Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Dumitru Velea: Ochiul şi mâna

O CARTE PENTRU PATRIMONIUL CULTURAL-ARTISTIC ROMÂNESC

- scrieri despre artă -
Editura Fundaţiei Culturale „Ion D.Sîrbu”
Petroşani, 2005


de Dumitru Hurubă

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Nimic, în domeniul literaturii, nu mă mai miră la scriitorul Dumitru Velea...

De-a lungul timpului, după ce a debutat la Editura „Cartea Românească” cu volumul de versuri „Lucifera”(1973) – titlu destul de curajos la vremea aceea! – parcursul literar al lui Velea nu a fost marcat de oareşice moment spectaculos, în sensul vreunei apariţii editoriale (să zicem) care să rupă gura târgului. Dimpotrivă, evoluând într-o discreţie pe care, personal, o consider nedreaptă, dar specific provincială din nefericire, şi-a construit cu meticulozitate de bijutier individualitatea creatoare care, încet dar ferm, s-a constituit într-o operă literară complexă şi, fără îndoială, de valoare incontestabilă. Poet de mare profunzime lirică, eseist de forţă, filozof prin definiţie, cutez a spune, el fiind colaborator la „Revista de filozofie” condusă de Grigore Smeu... –, dramaturg, critic literar, iată că, mai nou, şi critic şi istoric de artă.

Aşadar, conţinutul noului volum semnat de Dumitru Velea, „Ochiul şi mâna” – puţintică parafrază la „Ochiul şi lucrurile” de Andrei Pleşu –, cu subtitlul „Scrieri despre artă”, nu mă mai miră în contextul celor spuse mai sus. Fiindcă de la Dumitru Velea, posesor al unui „depozit” de cultură generală sau de specialitate impresionant (reducând ideea la spaţiul umanist), te poţi aştepta la orice în sensul abordării de-acum cu un fel de nonşalanţă a oricărui gen de creaţie. Însă, trebuie spus imediat că, pentru cei care îi cunosc cât de cât opera, cartea de faţă va fi, totuşi, o surpriză datorată unui altfel de contact-receptare, prin intermediul unui altfel de mesaj al autorului, cu una dintre cele mai importante scrieri ale sale din ultimii ani.

Şi nu pot începe vorbirea despre această carte fără a semnala o subtilitate inteligentă, ca să nu-i spun „şmecherie simpatică” a autorului pentru a ne avertiza despre felul cum se pune problema şi, mai ales, din ce unghi trebuie văzute şi pritocite lucrurile pentru a „cădea” pe frecvenţa emisiei mesajului său. Deci, ce face ? Renunţă la un „cuvânt înainte” lămuritor despre ce şi cum se petrec lucrurile în interiorul cărţii (care ar fi prins bine unei anumite categorii de cititori), şi foloseşte nu mai puţin decât trei „motto”-uri citându-i pe Jung (din „Viaţa de dincolo de moarte”), Eminescu (din „Miron şi Frumoasa fără corp”) şi Trakl (Georg) („Primăvara sufletului”). Este un avertisment-deschidere spre tematică şi, mai ales, spre modalitatea de abordare a ei...

Aşadar, având în vedere tematica, în mod normal volumul este construit pe mai multe planuri, dominator rămânând până la urmă cel al biografiilor, indiferent că este vorba despre persoane fizice-artişti sau despre Teatrul Dramatic „Ion D.Sîrbu” din Petroşani... Cu această excepţie, cartea este dedicată în întregime unor artişti plastici din Valea Jiului care, în timp, şi-au dovedit harul şi valoarea prin creaţia lor, ea fiind, concomitent, şi o contribuţie extrem de interesantă şi importantă la fixarea în timp şi spaţiu a unor valori autentice trăitoare pe aceste meleaguri. Cu un foarte bun simţ al esteticului, condimentat cu respectuoase consideraţii perfect mulate pe „subiectul aflat sub tratament”, Dumitru Velea scotoceşte, află, analizează şi circumscrie în patrimoniul artistic naţional opere de artă plastică altfel supuse pericolului iminent de a cădea pradă uitării treptate şi-apoi definitive. Din acest unghi privite lucrurile, avem de-a face cu un act de autentică responsabilitate civică şi cultural-patrimonială. Fiindcă, din nefericire, şi aş păcătui să nu o spun: provincia rămâne provincie şi, pentru a-şi dovedi... existenţa (indiferent de domeniu!) ea, prin reprezentanţii săi – domeniul nici nu mai contează! – trebuie să poarte lupte grele şi cu sine, dar mai ales cu... centrul (Bucureşti) sau chiar „centre mai mici – Timişoara, Cluj, Iaşi, Craiova... Cred că exact în acest context trebuie privită problema şi purtată întreaga discuţie despre carte; cu atât mai mult că însuşi Velea are din când în când grijă să sugereze chestiunea în cauză, chiar dacă nu totdeauna o face direct... Iată, deci, ideea enunţată mai sus şi concretizată doar cu alte cuvinte de Dumitru Velea: „Umilitatea pictorului până la a-şi refuza o expoziţie personală” (pag.7), acţiune care nu se petrece, deşi ar fi pe merit, fiindcă, notează el mai departe, „Există o clipă când un om poate fi străfulgerat de o trăire numenală, iar gradul de intensitate al acesteia îl determină, răsturnat din adâncuri, pentru totdeauna.”(pag.9).

Adevărul este că, odată intrat în atmosfera cărţii, se produce un ciudat sentiment de labirint, fapt care obligă cititorul să ţină permanent contactul cu... ghidul... Ariadna (Velea, în cazul nostru), tocmai cu scopul de a împărtăşi soarta lui Teseu... Pentru că textul nu este o descriere sec-enciclopedică – deşi, păstrând proporţiile, cartea este, totuşi, o combinaţie dicţionar-enciclopedie – ci o scriere adeseori romanţată, dar mereu încărcată de problematici sociale cu destule nuanţări/condiţionări politice, economice, şi chiar administrative, ca să nu mai vorbim de cele de creaţie. Velea ne convinge cu argumente solide că artiştii plastici din Valea Jiului nu sunt cu nimic mai prejos decât oricare alţii, din oricare alt colţ al ţării sau al lumii, pentru a putea fi încadraţi în cutare curent artistic. El are tot timpul grijă să reliefeze şi să exploateze în aşa fel elemente existenţial-umane ale artiştilor „din Vale”, încât, odată intraţi în atmosfera respectivă să participăm alături de el la trăiri care ne amintesc de câteva elemente heideggeriene... „Căutăm, spune Heidegger, realitatea operei de artă pentru ca să aflăm realmente acolo arta care este cuprinsă în ea.”(Martin Heidegger, „Originea operei de artă”, Ed. „Univers”, 1982, p.52. Trad. Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu). În mod evident, Dumitru Velea are în vedere acest adevăr nu doar pentru a-şi crea o bază de analiză, ci pentru a forţa adevărul recunoaşterii de către oricine a valorii „biografiaţilor” săi. Aceştia, adică personajele cărţii, la urma urmei, sunt cei care de-a lungul multor ani, sub orânduirea socialistă, au reuşit – numai ei şi Dumnezeu cunoscând cu ce sacrificii – să formeze o grupare (Filială a U.A.P. din România mai apoi) care, prin creaţii de certă valoare, a proiectat zona Văii Jiului în contextul artei plastice patrimonial-naţionale.

Sigur, ar fi nepotrivit să vorbim despre o avalanşă de plasticieni în Valea Jiului şi cu atât mai riscant ar fi ca, referitor la carte, să inducem ideea unei adevărate şcoli de pictură, dar se poate afirma în voie despre câteva nume reprezentative nu doar la nivel de zonă. Exact aceasta o face Velea explicând într-o manieră moderată, dar convingătoare, rostul şi rolul celor al căror produs spiritual este arta vizuală. Un fapt extrem de important îl constituie succedarea generaţiilor de pictori într-un spaţiu geografic, social şi existenţial de o duritate adesea nepricepută la adevăratele sale dimensiuni de către unii. În aceste condiţii, în decursul istoriei – inclusiv sub comunism – în „Vale” s-a făcut artă, iar rostul acestei scrieri este, între altele, de a demonstra realitatea palpabilă că acolo valoarea artei plastice este un element în plus al valorii umane, al celor care, după ieşirea din şut, pot şi ştiu să creeze frumosul pe pânză sau cu dalta şi ciocanul, dacă vorbim despre sculptori...

Pe rând, folosind un ton moderat, ceea ce presupune un discernământ atent din partea autorului, facem cunoştinţă cu o lume care ia, pe nesimţite, forma ineditului, a fabulosului chiar, o lume în care Velea are grijă să proiecteze lumina harului celui care o locuieşte, căruia îi cedează câte puţin (până la arderea definitivă) din valoarea spiritului său. De altfel, titlurile (sau capitolele cărţii) ne introduc fără menajamente în atmosfera vieţii artistului şi a artisticului: „Victor Sylvester, între umilitate şi tripticul soarelui”; „Ionuţ Gabroveanu. Lumea poate să fie un buchet de flori”; CRISTIAN SERGIU IANZA şi bisericile cosmice”: „ION CÂRJOI: Am o foame permanentă de absolut şi o nestinsă sete de albastru”; IOSIF TELLMAN – un geometru între vestale”; ION LICIU. Drama: şi ce i se va da, i s-a luat”; IOAN MEDRUŢ. Forme sculpturale aruncate în spaţiu”; „DORU ROMAN. Peisajul ca mediu pentru lumină”; „LADISLAU SCMIDT, cel cu mâna de aur. La curţile vieţii cu mâna de aur”... Nu întâmplător, am lăsat la urmă pe un component al acestui florilegiu artistic... Este vorba despre unul dintre cei mai valoroşi caricaturişti ai momentului; iar când spun moment, am în vedere exact stricta actualitatea, ION BARBU, căci despre el este vorba, fiind – şi nu e forţare a lucrurilor – cel care este port-drapelul caricaturisticii politice româneşti actuale. Incisivitatea şi dialogurile dintre personajele desenelor sale îi asigură creaţiei lui individualitate, valoare incontestabilă şi, în acest fel, perenitate...

Pe de altă parte, dar fără a părăsi contextul, şi biblic vorbind, după ce i-am dat Cezarului (Văii Jiului) ce i se cuvenea, ar fi nedrept să nu completez cu faptul că, prin forţa împrejurărilor (motivele nu contează), o parte dintre cei cuprinşi şi comentaţi în această carte, fie că mai trăiesc şi creează acolo, fie că doar şi-au început în „Vale” viaţa artistică, acum aflându-se în alte părţi ale ţării, ei rămân „datori” unei experienţe existenţiale unică în felul ei; sau cazurile în care, fiind născuţi pe alte meleaguri, unii dintre plasticieni, au avut de-a face, în sensul pur şi frumos al cuvântului, cu Valea Jiului, care le-a şi marcat într-un fel sau altul viaţa... Iată-i, în ordinea din carte: pictorul Victor Sylvester s-a născut în localitatea Petriceni, judeţul Covasna; pictorul Ionuţ Gabroveanu s-a născut la Băileşti, în Oltenia; pictorul Ion Cârjoi, s-a născut în localitatea Tismana, judeţul Mehedinţi; Iosif Tellman s-a născut la Braşov; Ioan Medruţ s-a născut la Deva; Doru Roman s-a născut la Tulgheş, actualmente judeţul Harghita... Ei au creat şi unii mai creează opere de artă fără de care, necondiţionat, în istoria artei plastice româneşti ar exista un inexplicabil gol.

Deci, Dumitru Velea, prin volumul „Ochiul şi mâna”, nu numai că acoperă acest „gol”, dar şi ridică creaţia artistică a celor „din Vale” la rangul de valoare reală şi necesar-integrantă în istoria artei plastice româneşti. Dacă acesta a fost gândul secret al autorului, poate fi liniştit: după credinţa mea, efortul său este o reuşită deplină, volumul fiind o indiscutabilă contribuţie la punerea în valoare a unor individualităţi artistice...

Dumitru Hurubă

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)