Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

„Oglinzile lui Diogene”

 Recenzie la volumul de versuri „Oglinzile din Chicago”al profesorului Barbu Marian

Liviu-Florian Jianu

          Să citeşti, nu este deloc uşor în ziua de azi. Este mai uşor să conduci Lumea.

            Dar să mai şi spui şi altuia impresiile tale asupra unei lecturi, este greu de tot..

            Pe de altă parte,  a spune omului modern că ai citit „Oglinzile din Chicago”, volumul de poezie al domnului profesor doctor Barbu Marian (foto stânga), înseamnă să îţi asumi, inevitabil, riscul de a fi întrebat: „How Much?”, respectiv, „Cât?”, cât ai primit ca să îl citeşti, sau cât te-a costat ca să îl citeşti – sau riscul de a fi sfătuit să te ocupi cu o afacere, un „bussines”,din care ies....bani, nicidecum cunoaştere - sau de a fi  rugat să găseşti interlocutorului un loc de muncă. Niciodată parcă, precum în ziua de azi, când cuvântul scris cu înţelepciune sau vorbit, valorează aproape nimic, şi este scris, aşa cum este şi apreciat, adică, gratuit,  pilda înmulţirii talanţilor nu mi s-a părut mai ... pragmatică  Dacă regele Solomon - cel căruia Dumnezeul biblic i-a oferit îndeplinirea unei dorinţe, şi el a cerut doar înţelepciune, ca să poată să judece oamenii şi neamurile pe care le avea în stăpânire -  ar fi trăit în timpurile moderne, şi nu ar fi avut un „job”, pe lângă cel de  înţelept, mă tem  nu numai că nu i-ar fi cerut nimeni părerea, dar  nu i-ar fi dat nici un talant, sau măcar un siclu.

            Dar, vorba poetei indiene Venkateswara Rao, adeptă a curentului Paradoxist, (Înţelepciune) „Cunoaşterea/ Iată ce nu cunoaştem...”, să ne apropiem, mai departe...

            Cu „Oglinzile...” profesorului de limba română, romancierului, criticului, poetului, eseistului, prozatorului, mentorului, dascălului,  şi aşa mai departe, dar nu în cele din urmă nemembrului Academiei Române,  ceea ce ne miră – cu oglinzile domnului Barbu Marian, nu în faţă, ci în profil, în ureche - căci numai o ureche trebuie să fii,   pentru a asculta tot ceea ce îţi şopteste pana  profesorului Barbu, ajuns la vârsta contemplaţiei dăruite – ne asumăm riscul de a ne oferi  timpanul vecinilor de iarbă. Pentru că „peste mormintele noastre va creşte iarba” – spunea poetul american Walt Whitmann.

            „Iar de s-o-ntâmpla ca tonul/ Ori măsura să nu-ţi placă/ Vom întoarce patefonul/ Şi vom pune altă placă ...” spunea Topârceanu. Eu, nu voi pune altă placă. De la o vârstă, schimbarea plăcii devine nu numai costisitoare. Ci şi plictisitoare.

            Să începem, dar nu cu prima pagină a volumului, ci cu coperţile. Au şi ele poezia lor. Pe coperta faţă, noaptea, un grup compact de zgârie-nori, iradiind lumini pe un promontoriu (zona Downtown din Chicago). Pe coperta spate, ziua, nimeni altul decât autorul volumului, pe o câmpie de zăpadă, odihnindu-şi mâna dreaptă, şi privirea, pe ramura unui pom înfrunzit în plină iarnă.(Alqonquin, Chicago) Poetul, cu părul alb, îmi pare a fi un om grijuliu, interesat  de soarta pomului cunoaşterii binelui şi a răului. Va rodi? Iarna!? Nu va mai rodi? „Domnilor studenţi din aula Megalopolisului, de la aceasta catedră, a oglinzilor,  vă expun, în detaliu, sortimentele de fructe ale pomului cunoaşterii binelui şi a răului, pentru care v-am oferit mâinile şi minţile noastre ca proptele...Am ştiut  că mâncatul lor este interzis... dar am gustat din paradis... am fost şi noi, oameni...Nu poţi face un vers fără o frimitură de fruct, dar un zgârie-nori... Sau un copil...Atât ne-am priceput... să vă oblojim un pom. Din  păcate, finit... Ne vom retrage în curând, în cuvânt,  nu înainte de a vă dori o poftă mai bună!” Discursul s-a ţinut, în imaginaţie, pe muzica „Anotimpurilor” lui Vivaldi.

              Din respect pentru intenţiile autorului, indiferent de timpanul studentului, iată ce ne scrie pe ultima copertă poetul: „Trăind ceva timp în zona megalopolisului Chicago (U.S.A.), am constatat pe viu cum poezia americană are altă turnură ideatică şi mai ales forme stilistice mult diferite de cele ale europenilor. Evaluările realizate oficial de critica literară, de o parte şi de alta, m-au îndemnat să văd din interior cum limba română poate întreprinde comunicări pe măsură. De aici, o prima explicaţie a titlului şi a componentelor adiacente acestuia.”

            Impresii de rafinat pelerin, detalii enciclopedice, fulguiri prin culturile lumii, paradoxuri demascate, aluzii subtile, contopindu-se în peisajul american nu numai lingvistic, ci şi sufletesc, withmanian, uneori, alteori, amintind de Poe, şi toate aceste impresii de lectură, impregnând volumul, nu de la poem, la poem, ci în fiecare poezie, într-o odă a bucuriei vieţii bethoveniană,  a vieţii, cu toată sfâşietoarea ei fulguire; poetul colindă biblioteci, bivuacuri, gări, basement-uri, păduri, dicţionare, e-mail-uri, meridiane, culturi, locuinţe, lacuri, dealuri, iubiri, antichităţi, mari literaturi, curente, ziare, istorie, anotimpuri, familii şi oameni, politici, biserici, mass-media, sentimente, ei bine, peste tot, materia poemelor profesorului  Barbu este spiritul. Spiritul analizează, remarcă, compară, observă, comunică, sintetizează, punctează, polemizează, citeşte, fixează, aşează, compune, propune. (Acri de vânzare – „Timp de două luni a stat înfipt băţos/ Un panou trapezoidal – „vând zece acri de pământ. / Sunt la telefonul xxxxxy. După amurgul Soarelui” În locul panoului, în primăvară, răsărise o clădire cu două nivele. „Pe frontispiciul căreia am citit: Academia de Muzică şi Dans.” Bizar: academia înseamnă „- carte, linişte, studiu, verdeaţă/ Nimic din toate astea!/ Totuşi înăuntru – pianul răsună în acordurile / Unei săli căptuşite cu plută, cu aer condiţionat./ Module şi calculatoare pentru învăţăcei - / Ultima generaţie a descoperirilor japoneze. Iar dansul.../ Mi l-am explicat singur/ Într-o gimnastică de deşert a gândirii./ Câţi acri să se fi identificat în viziunea mea?”).În „Amintiri nejugulate”, adevărurile decopertate sunt dureroase: un Chuck întors din Vietnam, un negustor, şi scriitorul, la aceeaşi masă, stau la taclale la un pahar de scotch. Concluzia? „O singură idee am reţinut/ Cei doi erau prieteni de demult/Unul fusese în război şi s-a întors/ Celălalt şi-a înmulţit dolarii cu folos./ Nu toţi americanii pot fi militari/ Dar nici aceştia nu trăiesc fără dolari.” O  idee am reţinut şi eu: în toată istoria omenirii, nu s-a purtat un singur război, măcar,  pentru a câştiga înţelepciune. Cu excepţia războaielor cu sinele.

            În „Apa din pădure” am reţinut o imagine care realizează o rară osmoză între lumea necuvântătoare a plantelor şi greierii civilizaţiei:  „florile din lac şi de la marginea lui/... dau bip de înfrăţire şi de luminare”. În „Băiatul cu chitara”, un muzicant din pieţe, parcuri, străzi, margini de apă, gări sau poduri,  scoate „steaguri de cuvinte/ trăieşte pe planeta lui de cântece şi vis/ Nopţi şi zi sunt părţi din timp/ Tăiate doar pentru el, cumva dinadins”; „Mă uit la trecătorii plini de mişcare/ Că au gânduri abătute, care-ncotro/ Mai scot câte-un dolar şi în pălăria mare/ Îl azvârl ca pe un mesaj de bolero”. Pentru poet, muzicantul cerşetor este „trimisul veacului/ să dea dezordinii un cerc şi un nume/”, are o „viaţă de-mpărat”, în „universul pe care şi l-a asumat/ „transformă-n evantai a lumii clipă stearpă”. În „Broderii cu tei”, „În Evanton bogaţii preferă aerul condiţionat/ Copacii sunt ornamentali/Pentru ceai se cumpără totul/ mai bine, ceaiul englezesc”, în Evanton  „grija faţă de om, spun toate companiile”, aşa că nu poţi sta pe terasa cu tei care au dat devreme în floare, sau să culegi o floare de tei „când nectarul ei rămâne otrăvitor/ toate reclamele asta spun”. Mai înţelepte decât oamenii consumului, septici , „albine, viespi şi muşte/ se lăfăie în deliciul ascuns al teiului/ otrăvindu-se de plăcere, de viaţă, de zbor”, otrăvindu-l cu beatitudine şi pe poet, care îşi împrumută  gândurile, şi recunoscător, mulţumeşte tuturor „Ce broderii au gândurile locuitorilor din Evanton!” . „Urăsc pe cei ce nu mai cred în cai/ Trecuţi demult în amintire şi maşini/ ba în avioane, trenuri şi vapoare/ Caii sunt, fără fast, o gardă de onoare” – scrie poetul în „Caii, săgeţi ale lunii”. Cu adevărat, înţelepciunea oamenilor de a face din cai „fantasme azi, lăsate în cuvinte izolate”, costă planeta 75 de milioane de barili de petrol arşi pe zi. Un sfert din această cantitate este folosită în SUA. Folosind legea inducţiei matematice, mâine, a n-a zi, se vor arde, de exemplu, 75 de milioane de barili de apă pe zi. P(n)  fiind adevărată, P(n+1) este evidentă, orice planetă din univers, va fi secătuită de resursele energetice într-un număr oarecare de zile, de o prea înţeleaptă omenire, dacă a fi înţelept înseamnă să nu mai laşi nimic după tine.”După noi, potopul!”. Să fie acesta motivul pentru care poetul  compară calul cu „săgeata lumii însăşi/trimisă spre pământ ca o osândă?” Întrebaţi-l!

            „Nu mai există cei ce vazură bizonii!” spunea un poet american. Şi totuşi, urmaşii lor există. Iată-i în „Călătorie”, „apaşi năuci privind prin geamurile securit/ la turmele de animale pierdute sub beton/... Toate s-au dus sub roţile de tren/ Doar punctul dintr-un spaţiu/ Al tuturor cuvintelor rostite le mai indică locul”; „În gara din Chicago, apaşii nu au somn/ Aleargă în trenul ce duce spre O’Hare/ Bezmetic, neîntrezărind nimic”, literele primăverii care le mai oferă un veac de viaţă „călătoresc cu ei până la mecanicul de tren/ Aici, stupoare! Omul lipseşte/ Fantoma de apaşi şi-ar fi dorit o soră/ Când colo, un computer, august 2006.” Se spune că omenirea ar fi construit un superordinator capabil să răspundă la orice întrebare: Inventatorii lui l-au întrebat: „Dumnezeu există?” Răspunsul a fost: „Acum, există!” Şi noi, poeţii, care credeam că s-a jertfit pentru iertarea celor mai carnivore flori de pe lume!

            „Călătorind pe la vecini”, la universitatea din Kenosha, poetul este interesat „dacă Tracy Spencer/ le-a lăsat vreo moştenire ca om al locului/ Ori i-a învăţat pe careva să vadă cerul şi altfel” ; „până una-alta, discuţia a alunecat/spre pescuitul din zona Racine –/ fericire sportivă pentru toţi amatorii cu acte/”; „toată zona este agricolă”; „atunci am înţeles că din Chicago-ul meu fals altruist/ Vine puţină lume spre acrii de pământ/s-ar clătina în aşteptarea anotimupurilor” Sau lumea nu ar şti cum se utilizează noul  produs comercial  „Bătrânul şi marea”?

            „Noaptea a căzut ca o targă bolnavă”,  peste fetiţele şi băieţii cu chibrituri, din „Căutari silnice”. Copii ai strazii din Buffalo Grove care caută păstrăvi, ca să-i mănânce de vii, ca să fie furaţi de alţi copii ai străzii, ca să doarmă pe pietre, „udându-şi mâinile/ în apele liniştite ale râului”. Să revenim în faţa ordinatoarelor cu care ne proiectăm noi mese, nu înainte de a ne spăla pe mâini.

            Confesiv, introspectiv, în „Căutătoare întrebări”: „Când nu erai tu, Fecioară/ Cine te-nlocuia?”, „domestice plante mai cere iubirea ta/ ca liniştea din casă să fie protejată/ De astrele îngheţate, de viaţa mea mereu ruinată”. Sa fie  poetul nu în faţa unei oglinzi,  ci în faţa unei icoane? 

              Chicago este un paradis al Thaliei, consemnat în  „Copin la Chicago”: „Mofturile europenilor – Poate şi ale altora, de pe alte continente – Că duritatea afişată a americanilor/ Îi scuteşte de cultură/ Ei bine, nu!”; „Am numărat în Yellow Pages 120 de prezenţe teatrale/ Eram în căutarea poeziei într-unele dintre acestea/ Am găsit Chopin Theatre!”; „Grija americanului pentru Chopin! Dar pentru inegalabilul şi eternul Shakespeare?/ Şi nu numai!/ Pentru toţi este un teatru la Chicago”.

            Interesantă prin concluzie „Marinarul din Bahai”: „Cu nouă Messengers of God –/ Abraham, Krishna, Zoroastru, Buddha, Christos, Muhammad, The Bab, Baha u’llah/ Biserica împăcării religiilor/ Biserica universală -/ Tronează emblematic în Chicago/ Ca floarea de nufăr pe lacul lumii/ Linişte nobilă ca a unui snob/Orbit de adevărul religiilor”; între atâtea religii, „pe un promontoriu al megalopolisului/ marinarul din Bahai mi-a apărut / ca omul universaliilor./ Să ne rugăm când avem/ O nouă renaştere prin democraţia Bisericii”. Am receptat marinarul ca un căutator în univers al lui Dumnezeu. Rugăciunea la timpul unei renaşteri prin democraţia Bisericii este vitală pentru omenire, dacă mergem cu  gândul la povestea celor 33 de şoricei: „33 de şoricei locuiau pe o planetă (Univers) de caşcaval./ „Să mărim consumul!” a spus unul./ „Ce bine!” au răpuns ceilalţi 32 de pofticioşi/ „Să supunem în mod democratic la vot!”/ Şi au mâncat tot...”  

            Să fi luat Mircea Eliade, odată cu moartea lui Culianu, drumul deşertului? („Mircea Eliade şi frenezia ştiinţei”). Căci pe „vaporul de agrement/ ce aluneca albit de bucuriile călătorilor cu bani”, sau la o „locaţie a Universităţii din Chicago” – întrebând de Eliade - „cum n-am primit nici un răspuns acolo, tot aşa era şi aici”. Doar nemţii i-au spus cu exaltare „La mulţi ani!” la 75 de ani, italienii şi francezii l-au crucificat, românii l-au îndumnezeit, iar poetul a degustat „exotismul literaturii lui Eliade/ Ca şi profunzimea dezbaterilor sale din Istoria Religiilor”; „să te goleşti de tine, pentru a-l întâlni pe Dumnezeu/ Iar atunci când El nu ţi se arată, iartă-i pe ceilalţi/ Numai atunci glasul raţiunii va intra în extazul viziunii!”

            Un poem edificator pentru exerciţiile zilnice ale poetului, pentru zbaterea lui, pentru oglinzile lui Diogene, căci Diogene a fost un bâlbâit, care a devenit un  înţelept, şi un orator - deci, scriitor în minţile şi inimile semenilor - luând pietre în gură, şi vorbind de unul singur, închis într-un butoi, este „Nu faci minuni de unul singur”: „Nu uita că eşti om. Apoi.../La acest apoi, lumina zilei parcă mă ademenea/ Ţipând în ureche – Cunoaşte-te pe tine însuţi!” O altă lumină, se spune, ar fi întrebat: „Ce ai făcut azi pentru oameni? Ce ai făcut pentru mine?”

            Care să fie „Nu numai o simplă necesitate” a unei civilizaţii? „Nu ne naştem decât odată. Pe când de murit.../ Civilizaţia modernă ne prezintă mai multe modalităţi/ Nu numai în timp, ci şi în spaţiu./ Războaiele sunt o necesitate a civilizaţiei” afirma un parlamentar britanic. „Scriitorul din Oak-Park-ul lui Hemingway/ Ar fi adăugat consternat-/ Doar cultura este o necesitate a civilizaţiei!”

            Cutremurător poemul „Pământ pentru tine”, prin sinceritate, metaforă, şi concluzii: „Pământul mi-a vorbit:/ - Vezi, eu am renăscut./ În fiecare primăvară, mi-ajut prietenii-/ Mestecenii, florile, iarba./ Dar tu, tu, ce faci?/ Aştepţi să treacă timpul peste tine?! Eu îl strâng în cercuri, în culori./ Aici, la Chicago, fără poruncă de om/ Fraţii mei izbucnesc prin asfalt uneori.”. Ironic, autoironic, în „Plutind în derivă”, din care reproduc numai concluzia jocului de cuvinte: „-Domnule Oak Lawn, noi ţărm, restul, apă!”

            Citind „Preferinţe de ultima oră”, „Pragul de frumuseţe al femeii”, „poet american”, „Recrutaţi pentru film”, m-am întrebat: Cât costă oare, nemişcarea, sau contemplarea,  în America? Şi nu numai?

            În „Românii din Chicago”, în faţa oglinzilor se opresc cei de aceeaşi matrice: „O brumă de-adevăr să recunoaştem:/ Românii de pământ au fost legaţi,/ Nicicum de piatră, spitale-n care naştem,/De adunări în care nu mai suntem fraţi./ Aici o glie este – cea străbună, / Vatră de foc continuu şi de pâine,/ Miracolul fiinţei ne este satul-mumă,/ La care ne-ntoarcem şi izvorâm spre mâine.”.

            O radiografie a „zeilor” americani o realizează poetul în „Rugămintea din urmă” : „În interiorul ţării, americanii nu cred în zei/ dar când vine vorba de frontiere, ei îi adoră/ Li se-nchină ca în faţa petrolului, aerului şi apelor. Cei trei magi călătoresc dincolo de hotare/ Având o stea inventată de ei. Constituţia din 1787.; ”ei sunt soldaţi antrenaţi ai cerurilor/ pământul le-a rămas doar ca spaţiu de execuţie/ Peste tot mişcare, zeii din ape au calendarul lor de înec./ Trăind între oceane, nu mai văd plânsul mărilor/ .../Pârâurile sunt pentru decorul naturii/ Iar lacurile sunt vase de argint/ Pentru vocile vapoarelor, ale bărcilor,/.Pentru ceaţa dorită de oameni/ Ca să nu-şi vadă bogăţia agonisită/ Sau statutul de locuitori ai planetei. / Când bat clopotele-n  America/ Zeii dintre oceane se binecuvântează în diversele religii/ Iar eu mă claustrez şi, vorba lui T.S. Eliot, rostesc: / „Învaţă-ne să ne-ngrijorăm”, Doamne!” 

            Zeii americani merită şi un zeu conducător; un corb. „Un corb independent”, revenit din Iraq, din Tikrit si Bagdad, „singur, solemn, ca o povaţă oficială”, a suniţilor, şiitilor, şi fluviilor Tigru şi Eufrat, „apa acestora s-a înnegrit de sânge/ Corbii nu mai au apă limpede de băut/ Prea multe leşuri putrezesc sub soarele de iulie/ La 45 grade C, carnea omului mort putrezeşte gustul”, corbul „se dădea în vânt că strămoşii lui/ datează din perioada vechiului Babilon/ Că armatele americane şi aliaţii lor/ Au impus un Nou Babilon/ Iar el, ambasadorul poştaş a venit/ Pentru odihnă/.../ Corbul zboară cu FedEx-ul globului.”

            În „Zâmbetul fericirii”, poetul ne mai ofera o femeie, în oglindă: „Se numea Aurora. Era agent imobiliar./ Iute ca o viespe. Alerga mereu. Avea două celulare/ Punea afişe, panouri.Scria note informaţionale/La vecini, precizându-le realizările ei/ Gândurile de mâine, binefacerile care o aşteptau.” „Iar zâmbetul, genţiană deschisă după ploaie./ Să tot negociezi ca bărbat/ Un aşa spaţiu imobiliar!”; „Urca nesupravegheată treptele spre Muzeu/ Când, deodată, eu de lângă Lacul Michigan/Am văzut-o aplecată pe ultima platformă/ A clădirii impunatoare./Minunea lui Dumnezeu – a americanilor de fapt!/ Aurora se aplecase să culeagă doi cenţi.”

            Oglinzile profesorului Barbu Marian sunt oglinzi ale înţelepciunii. Fiecare poezie merită să fie analizată zile şi zile. Poeziile seamănă semne de întrebare, pe lumea certitudinilor. Nesuferită a fost profeta Cassandra troienilor. Dacă ar fi scris o carte de poezie, în locul prorocirilor, cartea ar fi rămas necitită. Îmi este teamă  că nimeni nu se va privi în oglindă. Ca să vadă ce poate să scrie el însuşi, cu egală dragoste, şi înţelepciune, şi americanilor, şi românilor, aşa cum a scris profesorul Barbu Marian.

            Volumul „Oglinzile din Chicago” ( - aproape poeme – (interpetări libere după realităţi americane))  a apărut în anul 2006, la editura Sitech, din Craiova. Are 120 de pagini, de o densitate şi dăruire, pilduitoare.

Jianu Liviu-Florian

22-23  februarie 2007

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)