amarnice bucurii am trăit toată viaţa. Adumbrite de nefericiri pe
măsură, ori poate mai mari, ca să răscumpere orice dram de pace şi
tihnă.
Nimic nu a fost rămas fără plată, fără îndestulare. La fel cum, orice
faptă rea, lasă urme, scrijelate pe suflet, pe conştiinţă, cu toate
spovedaniile şi penitenţele date de confesor în Sfânta Taină.
Sunt urmele cuielor bătute-n tocul uşii, la fiecare faptă nevrednică.
Chiar dacă apoi le scoţi cu cleştele, găurile rămân. Ca să-ţi aducă
aminte. Complet neprihănit nu vei mai fi niciodată. Amprenta vinei o
purtăm încă din naştere. S-a aşezat –pecete – pe firea noastră în urma
păcatului strămoşesc. O ducem cu noi ca pe-o cocoaşă-n spinare. Ne
asumăm şi ne purtăm condiţia de om, uneori atât de apăsătoare.
Nimic nu prevestea azi, implacabilul. Eu nu am premoniţii. O zi
obişnuită de iarnă. O sărbătoare chiar. Am venit de la Sfânta Liturghie
şi am făcut lucruri obişnuite. Apoi, m-am odihnit puţin fiindcă-mi
zvâcneau tâmplele. Şi m-a trezit vestea cumplită. Ca şi când m-am
prăbuşit într-un coşmar, fără putinţă de scăpare.
Am crezut, acum 8 ani, când m-a părăsit mama, că nimic n-o să mă poată
afecta mai profund. Dar astăzi, am înţeles că durerea, deşi nu e
aceeaşi, poate fi la fel de atroce, pentru un om (chiar dacă nu l-ai
cunoscut decât virtual), dar pe care îl simţeai atât de aproape, atât de
aproape…
Stau smerită în faţa acestei dureri şi nu caut s-o îmblânzesc. Am crezut
c-o să iasă din mine o dată cu plânsul sălbatic (urletul sfâşietor –care
nu mi-e propriu) – de vită înjunghiată (eu nu mă manifest în felul
acesta niciodată, am o anumită decenţă a durerii, o controlez, o ascund
bine, e numai a mea!). Dar, de data aceasta a răbufnit cu o forţă care
m-a speriat şi pe mine. Care a speriat-o şi pe prietena mea, venită în
chip absolut providenţial şi premonitoriu la mine. Ea s-a nevoit să mă
repună pe picioare. A fost nevoie de mai multe calmante. Va fi nevoie de
multe calmante.
Durerea poate amorţi, se poate îmblânzi, dar ea, de fapt, stă la pândă.
Şi abia aşteaptă să-şi scoată colţii. O aştept. Nu mi-e teamă de ea.
Ştiu să lupt corp la corp cu durerea. Uneori mă trânteşte cu umerii la
pământ, rareori o îngenunchez. Însă e o luptă inegală pentru că ea are
colţi ascuţiţi şi muşcă din mine. Dar şi eu muşc din ea cu sete. Cu
voluptate chiar. Vreau s-o nimicesc, să-i sfâşii jugulara.
Cine va învinge? Parcă nici nu mai contează. Lupta continuă.
Am primit multe mesaje, consternate, îndurerate, plânse.
Fiecare participă cum poate la imensa durere comună. Se înfruptă din ea
ca dintr-o pâine uriaşă care nu se împuţinează. Şi cu cât mănânci mai
mult, cu atât sporeşte. Fiecare îşi aduce obol, mica sa părticică. De
aceea sporeşte. Nici a mea nu e mai mare sau mai mică. Dar e a mea.
Vreau să rămân doar eu cu ea, în tăcere.
Vreau s-o străbat treaptă cu treaptă, ca pe un deşert care-mi umple
gura, ochii, urechile, nările cu nisip arzător, înecăcios, usturător,
care şfichiuie, pe lângă urechi, pe obraz, tinzând să te acopere, să te
îngenunche, să te îngroape sub dune.
Străbat
acest deşert cu tălpile şi braţele goale. Nisipul mă biciuie, dar
înaintez, pe orbeşte, pe muţeşte, pentru că gura mi-e plină se nisip,
ochii mă ustură. Sunt vădit înclinată în faţă, ca sub crivăţ, ca sub
taifun, care mă apleacă. Numai aşa pot face încă un pas, prin
necunoscutul de care mă apropii nepermis de mult.
Dar, la capăt, ştiu că voi întâlni persoanele dragi. Şi una din ele, un
om, plecat azi, mă va aştepta cu o candelă-n mână. Un „Înger tăcut”,
proprietar al unei Românii cât de poate de tainice. Din care, fac şi eu
parte, precum cea mai neînsemnată fiinţă. Doar în ochii săi am citit, că
fiecare fiinţă contează. Şi acuma ştiu că şi eu am contat, cât de cât,
în insula de oameni pe care i-a preţuit, care l-au preţuit şi iubit, de
care s-a înconjurat cu nespusa lui blândeţe.
Şi care acum, îşi aprind, fiecare, candela inimii, pentru ca drumul să-i
fie drept, zborul lin, aerul propice pentru plutire, şi vămile, plătite
cu prisosinţă, cu bănuţii de rouă ai lacrimilor noastre.
Bunul Dumnezeu care ştie tot, să-i facă parte cu drepţii!
Cezarina Adamescu
Galaţi,
30 noiembrie 2008
|
