Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

“O turmă şi un păstor” -

Problema împăcării Bisericii de Răsărit cu Biserica de Apus -

de Arhimandrit Teodosie Bonteanu

Marie Hetco

          În expunerea anterioară, pentru înţelegerea cauzelor convertirii la catolicism a arhimandritului ortodox Teodosie Bonteanu, v-am prezentat în finalul exounerii, ”Declaraţia” sa, pe care o reiau pentru a putea continua ideile exprimate în cartea “O turmă şi un păstor”.

            “Subsemnatul arh. Teodosie Boteanu, actualmente stareţ al sf. Mănăstiri Cetăţuia Iaşi, cerectând adevărurile asupra bisericii lui Hristos, atât în ce priveşte dogma cât şi istoria ei şi îndemnat fiind de convingerile personale, precum şi de observaţiile practice asupra Bisericii Catolice condusă de şeful ei suprem, părintele Papa, adevăratul păstor al oilor celor cuvântătoare, întărit de Mântuitorul spre a le paşte pe pământ, declar că recunosc în mod formal prin aceasta, supremaţia Sf. Părinte de la Roma şi că mărturisesc întreaga credinţă  acestei Biserici, depunând această declaraţie în mâinile superiorilor bisericeşti şi lăsând la judecata lor să facă uz de ea, atunci când vor crede de cuviinţă. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh. Amin. Iaşi, 23 oct. 1934,  ss. Arhim. Teodosie Bonteanu"

           Urmare a acestei declaraţii, a început o campanie de discreditare a părintelui Bonteanu prin presă şi prin reclamaţii ale unor preoţi din motive meschine.

            Hărţuit, a demisionat de la Mănăstirea Cetăţuia. I s-au terminat banii, a rămas pe drumuri şi obiect de compătimire al celor care-l cunoşteau. După cum singur scrie: Dumnezeu l-a scos din necazul în care era. Un preot cunoscut, părintele Heitz, l-a căutat la Mănăstirea Cetăţuia, unde îl ştia, dar nu mai era. L-a găsit după mai multe căutări – într-un moment greu al existenţei sale – şi l-a dus la Strasbourg, la locuinţa părinţilor lui şi de acolo l-a dus să viziteze mănăstirea trapistă Ellemberg. L-au impresinat foarte profund aceşti călugări ai tăcerii într-o disciplină nemaiîntâlnită, luând şi el parte trei zile la programul de rugăciuni şi meditaţii. Aceeaşi bună impresie i-au facut-o şi călugăriţele carmelitane de la Marienthal, o mănăstire înconjurată de ziduri înalte, în care a găsit călugăriţe, maici, care n-au părăsit incinta mănăstirii de 60 -70 de ani, petrecându-şi aproape întreaga viaţă în rugăciune şi slujirea lui Dumnezeu. A vizitat şi o mănăstire benedictină în Germania.

            Ceea ce a văzut în mănăstirile vizitate, l-a făcut să scrie: “Prejudecata ortodoxă că la catolici totul este fals se stingea în mine din ce în ce mai mult în faţa realităţii...., a bunătăţii din suflet, smereniei, curăţiei, carităţii creştine, ascultării şi altor virtuţi, care constituie sfinţenia monahică şi creştină a acestor călugări.”

            A vizitat şi alte mănăstiri şi în acestea ca şi în primele mănăstiri vizitate, disciplina, buna rânduială, spiritul de reală evlavie, rugăciunea şi meditaţia erau la loc de cinste. L-a uimit şi ţinuta afabilă şi generoasă faţă de el, care era totuşi încă un dizident.

            După şapte luni, a fost chemat acasă la Neamţ, apoi la cancelaria Mănăstirii Neamţ. Avea regretul că nu a avut curajul de a îmbrăţişa public trecerea la catolicism.

            A fost trimis egumen la Schitul Procov, situat într-o poiană la 4 km depărtare de munte, la Mănăstirea Neamţ. În schit erau 4 călugări care nu trăiau o viaţă de obşte, fiecare avându-şi gospodăria şi programul lui. Încercările lui de a-i organiza într-o viaţă călugărească au fost rău înţelese şi apoi, învinuit şi anchetat pentru nereguli în gospodărirea Schitului. Şi-a încărcat lada cu cărţi şi lucruşoarele sărăcăcioase şi a plecat. A obţinut de la mitropolit aprobarea demisiei şi a ieşit din eparhie. Înainte de a se despărţi definitiv de Mănăstirea Neamţ şi de a-şi împlini gândul care l-a frământat şi a întârziat atâta timp să şi-l relizeze, convertirea la catolicism, şi-a consultat  duhovnicul de la mănăstire. Când i s-a mărturisit, acesta l-a întrebat: “Sfinţia ta, ţi-ai pus întrebarea că dacă treci la catolici, nu-ţi va părea rău vreodata?”  La care a răspuns: “Cinstite Părinte, mi-am pus-o de mai multe ori şi totdeana am răspuns că nu mi se va întâmpla aşa ceva.” “Atunci eu te înţeleg şi te dezleg şi fii în pace căci Dumnezeu te vrea acolo ... Mergi cu Dumnezeu!”

            Pe deplin satisfăcut de cuvintele duhovnicului, a îngenunchiat în faţa icoanei miraculoae a sf. Fecioare din biserica mare, reculegându-se şi mulţumind, după care a plecat. A plecat la Episcopia romano-catolică. Episcopul Robu l-a dat în seama unui preot greco-catolic. A trecut pe la Blaj, cu biserica în doliu după decesul Mitropolitului Vasile Suciu. A vizitat mănăstirea Nicula şi împreună cu Provincialul ordinului sf. Vasile cel Mare a plecat la Mănăstirea Bixad. După trei zile şi-a dat seama că Dumnezeu i-a pregătit aici “colţişorul lui de retragere.”  A trăit aici, izolat de lume timp de 6 luni. A lucrat cu spor şi inspiraţie de sus, folosindu-se de toate notiţele din viaţa anterioară, despre convingerile lui personale privitoare la catolicism şi în ianuarie 1937 terminând cartea, a pus-o în mâinile provincialului pentru publicare, ceea ce s-a şi realizat în anul 1937. Datorită evenimentelor petrecute pe plan naţional şi mondial  - al 2 – lea război mondial, ocupaţia comunistă şi trecerea în ilegalitate a Bisericii Române Unite cu Roma – ş.a., unele texte şi-au pierdut actualitatea.

            Cartea rămâne totuşi de mare actualitate. Autorul este un călugăr ortodox şi din această perspectivă expune faptele, deci nu i se poate aduce acuza că pledează cauza “pro domo sua” catolică, dat fiind că se adresează cu toată convingerea şi dragostea sufletului credincioşilor din Biserica Ortodoxă, unde şi azi, sunt încă destule reminiscenţe ale acelor răspândaci – care, ca şi pe timpul pr. Bonteanu propagă aceleaşi calomnii la adresa Bisericii Catolice în general şi a Bisericii Române Unite cu Roma în special.

            Pe când cartea era sub tipar, părintele arhimandrit Daniil Ciubotaru se afla la Mănăstirea Obreja şi lucra şi el la cartea sa proprie: “Punctele de apropiere între ortodoxie şi catolicism”. L-a vizitat pe arh. Bonteanu la Mănăstirea Bixad. El scrie în cartea sa: “m-am rugat Maicii Domnului ca să mă lămurească şi să mă întărească mai bine asupra celor ce sufletul meu dorea, nu numai pentru mine, dar şi pentru întreg neamul nostru românesc”. În 1947, părintele D. Ciubotaru scrie  fostului său mitropolit al Moldovei – ajuns între timp Patriarh la Bucureşti – Nicodim Munteanu, o scrisoare, din care cităm: “Eu tot aştept zorile reânvierii religioase a neamului românesc. Acum nu mai pot aştepta. Conştiinţa mea nu-mi permite să lupt împotriva adevărului. Eu merg deci, să-mi plec capul sub braţul păstoresc al lui Petru., ducând cu mine toată comoara de sfinte şi venerabile tradiţii dogmatice  - aceleaşi ale apusului şi ale răsăritului – pe care le pot păstra iubi şi deprinde cu aceeaşi ardoare, ba încă şi mai mare, în aşezământul călugăresc al sf. Vasile cel Mare din Biserica Românească Unită cu Roma.”

            Răspunsul ortodoxiei româneşti în 1948 asupra menţiunii despre aceşti 2 călugări şi preoţi călăuziţi de har – T. Bonteanu         şi D. Ciubotaru – este: “Notăm că din lipsă de cadre corespunzătoare, Episcopia Unită de Lugoj a mers până acolo încât a încredinţat conducerea mănăstirii unor foşti călugări ortodocşi înlăturaţi din monahism, cum au fost arhimandriţii Daniil Ciubotaru şi Teodosie Bonteanu, trecuţi la ritul unit.”

            Adevărul este că aceşti arhimandriţi nu au fost înlăturaţi din B.O.R., ci ei s-au retras pe baza convingerii despre adevărata sfinţenie a Bisericii Catolice întemeiate de marele apostol Petru şi urmaşii lui, Papii de la Roma. Adăugăm: “Este timpul ca poporul român să cunoască adevărul întreg despre adevărata Biserică strămoşească. E timpul să înceteze falsificarea istoriei, mai ales cu privire la evenimentele petrecute sub ochii noştri şi pe care le-am trăit pe propria noastră experienţă.”

            În prefaţa cărţii sale, pr. Teodosie Bonteanu se adresează cititorilor evidenţiind că: “Această carte cuprinde rodul frământărilor sale sufleteşti de ani de zile.” “Iubesc biserica lui Cristos cum îmi iubesc viaţa, pentru că în ea se cuprinde Adevărul şi Adevărul mântuieşte pe om.” “Am căutat adevărul şi acum l-am aflat. Am căutat mai întâi să văd dacă adevărul B.O. este singurul şi marele adevăr şi dacă această Biserică este unica adevărată Biserică. M-am întrebat fără ură şi părtinire, cum stă oare lucrul cu Biserica Catolică? Sunt oare două adevăruri, unul în catolicism şi altul în ortodoxism, care nu se pot suferi unul pe altul? Dacă nu e rătăcită Biserica Catolică pentru ce noi ortodocşii fugim de ea? Nu poate fi de la Cristos ura, ura unui adevăr contra altuia, pentru că tot ce e adevăr  se contopeşte într-unul singur, care nu poate fi dezbinat, nici prin foc, nici prin sabie şi prin nici o putere pământescă. Caracteristica Bisericii lui Cristos este iubirea. Eu am lepădat această ură neînţeleasă, spre a ajunge la posesiunea adevărului unic şi integral.” “Biserica ortodoxă o stimez şi voi continua a o stima, pentru tot ce are ea vrednic şi de valoare, pentru acele suflete bune care-şi caută de datorie şi de mântuire, pentru prietenii multe ce îmi rămân în ea.. Dar vechiul dicton zice. “mi-e prieten Platon, dar şi mai bun prieten, adevărul”. Când glasul Domnului, care a lăsat pe pământ  adevărul unei singure Biserici, mă  cheamă, eu nu pot să mă mai împotrivesc, chiar dacă ar fi să se rupă orice legături pământeşti; căci iubirea lui Cristos o să treacă peste toate cele vremelnice.”

            “Scrisul din această carte este rodul propriei mele gândiri, pentru care eu singur am să răspund înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Este crezul meu şi convingerea mea personală, cristalizată după mai mulţi ani de zbucium sufletesc. L-am aşternut pe hârtie acum, cu ocazia convertirii mele, ca pe o spovedanie sfântă, pantru ca să se ştie motivele adevărate ale trecerii mele de la catolicism, unde intrând, declar că nu urmăresc aspiraţii, nici nu sunt condus de ambiţii sau slavă deşartă, ci numai de dragostea de adevăr, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc că l-am aflat” ... “Convertirea mea este trecerea de la Biserica Ortodoxă la Biserica Catolică sau mai bine zis, împăcarea mea individuală cu Roma, deci comuniunea cu Biserica Universală, adevărata Biserică a Domnului nostru Isus Cristos.” ... “Ideea de universlitate sau de catolicitate a fost exprimată de Domnul nostru în cuvintele: “Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta şi pe acelea mi se cade să le aduc aici, ca să nu fie decât o turmă şi un păstor.” În noaptea teribilă, când Isus se simţea aproape de moartea sa cea de bunăvoie, pentru răscumpărarea noastră, stând la cea din urmă cină cu ucenicii săi le spune: “Poruncă nouă vă dau vouă să vă iubiţi unii pe alţii”. “Pacea mea o las vouă!” (Ioan, 14, 27).

            Acestea sunt ultimele dorinţi şi tot ce cere de la neamul omenesc Fiul Omului, în clipa când pleacă să se jertfescă pentru om. Chinul patimilor şi ale răstignirii ce şi le simte aproape, nu-l neliniştesc atât de mult pe cât îl nelinişteşete gândul că, în sânul comunităţii creştine vor putea să se producă cu timpul rupturi, dezbinări şi despărţiri, pricinuite de ură şi gelozie prin meşteşugirea celui rău. Această hidoasă viziune îl doare pe Isus mai mult decât împunsăturile piroanelor, mai mult decât rana din coastă.

            În Grădina Ghetsemani, unde merge să se roage, el cere Părintelui Etern, sub sudoarea de sânge ....”pentru ca ei să fie una, toţi împreună, cum Tu Părintele meu eşti cu mine ...” Ce îndemnuri la pace şi bună înţelegere! ... Este tot ce doreşte mai mult de la noi, unirea înfrăţirea şi dragostea ... şi totuşi, cât de mult ne-am îndepărtat de aceste nobile şi dumnezeieşti gânduri! ... Astăzi după 19 veacuri de la acel suspin al Mântuitorului, noi care spunem în entuziasmul devotamentului faţă de Mântuitorul lumii că suntem gata să sărim în foc, să ne dăm sabiei şi morţii pentru a păzi credinţa Sa, de ce nu avem aceeaşi stimă şi pentru unirea atât de fierbinte dorită de El. De ce nu zicem: vom trece prin foc şi sabie,  ca să ne reunim într-o singură Biserică aşa cum ai voit Tu Doamne? Şi cât de puţin suntem şi astăzi dispuşi a ne împăca! Din cauza acestei sinistre viziuni a despărţirii, Tu Doamne nu puteai muri şi îţi era sete .... Şi de aceea ai spus lui Petru: “Simone, Simone, iată Satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu; dar eu m-am rugat ca credinţa ta să nu scadă şi tu să întăreşti pe fraţii tăi ... (Lc. 22, 31, 32).”   De unde suntem îndreptăţiţi a crede că întărirea tot de la Petru se cade să o aşteptăm şi în prezent, de la Petru “Piatra credinţei” pe care Mântuitorul şi-a întemeiat Biserica ... Pasiunile şi aroganţa omenească au rupt în două acea mare instituţie fondată de Isus Cristos, după zece veacuri de muncă şi de sfinţire, după ce ea, a trecut prin foc şi sânge, prin catacombe, prin persecuţii şi prigoane de tot felul...” ... “Toţi fraţii despărţiţi de Roma, au rupt câte o fâşie din cămaşa lui Mântuitorulu, dar la dezbinarea din 1054, această cămaşă a Mântuitorului, a fost spintecată de sus până jos fără milă....”

            Afirmăm că despărţirea Bisericii Orientale (a Bisericii de răsărit) de Roma, nu s-a produs decât din cauze politice. Antagonismul dintre cele două ginţi – ginta latină şi ginta greacă – ar fi fost adevărata cauză a dezbinării. Grecii îi considerau barbari pe romani, iar (latinii) romanii îi tratau pe greci ca supuşi, pentru că ţara grecilor era  stăpânită de latini.

            Pentru a se răfui cu romanii, grecii au jertfit biserica, cauzei lor naţionale: Nu ştii cum să-i judeci pe greci ca să nu greşeşti: să-i judeci cu asprime, să-i urăşti şi totuşi să-i compătimeşti pentru că atât de des caracterul lor se schimbă şi sar de la o extremă la alta.

            De ce s-a făcut schisma, de ce s-a rupt Biserica răsăriteană de cea apuseană, care au fost motivele, toate acestea vor fi dezvoltate pe larg în capitolul “Istoria schismei” ce va urma a vă fi prezentat.

             A consemnat, Marie Hetco

             Bibliografie “O turmă şi un păstor” - Problema împăcării Bisericii de Răsărit cu Biserica de apus

            Autor: arhimandrit Teodosie Bonteanu

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com