Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

“OCHIUL NOPŢII”, poeme de  Monica Mureşan

Cartea la zi

Geo Călugăru (foto)

MONICA MUREŞAN s-a născut la 24 decembrie 1953, Piteşti, Argeş. Filolog. Debut: 1980/proză S.F./“Argeş”. Cărţi publicate: “Vama de ceaţă”, volum debut versuri/Excelsior–Bucureşti,1992, ediţia I-a; ed.a II-a în 1993“. Trecere de pietoni” - versuri şi “Moartea se numea Scumpi”- proze, ambele Pygmalion–Piteşti, 1996.  “Steaua de Murano”/versuri, rom.-fr./Vasile Cârlova, Bucureşti, 2000. “Ochiul Nopţii”, poeme/Viaţa Arădeană-Colecţia Viaţa de pretutindeni, Arad, 2006. Antologii literare: “Arca îmblînzitorilor de fantasme – proză fantastică” – Antologie 2000, Euro Vida M. 2000; “Întîlniri în cuvînt” – Ed. SSR – Bucuresti, 2002;  “Cercuri pe apă” – Ed.Ministerului de Interne, Bucuresti, 2002; “Orpheon între tradiţie şi modernitate” /Topoexim, Bucureşti, 2002. La Ed. Granada, Bucureşti: “Regina noptii”- 2004,   “Exotice”- 2005, “Ipostazele fantasticului contemporan”- 2006, “Armonii baroq” – 2007. Colaborări în diverse publicaţii cu articole, eseuri, reportaje, cronica literară şi plastică.Redactor revisele “Dor de dor” şi “Biserica de lemn”.

 Cu concursul Editurii “Viaţa arădeană”, în Colecţia “Viaţa de pretutindeni”, Monica Mureşan şi-a fixat asupra noastră, a cititorilor poeziei sale, “Ochiul nopţii”, cum sună incitant titlul noului său volum.

            Ca să ajungă să-şi folosească abil “ochiul nopţii”, poeta Monica Mureşan a devenit “stăpână pe o exprimare modernă, metaforică” (Sabin Bodea).  Dar, mai întâi, disciplinată, a străpuns “Vama de ceaţă” pe “Trecere de pietoni”, neademenind-o, câtuşi de puţin, chiar dacă “Moartea se numea… scumpi”. Era chemată să meargă mai departe de “Steaua de Murano”.

            Nu s-a oprit aici  şi ne-a dăruit un nou prilej de bucurie chiar dacă izvorăşte din ochiul nopţii.

            Eşti poet în măsura în care nu pierzi, odată cu trecerea timpului, capacitatea de a te uimi ca în faţa celei dintâi întâlniri cu viaţa, întâmplările şi ambientul ei, indiferent când se produce aceasta. Monica Mureşan cunoaşte foarte bine acest adevăr şi ni-l spune răspicat chiar în Motto-ul cărţii: … “Priveam amândoi marea/de parcă atunci o descoperisăm”.

            Înainte de a-l îndrepta pieziş asupra lumii din afară, poeta direcţionează ochiul nopţii asupra propriei lumi lăuntrice, adunând în el trăiri de tot felul petrecute de-a lungul vieţii, pe care, odată descoperite, le trece printr-un filtru al judecăţii, suficient de exigent pentru a păşi mai departe, luminată, de fiecare dată de un grăunte de înţelepciune în plus.

            Astfel, poeta conştientizează că: …”vine câteodată/o dragoste târzie/ea te strânge/ca un costum rămas mic” … e  “ca şi cum poţi reprograma/un vis ce ţi-a plăcut”. De cele mai multe ori, o imposibilitate, numai că Monica Mureşan e optimistă: “câteodată se mai întâmplă şi minuni/şi atunci dai de un croitor ce/se pricepe la suflete…”. (Dragoste târzie, p. 6). 

            Doritoare să descopere “esenţe”, poeta, din ce în ce mai încercată de capcanele vieţii, ajunge să aibe revelaţia esenţei esenţelor: … “nu o să mai stropesc cu acid/sulfuric iubirea ce îţi port/de-acuma e prea târziu şi-i păcat…”. Asta nu înseamnă că Monica Mureşan a renunţat să creadă că  fost îndreptăţită, pentru iubirile trecute, să apeleze la proba verităţii – trecerea prin “acid sulfuric”. Numai că, “problema nu e această iubire”, pe care o trăieşte acum ci… “cele vechi/celelalte iubiri” … “jungla asta/de amintiri ce mă constituie/şi ştiu că îi aparţin/care mi-a dăruit atâtea şi atâtea/metafore şi vieţi,/jungla asta de amintiri pe moarte…/de care nu mai scapi pentru că nu iau foc/şi stratul ăsta greu de suflet carbonizat”. Timpul începând să nu mai aibă răbdare cu poeta, aceasta e dispusă să nu mai apeleze la proba amintită. Mai mult chiar, doreşte să-şi explice noua atitudine faţă de cel în braţele căruia speră să găsească un strop de iubire şi nu îşi mai poate îngădui să-l irosească, autocondamându-se inutil… “acuma poate ai să înţelegi de ce/alerg la tine atât de repede urcându-mă/în pomul vieţii tale/şi muşc din venele frunzelor/pline de sevă caldă şi strălucitoare…”.

            Descătuşarea de o obişnuinţă, în timp păguboasă, e atât de firească şi deplină, încât exprimarea ei are năucitoarea simplitate a marilor adevăruri ale vieţii: “nu o să mai stropesc cu acid sulfuric şi/iubirea ce-ţi port…” (Esenţe, p.10).

            Fiecare din cele (nu întâmplător) 33 de poezii, cuprinzând câte un buchet de esenţe, ar merita pusă sub lupă pentru a fi decantată, dar nu doresc să răpesc bucuria cititorilor de a le descoperi, uimindu-se. În final, voi încerca să răspund propriei mele nedumeriri: de ce Ochiul nopţii?

            Pentru că prin el… “te urmăresc” şi tot prin el “poarta visului se deschide”, adică imposibilul devine posibil (prin vis), mă eliberez de toate reproşurile pe care ţi le-aş fi putut face dar nu am cutezat: “strigând, gesticulând:/nerecunoscătoare, trădătoare!”… Ca dezlănţuirea să fie pe măsura adversarului, poeta apelează la metafora mării dezlănţuite: …“plasma ta de mare schimbătoare/ca o veşnică muiere agitată/te-am înnobilat Ipotenuză/între catetele picioarelor mele/cu tălpi rătăcite şi călcâie aspre de pelerin” – adică: m-am dăruit ţie într-o totală uitare de mine însămi şi, în loc de recunoştinţă, ce-mi oferi? … “O singură noapte a fost de ajuns/să mă abandonezi,/înmurgit/prosternat în adoraţie pe cer!”. În obsesia sa că iubirea merită orice sacrificiu, deşi abandonată, femeia continuă să se roage şi să spere: … “am să bat mătănii în unghiul/orizontului meu întristat până când/catetele mi se vor reîntregi cu latura/ta nerecunoscătoare de Ipotenuză/până ce triunghiul nostru/va reveni în isoscela-i egalizare,/vino, curgi, linişteşte-ţi ajungerea,/trecerea în unghiul nostru lin! ”.

            Mătăniile bătute n-au fost zadarnice, dorinţele puse în rugăciune spre a se împlini au ajuns pe o cale miraculoasă la destinatar, liniştind-o pe femeie, care nu ar fi vrut să-i tulbure, fără voia sa, somnul: … “nu te-am trezit; ţi-ai venit în fire/zâmbind enigmatic, copilăreşte:/ am visat că marea era somnambulă?!!”.

            Gestul femeii de a da viaţă, a întreţine viaţa şi uneori de a readuce la viaţă se consumă şi se exprimă firesc şi de această dată: … “te-am acoperit cu corpul meu: erai/un sloi de gheaţă (marea ţine rece… doar îţi spusesem) iar picioarele mele/te-au primit în unghi cald.” (Ochiul nopţii, pag. 35).

            Transfigurarea actului fizic al iubirii este aici, fără exagerare, înălţător. Poezia Monicăi Mureşan este, într-adevăr un joc, dar unul foarte serios şi susţinut de mult har.

Geo Călugăru

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)