Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Octav ONICESCU -

Cel mai mare prieten al Maestrului George Enescu

Dr. Stelian Băjureanu

Se terminase, de mult, Al Doilea Război Mondial. S-a dat un ordin ca elevii aleşi de Miluţă Gherghiu, ca figuranţi în „Scrisoarea pierdută” care s-a jucat la Dorohoi, să fie trimişi prin sate să organizeze hore în care fetele mari şi băieţii să poată ieşi la joc. Am fost trimis la Liveni, satul Maestrului George Enescu. Toţi instrumentiştii de la „Pedagogica Şendriceni” şi „Liceul Grigore Ghica Vasile Voievod” din Dorohoi eram cunoscuţi de oameni. Când ne întorceam acasă, în vacanţa de vară, în Liveni era hramul biserici. Şi, aveau loc şi câteva cumetrii sau nunţi la care eram invitaţi. Câteva zile rămâneam aici pentru a cânta, chiar şi pe datorie. Toamna se numărau bobocii pentru muzicanţii de ocazie! Chiar dacă erau şi sub formă de alimente ce le datoram gazdelor sau internatelor noastre!

Am rugat căruţaşul cu „artişti” să mă lase la casa bătrânească a „Maiestoraşului lui Dumnezeu” şi nu la Primărie. Zis şi făcut. Pe aceeaşi ulicioară locuia şi „doftoroaia satului” şi părinţii unui bun coleg. Aveam de gând să-mi iau leacuri pentru picioarele-mi degerate şi să-i anunţ pe ţaţa Mărioara şi badea Octavian să pregătească un pachet pentru băiatul lor Ionel şi verii lui cu care stăteam la internat. La primărie aveam numai „probleme organizatorice” pentru hora de duminică de după slujba de la biserică.

Porţile ogradei cu pricina erau larg deschise.

-          Te pomeneşti că a murit „stăpâna”?!

Ajuns în lumina porţii am fost trăsnit de priveliştea ce mi-a fost dat să văd. În ogradă era un car cu vaci încărcat cu ultimele resturi de nuiele şi bucăţi de furcii scoapte de la paianta casei bătrâneşti a Maestrului.  Casa părintească, bucătăria de vară, fântâna, grajdul şi hondrobeiele pentru vieţuitoarele necuvântătoare, umbrarul rotund, grădinile de flori şi zarzavat, livada şi păduricea de salcâmi dispăruseră. Nu mai erau! Toate au fost scoase, noaptea, din rădăcini cu tancul după care s-a arat adânc şi s-a grăpat arătura. Privind cu atenţie, abia, am putut distinge culoarea mai lutoasă şi cu urme de stele albe şi curechii ale varului de pe foştii pereţi…  ai Casei Părinteşti a Maestrului!!! I-am întrebat pe stăpânii carului:

-          Măiestoraşul va iertat de datoriile de pe timpul secetei?

-          Da!

-          Dar fraţii Fischer?

-          Nu!!!

-          Şi, atunci de ce aţi dărâmat Biserica Muzicii Neamului Românesc? De ce

n-aţi dărâmat castelul Fischerilor de la Dumeni?

- Dar nu noi am făcut aceasta! Mergeţi la primărie Domnule „Strigător de dar” la Moş Dumitru. El ştie cum a fost astă noapte.

- O să ne trăsnească Dumnezeu şi o să ne ardă focul Iadului!!! Am ţipat eu ieşit din fire şi părăsind ograda.

Prin curtea vecinului, am ajuns la casa „Stăpânei”. Era plânsă ca după mort şi dârdâia de frig şi de supărare.

-          Sărut mâna Doamnă.

-          Tu eşti Stelucă?

-          Da.

-          Te-a trimis Domnul?

-          Nu!

 -    Să te duci la Domnul Profesor Cârlan şi să-i spui că ieri a venit samsarul de porci cu trei camioane şi a luat tot din casă, bucătărie, grajduri şi coteţe. A luat caprele, porcii şi cârlanii, păsările şi iepurii cu tot cu cuşti şi stupii de albine. Apoi au venit Domnii Ardeleanu şi Polak şi au luat pianina, viorile vechi, şi cele de strujeni făcute de Maestru, cărţile, tablourile, mileurile, tot, tot, … Şi, a leşinat.

-     Din casă a ieşit Doftoroaia cu două femei şi-au luat-o înăuntru. După un timp m-au chemat la ele. „Stăpâna” şi-a revenit.

-    Eu am fost dusă la Dorohoi şi am ajuns înapoi cu maşina care a depăşit căruţa voastră la Fermă. Mergi la Dumitru şi el o să-ţi spună cum a fost prăpădul de astă-noapte.

Întors înapoi am văzut cum alţi oamenii descărcau în curte materialele din dărâmături şi lemnele luate de dimineaţă. Pe drum înainte de primărie m-am întâlnit cu Moş Dumitru care a sărit un pârleaz şi mi-a făcut semn s-o iau după el.

-          Ieri, la amiază după ce au luat tot… tot, din casă şi din curte, tovarăşul Ardeleanu a dat telefon, primarului nostru, de la Partid din Dorohoi, ca imediat casa „Boierului de bandit” George Enescu să fie dărâmată. Noi n-am făcut nimic. Au venit ofiţeri şi soldaţi ai lui Paucker şi Roman cu tancuri sovietice şi oamenii lui Fischer cu tractoarele şi maşinile lor mari şi în câteva ore totul a dispărut. Satul e împânzit de securişti.

-          ?!?!

-          Băiete, cu mine n-ai vorbit nimic! Te duci la Octav pe cărarea pârleazului acesta şi a dispărut. Casa „Boierului de bandit” din Dorohoi a suferit numai acţiunea de zi de la Liveni. A fost transformată în Staţiune de maşini şi tractoare!!! N-a fost dărâmată.

Am ajuns la marginea satului. Am fost suit într-o căruţă şi băgat în fân şi dus  la Dorohoi în curtea hanului lui Ţalic. Am trecut pe la profesorii Saca, Ghenghea şi Goli. Le-am povestit celor pe care i-am întâlnit, o parte din ceea ce Dvs. deja ştiţi. La o bucată de drum copturile picioarelor degerate s-au spart. Doamne ce imense erau durerile. Am ajuns aproape de Catedrală mai mult „câineşte” şi „în genunchi”. Până la portiţă m-au dus în braţe lumea ce deja se adunase. M-au aşezat pe soclul gardului de fier forjat. Tovarăşul Ardeleanu, secretarul cu propaganda de la Partid, era deja lovit şi admonestat de mulţime. Noroc că a venit profesorul Mircea Florea care a strigat, gloatei înfuriate, că Ardeleanu este Tovarăşul Adler şi nu tovarăşul secretar!

Cineva din curtea Catedralei m-a lovit, prin gard, cu un pumnal în moalele capului. Am trecut pe lumea cealaltă. În timp şi mai ales după decembrie 89 am aflat că după ce am fost lovit şi căzut pe degerături am făcut un salt mortal în sus şi am plonjat în cap pe caldarâmul străzii Grigore Ghica pavată cu bolovani mari de râu. Cică sângele a ţâşnit pe gură, pe nas şi urechi. Era ora unu ziua. Profesorii m-au dus pe braţe la Policlinica orăşenească unde de serviciu era profesorul meu de igienă doctorul Pomârleanu. Am fost culcat pe o bancă în faţa cabinetului. Doctorul i-a asigurat pe profesori că va face totul ca să mă salveze şi i-a rugat să plece. La orele şapte după amiază femeia de serviciu m-a găsit sub bancă într-un lac de sânge şi a alarmat vecinii. Cum directorul Guţic Octav care m-a dus pe braţe m-a recunoscut l-a chemat pe doctorul Ştefănescu şi o birjă să mă ducă la spital. Birjarul a strâns de la lume „de zece ori preţul cursei până la spital”. Dar,  refuza să fiu urcat în trăsură, pentru că eram numai sânge. Când cearta era mai mare, a sosit doctorul Ştefănescu. Acesta s-a dus direct la birjar şi l-a întrebat câţi bani mai vrea. I-a dat suma pretinsă plus bacşiş gras. S-a aplecat asupra mea m-a ascultat şi a strigat:

- Copilul e mort!!! Toată lumea şi birjarul au fost invitaţi să plece.

A sosit un camion cu mai mulţi snopi de coceni şi o şubă. Am fost urcat pe coceni şi învelit cu şuba şi doctorul a dat ordin să fiu dus la morgă. Se înnoptase. Căruţaşul a găsit morga încuiată. S-a dus după asistent să vină cu cheia. Când s-au întors nu mai era mortul în camion!

După câteva săptămâni m-am trezit în casa Domnului Hazgan. Un om foarte bun mi-a spus că este doctorul Ştefănescu. M-a sărutat stropindu-mă cu sudoarea lui acrişoară. Apoi m-a îndemnat să dorm că sunt tare slăbit după leşin. După câteva zile mi-a venit puterea să vorbesc. M-a întrebat ce-mi aduc aminte. I-am povestit o parte din cele ce ştiţi şi Dvs. dar şi visele mele. M-am dat jos din pat şi m-am uitat pe geam. Eram un pic mai în sus de locul unde am trecut pe lumea cealaltă. În dreptul porţii de la bucătăria liceului.

-          Feţele celor din casă s-au luminat tare când au descoperit că eu îi recunoşteam pe cunoscuţii ce intrau şi ieşeau pe poarta liceului. Într-o zi i-am întrebat dacă Doamna profesoară de vioară a ieşit de la închisoare. Mi s-a răspuns că nu. În nopţile următoare am vorbit, în vis, cu Dumneaei. Ştia tot ce am făcut între timp. Mi-a spus să merg la Leibovici şi să-i dau lecţii de matematică în schimbul celor de vioară. Mi-a zis că am început să cânt binişor Balada lui Ciprian şi „Am un leu şi vreau să-l beu”. Şi mi-a mai adus o vioară

-          Care vioară? Cea de la Maestru sau vioara ta?

-          Vioara mea. Cea de la Maestru a fost luată odată cu Doamna Profesoară care a murit de mult. Doctorul a devenit pământiu.

-          De unde ştii tu că Doamna a murit?

-          Am vorbit as-noapte cu ea în vis! Şi, doctorul Ştefănescu a plecat ca vântul.

Mi s-a adus o vioară. Nu era a mea. Şi, a mea fusese luată! Am încercat să cânt ceva şi n-am reuşit nici hangul să-l mai ţin. Am leşinat din nou. Într-o zi, după ce m-am trezit am găsit pe masă câteva acorele de ale mele şi culori, hârtie ciocan, pensule, pahare cu apă şi tot ce trebuia să lucrez ceva. Am făcut schiţele şi am pus primele nuanţe deschise de culoare. Obosit ca de coasă m-am culcat fericit.

Însfârşit m-am întremat. Am mulţumit doctorului şi gazdei. Acestea m-au lămurit că cel ce m-a ajutat este cel mai bun prieten al Maestrului. Apoi m-au implorat că nu trebuie să ştiu nimic din ce s-au întâmplat la Liveni şi după ce am trecut pe „Lumea Cealaltă” ca să nu-i trimit şi pe ei şi pe alţii acolo unde este Doamna Profesoară. Într-o noapte, de sâmbătă, am fost gătit cu toate ale mele şi trimis la internat în patul meu care era la locul lui. Dimineaţa m-am trezit cu tot dormitorul în jurul patului meu.

-          Cum ai ajuns în pat?

-          Nu ştiu!

-          Unde ai fost?

-          Nu ştiu!

-          Cine te-a lovit în cap la Catedrală?

-          Nu ştiu!

La repetitor au venit profesorii să mă vadă. Domnul Prof. Ghenghea m-a scos la tablă şi mi-a dat să rezolv un exerciţiu de dinainte de a „trece pe lumea cealaltă”. Am reuşit neajutat de nimeni dar am obosit tare. Am pus capul pe bancă şi am adormit. Mama mi i-a arătat, în somn, pe cei care luni, la cancelarie, urmau să mă ispitească şi ce anume. Dumnezeu m-a ajutat şi interogatoriul a decurs bine.

În timpul Studenţiei am aflat că profesoara de muzică era soţia doctorului Ştefănescu!!! Urma să aflu cine a fost cel mai mare prieten al Maestrului George Enescu!!!

Fiul lui Ilie Bajureanu

În 1973 s-a organizat, la Braşov, un mare simpozion, de teoria sistemelor, de către Universităţile din  Bucureşti şi  Braşov şi Institutul Central de Matematică unde am participat împreună cu Prof. Univ. Cesar Buda de la Iaşi cu o lucrare.

La cămin Profesorul Octav Onicescu stătea sub camera mea. Nu-l cunoşteam personal ci doar din descrierile profesorilor Ştefan Procopiu şi Dumitru Mangeron şi a faptului că de la Botoşani şi până în satul lui natal, la poarta casei lui părinteşti, s-a asfaltat drumul. Lucrarea noastră, de stabilitatea sistemelor, a trezit atenţia unor participanţi. Concepţiile Profesorului Onicescu m-au cucerit! Dar aceasta-i altă poveste.

Într-una din zile asistam la lucrările simpozionului, în banca întâia, „la cucurigu” în amfiteatrul cel mare. La capătul rândului la uşă stătea Profesorul Onicescu. Eu stăteam pe acelaşi rând mai spre centru lângă fiica tovarăşului ministru Niculescu-Mizil. A apărut Preşedintele Academiei Române. Secretarul Academiei i-a prezentat, telegrafic, Preşedintelui toate „mărimile” începând cu acad. Octav Onicescu. La vecina mea de bancă prezentarea a durat foarte mult.

-          Tovarăşe Preşedinte Miron Nicolescu am onoarea să vă prezint pe fiica tovarăşului Paul Niculescu-Mizil, Membru în Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român … fiu de militanţi comunişti stabilişi la Mizil … etc. etc. … profesoară de limba spaniolă … este căsătorită cu tov. Profesor Gheorghe care a dat doctoratul în America … etc. etc. repetând supărător de des „fiica tovarăşului …” La sfârşitul acelui discurs „îndelungat” acad. Onicescu s-a adresat secretarului Academiei:

-          Măi Botez prezintă-l şi pe Bajureanu. Dar, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic secretarul a adăugat:

-          Tovarăşe Preşedinte de aici încolo nu mai am pe cine să vă prezint în afară de Domnul Profesor Buda de la Iaşi care este acolo sus.

Preşedintele Miron Nicolescu a ajuns, neaşteptat, în faţa mea. Mi-a întins mâna, zâmbind larg, şi m-a întrebat cu o voce slabă:

-          Cu cine am onoarea?

-          Cu fiul lui Ilie Bajureanu! Cei de faţă, şi mai ales acad. Onicescu, au izbucnit într-u râs puternic, sănătos şi prelungit. Fiica tovarăşului … râdea şi ea în hohote. M-a îmbrăţişat şi a spus că este sătulă de lingăi. Însfârşit s-a făcut linişte. Am fost întrebat mai departe:

-          Care Bajureni? Bajurenii Mironeni sau Bajurenii Bajureni? Am încremenit!

-          Bajurenii Bajureni.

-          Şi, de unde?

-          De la Horodiştea.

-          Care Horodişte din cele opt locuite de români?

-          Fosta Carsidavă din geografia lui Ptolomeu.

-          Sunt deosebit de onorat să vă cunosc! Mi-a strâns mâna şi s-a dus lângă acad. Octav Onicescu fost profesor al Domniei Sale.

În pauză s-a format, pe hol, un cerc mare în care în faţa mea era acad. Onicescu iar, în cruce, în dreapta Preşedintele Academiei şi secretarul. La un moment dat Profesorul Onicescu care conducea discuţiile m-a întrebat:

-          Bajurene ce mai este pe la mine prin sat?

-          Domn Profesor, de 17 ani de când s-a asfaltat drumul, toţi vă aşteaptă să veniţi acasă. Secretarul a intervenit energic.

-          Mă tu ala „fiul lui Ilie Bajureanu” cu un academician nu se vorbeşte aşa cu „Domn Profesor”. Trebuie să te adresezi cu: „Tovarăşe Academician, Profesor Universitar, Doctor …”!

-          ?!?! M-am blocat total. A intervenit acad. Onicescu.

-          Măi Stelucă măi nu te necăji. Uite la ora patru te aştept la mine în cameră la o cafe şi om vorbi noi de ale noastre. Pentru câteva clipe am avut o bucurie Dumnezeiască că am fost „salvat din nevoi”.

De unde ştia academicianul că ai mei îmi spuneau Stelucă?! Mi-am pus problema dacă la ora patru are sens să fiu în camera lui. Dacă prin acest gest nu demonstrez că şi eu sunt un fel de Botez care nu-şi vede vârful nasului. Ce fel de „fiu al lui Ilie Bajureanu sunt”?. Mi-a venit în ajutor mama şi m-a întrebat dacă eu ştiu cine este „Cel mai mare prieten al Maestrului George Enescu”. Sigur, nu ştiam. Dar, dacă academicianul ştie răspunsul la această întrebare!?

La ora patru fix am bătut în uşă. O voce de bariton mi-a strigat:

-          Intră!! Am deschis uşa. Gazda mea ducea, atent, cele două ceşcuţe cu cafea la masă. După ce a lăsat, cu grijă, ceşcuţele pe farfurioare lor s-a repezit la mine. M-a îmbrăţişat şi mi-a spus cu năduf:

-          Sunt sătul până aici!

Am discutat multe subiecte străine cunoştinţelor, judecăţilor şi simţirilor mele. Dar, şi multe pe care le aveam trase şi prin iţele şi prin spata stativelor mele. N-am putut afla mai nimic despre prietenii Maestrului Enescu. Am fost încredinţat că avea foarte mulţi prieteni şi foarte buni!? În schimb am aflat că numărul patru este la fel de important ca numărul trei. Iar, în anumite privinţe este mult mai important decât numărul trei. Aluzia era la lucrarea pe care o prezentasem la acel simpozion. Era pe masă!

-          Este şi data ta de naştere!!!

-          Da 4 iunie 1934. Am răspuns eu.

După masa de seară am fost pur şi simplu tocat mărunt în legătură cu energia consumată de instalaţiile de măsurare, interblocare şi reglare. Aici eram la mine acasă! Am făcut faţă relaţiilor dintre numerele reale şi cele complexe. Am fost lichidat, pur şi simplu, dar şi fascinat cu legăturile dintre pătratul anumitor probabilităţi cum este informaţia lui Hartley şi energia consumată pentru lucrul instalaţiilor automate. Astfel am fost trecut total de partea fenomenelor reale, armonice, rezonante cu „zestre” ce posedă amorsare, energetizare şi dezamorsare sau dezenergetizare. Mi s-a pregătit întâlnirea cu Ştefan Odobleja care a avut loc peste un an!!! Mulţi dintre vechii mei maeştri au căzut în dizgraţie! Am aflat că aceasta-i una din legile creaţiei autentice, rodnice.

Înainte de culcare s-a stabilit că a doua zi vom merge la Universitate împreună cu maşina mea. Ştia şi amănuntul că am cumpărat-o doar cu 5000 de lei. Şi că restul de 50000 i-am avut de la termocuplele de zonă! Am fost pe scările de coborâre cu jumătate de oră mai înainte de ora fixată pentru întâlnire. Profesorul era deja pe canapeaua din faţa scărilor!

Coboram scările cu cele peste 80 de profesoare fruntaşe în producţie, turiste, din Uniunea Sovietică. M-am pomenit alături de şefa grupului. O cunoşteam din cauza faptului că am făcut-o pe translatorul, înainte de culcare, dintre aceste doamne şi restul musafirilor români şi străini ai căminului. I-am dat bună dimineaţa şi am întrebat-o de unde este. Mi-a răspuns ca şi cum nu ne-am fi cunoscut.

-          Iz Sovetskom Soiuze (Din Uniunea Sovietică)!

-          A Sovetskom Souze bolşoi (Dar uniunea Sovietică este mare)!! Vecina s-a lovit puternic cu pumnul în piept, a ridicat mâna a la Hitler şi a răcnit:

-          I neruşimîi (De nezdruncinat)!! Perfect simetric ca gest, m-am lovit şi eu în piept cu pumnul şi am ridicat, mâna în sus, strigând:

-          Kak fse imperii (Ca toate imperiile)!!!

Toate companioanele de lângă noi au izbucnit în râs. Ajuns lângă canapea profesorul academician m-a mustrat.

-          Dacă trăia Stalin sigur ai fi văzut Vorkuta Siberiei!

-          ???!!!

-          Am observat atent. Toate rusoaicele care na-u râs în hohote au zâmbit prelung. Ştiu ele ceva ce noi nu cunoaştem!!!

Fiul de prinţ

Peste ani, la Institutul Politehnic din Bucureşti, într-o pauză a unui Congres Internaţional de Pneumatică şi automatizări, o Doamnă poloneză extrem de curtată de autorităţile româneşti m-a abordat direct în amfiteatru cu o mulţime de întrebări despre consonantica lui Ştefan Odobleja. În timp ce răspundeam la întrebări mai mulţi academicieni ce făceau un fel de gardă de corp a polonezei manifestau o nervozitate vădită. Doamna s-a postat în faţa mea şi nu mă slăbea de loc. Atunci secretarul PCR al Politehnicii, de undeva din încăpere mi-a strigat, în limba română:

-          Măi fiule de prinţ, lasă dracului femeia în pace. E pauză şi poate doreşte şi ea să se pişe ca tot omul.

-          ?!

Poloneza a plecat puşcă de lângă mine. Am ieşit şi eu pe sală. Am aşteptat vreme de aproape o oră să-mi cer scuze. A revenit însoţită de un bărbat şi o femeie. Vorbeau între ei în limba Poloneză. S-au apropiat de mine şi într-o limbă română distinsă mi-a prezentat însoţitorii. Erau ambasadorul Poloniei la Bucureşti şi soţia sa. Apoi ambasadorul mi-a prezentat-o pe poloneză. Era un distins academician care a adăugat:

-          Mă iertaţi Domnule Bajureanu. Sper să nu vă fi făcut vre-un rău. N-am ştiut că la Dvs. este interzis Odobleja!

Până la terminarea congresului am asistat la lucrări flancat de noii mei prieteni. La masa de închidere de la Athené Pallas am fost invitat de doi mari oameni de ştiinţă din occident să stau împreună cu ei. La masă eram flancat de doi mari oameni de ştiinţă români cu ochi albaştri. În faţă îl avem pe secretarul PCR al Politehnicii şi tot aşa tovarăşi unul şi unul. Li s-a explicat că trebuia să obţină mai dinainte aprobarea. M-au scos de acolo şi am mers la Masa Prezidiului. Noii mei prieteni s-au adresat Doamnei de onoare a Congresului.

-          Ştiţi, noi am vrea să stăm la masă cu un „Fiu de prinţ” dacă se poate?

-          Staţi că ştiu despre cine e vorba!

-          ?!

-          Fiul lui Ilie Bajureanu! Dacă veneaţi cu o oră  înainte. Dar acum trebuie să deranjăm foarte multă lume.

-          Perfect. Timp de o oră noi plecăm la plimbare ca să aveţi vreme să schimbaţi microfoanele.

-          Doriţi să staţi la o anumită masă?

-          Nu!! Unde se poate! Şi, cât ai bate din palme, am fost în stradă.

După o oră, fix, am fost din nou în locul de unde a început plăcuta noastră plimbare. Am fost conduşi exact în acelaşi loc de unde am fost luat. Singura schimbare sesizată de mine a fost că oamenii noştri de ştiinţă m-au încadrat doar prin intermediul occidentalilor.

Avocatul boierului de bandit George Enescu

La unul din Congresele Academiei Odobleja de la Lugoj, în loc să fiu, cu Acad. Alexandru Surdu în cameră la hotel, mi-a dat drumul un Domn brunet, înalt şi slab care m-a întrebat cu cine are onoarea. Cum era la zi întâmplarea cu fiica Domnului Mizil, am răspuns:

-          Cu fiul lui Ilie Baureanu.

-          Avocatul boierului de bandit George Enescu, al Reginei Maria şi al Prinţesei Ileana.

-          Prea onorat să vă cunosc!

-          Cu ce pot să vă stau la dispoziţie?

-          Am aflat că „Doamna profesoară” era soţia doctorului Ştefănescu. A sosit oare vremea să aflu şi cine este „cel mai bun prieten al Maestrului Enescu”?

-          Da, este acad. Octav Onicescu. Şi, a căzut moale în braţele mele!!! L-am aşezat pe un pat strigând din răsputeri Salvarea, Salvarea!!!

Ajuns la recepţie mi s-a pus un receptor la ureche cu vorbele „armata nu are voie să trimită salvarea”.

-          Veniţi este avocatul lui George Enescu şi al Reginei Maria. Dacă nu aveţi voie să-l ajutaţi veniţi măcar să-l vedeţi şi mort chiar dacă veţi fi pedepsiţi!

Am leşinat şi eu. M-am trezit cu camera plină de halate albe. Ştiam, şi de la un mesager mexican, preşedinte al celei mai înalte instituţii ştiinţifice, că Maestrul George Enescu a fost luat de acelaşi fel de moarte ca Paulescu, Doamna Profesoară şi Odobleja.

De ce a leşinat avocatul „boierului de bandit Gerge Enescu” am aflat, fără să mă aştept, mult mai târziu.  După ce Domnului avocat, şef de promoţie şi secretar al Marelui Micescu etc. etc., şi Domnului absolvent al Facultăţii de Teologie, tot şef de promoţie care a oficiat slujbele de înmormântare a unor mari oameni ai României, i s-a dat drumul de la puşcărie nimeni din prietenii apropiaţi nu i-a mai răspuns la Bună Ziua în afară de „Cel mai bun prieten al Maetrului George Enescu”. Domnul Costache Lăzărescu se urcase în tramvai şi şi-a salutat toţi cunoscuţi fără să primească răspunsul nimănui. Şi, deodată, cineva cu glas puternic de bariton îl strigă:

-          Costache, tu eşti măi Costache?

-          Da eu sânt Octave!

L-a îmbrăţişat şi amândoi au izbucnit în plâns. Vatmanul i-a recunoscut. Ştia totul de la bătrâni. Că, sunt prietenii lui George Enescu. Că deţinutul politic este cumnatul Marelui Antipa, Avocatul Maestrului Enescu etc. etc. Că celălalt este profesor academician.

- Hai măi Costache să ne dăm jos, la prima staţie, şi să vorbim de ale noastre!!! Tramvaiul s-a oprit. Vatmanul a anunţat că a oprit, între staţii, ca să se dea jos prietenii Maestrului George Enescu!

 Dr. Stelian Bajureanu

luni, 29 decembrie 2008

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com