|
Dumitru Velea: Ochiul şi mâna
O CARTE PENTRU PATRIMONIUL CULTURAL-ARTISTIC
ROMÂNESC
- scrieri despre artă -
Editura Fundaţiei Culturale „Ion D.Sîrbu”
Petroşani, 2005
de Dumitru Hurubă
Impresii si pareri personale in FORUM
Nimic, în domeniul literaturii, nu mă mai miră la
scriitorul Dumitru Velea...
De-a lungul timpului, după ce a debutat la Editura „Cartea Românească”
cu volumul de versuri „Lucifera”(1973) – titlu destul de curajos la
vremea aceea! – parcursul literar al lui Velea nu a fost marcat de
oareşice moment spectaculos, în sensul vreunei apariţii editoriale (să
zicem) care să rupă gura târgului. Dimpotrivă, evoluând într-o discreţie
pe care, personal, o consider nedreaptă, dar specific provincială din
nefericire, şi-a construit cu meticulozitate de bijutier
individualitatea creatoare care, încet dar ferm, s-a constituit într-o
operă literară complexă şi, fără îndoială, de valoare incontestabilă.
Poet de mare profunzime lirică, eseist de forţă, filozof prin definiţie,
cutez a spune, el fiind colaborator la „Revista de filozofie” condusă de
Grigore Smeu... –, dramaturg, critic literar, iată că, mai nou, şi
critic şi istoric de artă.
Aşadar, conţinutul noului volum semnat de Dumitru Velea, „Ochiul şi
mâna” – puţintică parafrază la „Ochiul şi lucrurile” de Andrei Pleşu –,
cu subtitlul „Scrieri despre artă”, nu mă mai miră în contextul celor
spuse mai sus. Fiindcă de la Dumitru Velea, posesor al unui „depozit” de
cultură generală sau de specialitate impresionant (reducând ideea la
spaţiul umanist), te poţi aştepta la orice în sensul abordării de-acum
cu un fel de nonşalanţă a oricărui gen de creaţie. Însă, trebuie spus
imediat că, pentru cei care îi cunosc cât de cât opera, cartea de faţă
va fi, totuşi, o surpriză datorată unui altfel de contact-receptare,
prin intermediul unui altfel de mesaj al autorului, cu una dintre cele
mai importante scrieri ale sale din ultimii ani.
Şi nu pot începe vorbirea despre această carte fără a semnala o
subtilitate inteligentă, ca să nu-i spun „şmecherie simpatică” a
autorului pentru a ne avertiza despre felul cum se pune problema şi, mai
ales, din ce unghi trebuie văzute şi pritocite lucrurile pentru a
„cădea” pe frecvenţa emisiei mesajului său. Deci, ce face ? Renunţă la
un „cuvânt înainte” lămuritor despre ce şi cum se petrec lucrurile în
interiorul cărţii (care ar fi prins bine unei anumite categorii de
cititori), şi foloseşte nu mai puţin decât trei „motto”-uri citându-i pe
Jung (din „Viaţa de dincolo de moarte”), Eminescu (din „Miron şi
Frumoasa fără corp”) şi Trakl (Georg) („Primăvara sufletului”). Este un
avertisment-deschidere spre tematică şi, mai ales, spre modalitatea de
abordare a ei...
Aşadar, având în vedere tematica, în mod normal volumul este construit
pe mai multe planuri, dominator rămânând până la urmă cel al
biografiilor, indiferent că este vorba despre persoane fizice-artişti
sau despre Teatrul Dramatic „Ion D.Sîrbu” din Petroşani... Cu această
excepţie, cartea este dedicată în întregime unor artişti plastici din
Valea Jiului care, în timp, şi-au dovedit harul şi valoarea prin creaţia
lor, ea fiind, concomitent, şi o contribuţie extrem de interesantă şi
importantă la fixarea în timp şi spaţiu a unor valori autentice
trăitoare pe aceste meleaguri. Cu un foarte bun simţ al esteticului,
condimentat cu respectuoase consideraţii perfect mulate pe „subiectul
aflat sub tratament”, Dumitru Velea scotoceşte, află, analizează şi
circumscrie în patrimoniul artistic naţional opere de artă plastică
altfel supuse pericolului iminent de a cădea pradă uitării treptate
şi-apoi definitive. Din acest unghi privite lucrurile, avem de-a face cu
un act de autentică responsabilitate civică şi cultural-patrimonială.
Fiindcă, din nefericire, şi aş păcătui să nu o spun: provincia rămâne
provincie şi, pentru a-şi dovedi... existenţa (indiferent de domeniu!)
ea, prin reprezentanţii săi – domeniul nici nu mai contează! – trebuie
să poarte lupte grele şi cu sine, dar mai ales cu... centrul (Bucureşti)
sau chiar „centre mai mici – Timişoara, Cluj, Iaşi, Craiova... Cred că
exact în acest context trebuie privită problema şi purtată întreaga
discuţie despre carte; cu atât mai mult că însuşi Velea are din când în
când grijă să sugereze chestiunea în cauză, chiar dacă nu totdeauna o
face direct... Iată, deci, ideea enunţată mai sus şi concretizată doar
cu alte cuvinte de Dumitru Velea: „Umilitatea pictorului până la a-şi
refuza o expoziţie personală” (pag.7), acţiune care nu se petrece, deşi
ar fi pe merit, fiindcă, notează el mai departe, „Există o clipă când un
om poate fi străfulgerat de o trăire numenală, iar gradul de intensitate
al acesteia îl determină, răsturnat din adâncuri, pentru
totdeauna.”(pag.9).
Adevărul este că, odată intrat în atmosfera cărţii, se produce un ciudat
sentiment de labirint, fapt care obligă cititorul să ţină permanent
contactul cu... ghidul... Ariadna (Velea, în cazul nostru), tocmai cu
scopul de a împărtăşi soarta lui Teseu... Pentru că textul nu este o
descriere sec-enciclopedică – deşi, păstrând proporţiile, cartea este,
totuşi, o combinaţie dicţionar-enciclopedie – ci o scriere adeseori
romanţată, dar mereu încărcată de problematici sociale cu destule
nuanţări/condiţionări politice, economice, şi chiar administrative, ca
să nu mai vorbim de cele de creaţie. Velea ne convinge cu argumente
solide că artiştii plastici din Valea Jiului nu sunt cu nimic mai prejos
decât oricare alţii, din oricare alt colţ al ţării sau al lumii, pentru
a putea fi încadraţi în cutare curent artistic. El are tot timpul grijă
să reliefeze şi să exploateze în aşa fel elemente existenţial-umane ale
artiştilor „din Vale”, încât, odată intraţi în atmosfera respectivă să
participăm alături de el la trăiri care ne amintesc de câteva elemente
heideggeriene... „Căutăm, spune Heidegger, realitatea operei de artă
pentru ca să aflăm realmente acolo arta care este cuprinsă în
ea.”(Martin Heidegger, „Originea operei de artă”, Ed. „Univers”, 1982,
p.52. Trad. Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu). În mod evident,
Dumitru Velea are în vedere acest adevăr nu doar pentru a-şi crea o bază
de analiză, ci pentru a forţa adevărul recunoaşterii de către oricine a
valorii „biografiaţilor” săi. Aceştia, adică personajele cărţii, la urma
urmei, sunt cei care de-a lungul multor ani, sub orânduirea socialistă,
au reuşit – numai ei şi Dumnezeu cunoscând cu ce sacrificii – să formeze
o grupare (Filială a U.A.P. din România mai apoi) care, prin creaţii de
certă valoare, a proiectat zona Văii Jiului în contextul artei plastice
patrimonial-naţionale.
Sigur, ar fi nepotrivit să vorbim despre o avalanşă de plasticieni în
Valea Jiului şi cu atât mai riscant ar fi ca, referitor la carte, să
inducem ideea unei adevărate şcoli de pictură, dar se poate afirma în
voie despre câteva nume reprezentative nu doar la nivel de zonă. Exact
aceasta o face Velea explicând într-o manieră moderată, dar
convingătoare, rostul şi rolul celor al căror produs spiritual este arta
vizuală. Un fapt extrem de important îl constituie succedarea
generaţiilor de pictori într-un spaţiu geografic, social şi existenţial
de o duritate adesea nepricepută la adevăratele sale dimensiuni de către
unii. În aceste condiţii, în decursul istoriei – inclusiv sub comunism –
în „Vale” s-a făcut artă, iar rostul acestei scrieri este, între altele,
de a demonstra realitatea palpabilă că acolo valoarea artei plastice
este un element în plus al valorii umane, al celor care, după ieşirea
din şut, pot şi ştiu să creeze frumosul pe pânză sau cu dalta şi
ciocanul, dacă vorbim despre sculptori...
Pe rând, folosind un ton moderat, ceea ce presupune un discernământ
atent din partea autorului, facem cunoştinţă cu o lume care ia, pe
nesimţite, forma ineditului, a fabulosului chiar, o lume în care Velea
are grijă să proiecteze lumina harului celui care o locuieşte, căruia îi
cedează câte puţin (până la arderea definitivă) din valoarea spiritului
său. De altfel, titlurile (sau capitolele cărţii) ne introduc fără
menajamente în atmosfera vieţii artistului şi a artisticului: „Victor
Sylvester, între umilitate şi tripticul soarelui”; „Ionuţ Gabroveanu.
Lumea poate să fie un buchet de flori”; CRISTIAN SERGIU IANZA şi
bisericile cosmice”: „ION CÂRJOI: Am o foame permanentă de absolut şi o
nestinsă sete de albastru”; IOSIF TELLMAN – un geometru între vestale”;
ION LICIU. Drama: şi ce i se va da, i s-a luat”; IOAN MEDRUŢ. Forme
sculpturale aruncate în spaţiu”; „DORU ROMAN. Peisajul ca mediu pentru
lumină”; „LADISLAU SCMIDT, cel cu mâna de aur. La curţile vieţii cu mâna
de aur”... Nu întâmplător, am lăsat la urmă pe un component al acestui
florilegiu artistic... Este vorba despre unul dintre cei mai valoroşi
caricaturişti ai momentului; iar când spun moment, am în vedere exact
stricta actualitatea, ION BARBU, căci despre el este vorba, fiind – şi
nu e forţare a lucrurilor – cel care este port-drapelul caricaturisticii
politice româneşti actuale. Incisivitatea şi dialogurile dintre
personajele desenelor sale îi asigură creaţiei lui individualitate,
valoare incontestabilă şi, în acest fel, perenitate...
Pe de altă parte, dar fără a părăsi contextul, şi biblic vorbind, după
ce i-am dat Cezarului (Văii Jiului) ce i se cuvenea, ar fi nedrept să nu
completez cu faptul că, prin forţa împrejurărilor (motivele nu
contează), o parte dintre cei cuprinşi şi comentaţi în această carte,
fie că mai trăiesc şi creează acolo, fie că doar şi-au început în „Vale”
viaţa artistică, acum aflându-se în alte părţi ale ţării, ei rămân
„datori” unei experienţe existenţiale unică în felul ei; sau cazurile în
care, fiind născuţi pe alte meleaguri, unii dintre plasticieni, au avut
de-a face, în sensul pur şi frumos al cuvântului, cu Valea Jiului, care
le-a şi marcat într-un fel sau altul viaţa... Iată-i, în ordinea din
carte: pictorul Victor Sylvester s-a născut în localitatea Petriceni,
judeţul Covasna; pictorul Ionuţ Gabroveanu s-a născut la Băileşti, în
Oltenia; pictorul Ion Cârjoi, s-a născut în localitatea Tismana, judeţul
Mehedinţi; Iosif Tellman s-a născut la Braşov; Ioan Medruţ s-a născut la
Deva; Doru Roman s-a născut la Tulgheş, actualmente judeţul Harghita...
Ei au creat şi unii mai creează opere de artă fără de care,
necondiţionat, în istoria artei plastice româneşti ar exista un
inexplicabil gol.
Deci, Dumitru Velea, prin volumul „Ochiul şi mâna”, nu numai că acoperă
acest „gol”, dar şi ridică creaţia artistică a celor „din Vale” la
rangul de valoare reală şi necesar-integrantă în istoria artei plastice
româneşti. Dacă acesta a fost gândul secret al autorului, poate fi
liniştit: după credinţa mea, efortul său este o reuşită deplină, volumul
fiind o indiscutabilă contribuţie la punerea în valoare a unor
individualităţi artistice...
Dumitru Hurubă
|
