Omul care scrie (II)

Eugen Evu

 Labirintul fiind unul dintre reprezentările ( eline), esenţiale al omului antic, celui  arhetipal- esenţial, este reprezentat grafic ca un creier uman. În alte părţi ale lumii, el corespunde mandalei. Cartea ( biblioteca, vezi Umberto Eco) este ea însăşi un Labirint, o reproiectare ( unitate în diversitate) – a psihicului uman, dacă vreţi în cheie aristotelică-, sub sentinţa „ Cunoaşte-te pe tine însuţi”... Subînţelegem această cunoaştere ca implicit una a Sinelului Lumii, vezi şi „Alchimistul” lui P. Cohello, al „ luminismului resurect”. Atribuită oracularului, aşadar unei revelaţii mistice, sub efectele psihedelice ale emanaţiilor sulfuroase de la Deplhi...- revelaţia lui A fi este una plurimanifestată istoric, este ecuaţia dintre id-entitate şi Fiinţă. Scriitorul este tipul empiric, versus scribul livresc, cel ce scrie cărţile din cărţile altora, disimulând de fapt un „ plagiat” al cunoaşterii depozitate, aşadar destinată consumismului, hranei preparate de alţii.

Autenticul creator, ca şansă, este cel al cărţii trăite, ca labirint propriu, dacă vreţi Chivot pe umeri, purtat, sau dacă vreţi Graal. Toate fiind simboluri ale Re – LIGIO; refacerea Legăturii sinei umane cu Sinele Divin, ubicuu şi incognosecibil.

În filosofia neo-modernă, Constantin Noica re-propune o auto-cunoaştere revelatorie în paradigma zalmoxeeană, epifanică, îndepărtat precreştină. Aici labirintul de profunzime este peştera iniţierii, întru „înviere”, este de fapt peştera lui Platon, celuilalt cod antic, prefigurând itinerariul metafozic...Cheia este „ieşirea din timp”, despre care avem a revedea cercetările lui Mircea Eliade,  Ioan Petru Culianu,  Victor Kernbach,  Romulus şi  Mircea Vulcănescu, ş.a.m.d,,  dar şi al câtorva sceptici – Diogene, Nae Ionescu,  Em. Cioran fiindu-ne, nouă, românilor, îndeajuns! Dacă Cioran a optat pentru „ locuirea sub acoperiş” – ca labirint suspendat..., Noica preopune ascetismul epifanic al habitualului – peşteră- colibă ascetică, cu scop de re-întemeiere a paradigmei artehipului ...labirintic. Ruperea de  lumea decadentă prin fiirea ei în ceera ce am numi „ omul proiectat în real” ( labirintul proiectat în existenţa fără-nceput-şi- sfârşit) – este dilema dualităţii geneial analiozată de Mircea Florian în „ Recesivitatea ca structură a lumii”.

„Cunoaşterea livrescă” pare-se este una ce duce la surpasaturaţie de teorii epuizate deja, însă care impregnează foamea de a şti şi a comunica şi celorlalţi, uneori sentenţios- vanitos- fanatic, de fapt asimilările altora, nu odată de tip patologic, autodestructiv, adică de a face apostolat modern impunând modele, evangheliare mai mult ori mai puţin apocrife.. Astfel de opere fac ravagii în actualitatea noastră, precipitând o agitaţie apocaliptică ( revelation, aşadar revelaţie, dezvăluire de sine ca sine al lumii)  ci nu sfârşitul lumii) – aşa cum în acest  abnorm zbuciumat  schimb de secol şi mileniu ( ! ).

Intuitiv întâi, apoi treptat conştientizându-mi propria-mi cale prin scrierea poeziei, în primul rând, dar şi prin cântec, sau observarea tuturor arte ca replici ale lui „ homo religiosus”, animalului religios definit de Eliade, temporar atent la Lucian Blaga sau I D Sârbu ( ci nu numai) – am ştiut despre mine că sunt genul autocunoaşterii empirice, experimentale, totul prinind de la o zestre din paideuma natală, a genomului, din spaţiul Muntelui ce odinioară şi mereu va avea dimensiunea sacralităţii, una diferită de cea piramidală, deşertică, exilată în culturile de tip egiptean, post ebraic. Resurecţia de acest tip a început prin primele-mi cărţi de poezie „ Muntele Mioritic” ( Facla) şi „ Soarele de andezit” ( Sarmizegetusa Reggia) edituira Militară. Apoi am confruntat o respingere a stigmei „ învinsului de tip „ conspiraţie fratricidă”, din balada – cheie a Mioriţei, iar apoi o irepresibilă repudiere- alungare a mitului manoleic, de sorginte balcanică, al sacrificiului păgân sincretizat în ortodoxismul bizantin, Ana lui Manole, ucisă în numele „ ctitoriei” în mod tragic – nedorit, de Meşterul ( unealta ) lui Negru Vodă- tiranului, care  „ dedică operă  Cerului ( ?!?) -  manipulându-şi  meşterii mari, „ calfe şi zidari” ...

Ba şi mai criminal şi substituit „ divinităţii poruncitoare” de tip CANIBAALIC, sărmanul Manole re- grecizat ...cu Kiril şi Metodiu hiclenie ! – Satrapul Negru Vodă mi-a fost relevat în comunism drept model al dictaturii ce maimuţărea sloganele-  teze şi comportamentul „ conducătorului” aşa cum patologia materialist- dialectică glossează obsesiile de tip maniacal, în acest caz „ mesianismul”. În „ Aspecte ale mitului”, ( 1966) , am avut acest sens corect al lucrurilor din scrisul lui Mircea Eliade... Comportamentul Liderului activistic- apostolul roşu, era „ inspirat” pardoxal din precreştinism şi sionism, recte din Noul Testament, desigur, întors pe dos, confiscat cu scop al „ sacralităţii misiunii” , în profania istoriei. Ceauşescu asta striga pe standioane, în congrese şi pe alte meridiane : „Pacea lumii „, „ Epoca de Aur”  a ...omenirii ! Aspiraţia de libertate şi gândire Senină (...) – a fost orizontul de aşteptare al mulţimii, numai că acele mulţimi s-au comportat aşa cum le-a conspectat Gustave le Bon: „ feminin”, desigur, fără a discrimina aici simplicitar chestiunea.

În acest context aveam să înţeleg cum orice utopie – în dogmă sau în doctrină- ideologie,- are ceva latent sadomassochist, şi că cle şapte Frici ( spaime) ale umanităţii) – sunt repetabile în condiţia umanului cel „ pedepsit” a trăi ( genomic) mai puţin, deoarece Creatorul a regretat că l-a întocmit pe om” ...( Genesa, V.T.) . Un apocrif al patriarhului Enoh afirmă că „ scrisul cu apă şi funingine” a  fost iniţial un act rebel, inspirat de unul dintre cei 200 de „ îngeri” care au coborât pe Muntele Hermon...Aşadar, omul iniţial avea o şansă de a se emancipa prin  iniţiere şi anume prin „ cunoaşterea livrescă”, a-şi „ stoca” cu scop de progres uman arbitrar (!) – memoria, inteligenta dobândită ! Era un act rebel de tip luciferic, aşadar. Oarecum astfel având şansa recuperării condiţiei ab initio, al speciei adamice.

Homo cogitans este dual cu homo cogitans, între cele două „ dimensiuni”, conflictuale,  se agită mereu ieşirea din Labirint. Labirintul aşadar ne este Harta genomică, una a Căii Regăsirii, a trezirii în lume. A re-înţelege prin propria-ţi operă- carte- trăită, va fi iluminare şi bucurie de afi, consolare de a primi viaţa ca un Dar şi a te perpetua prin urmaşi. În ceea ce mă priveşte, nu am ieşit din dilema parabolei lui Iov: după ce un părinte îşi pierde tragic, „ prin proba credinţei”, familia iubită, ca Tatăl uman ce este, iar mila Domnului îi redăruie „ fii şi fiice”, ( o serie nouă, sic,n) – sunt nedumerit: în urma unui pariu cu Diavolul !) – ca la un joc de cărţi, Domnul nu are ÎNŢELEGEREA divină a OMULUI CREAT ( ca rob sau Fiu ? ) şi a înspăimântătoarei, animalic- înjositoare suferinţe ca PĂRINTE, de a-şi fi pierdut famila ( nu atît avuţia) – şi a faptului că CEI UCIŞI erau ALŢII decât CEI ce au urmat, ca „ mângâiere”...

Nu am fost pentru „ livresc” sau „ fragmentarism” în gestul meu de a scrie literatură. Mi-am trăit cărţile, le-am dus uneori în eroarea de a „ conceptualiza”, însă ceva din interior m-a readus – e drept, epuizat,- la cărarea pe care mă simţeam mai sigur, fără spaimele care ne macină diferti dar aceleaşi, vieţile.

Patria? Patria e în noi sau nu este deloc, există în mulţi o patrie uitată, o uscăciune a pulsaţiei originii. O patrie materială – condiţionată prin naştere- şi o patrie a Fiinţei, care ne dă bucuria extactică uneori, rareori, de A FI, dacă nu cedăm bio- sistemului organic, omului bio-chimic. Uneori, credinţele fundamentaliste sunt mari laşităţi, în individ şi în societăţi.

Dar cum să ne consolăm ipocriţi, că murim, trăim murind, asta este ! Dacă am trăi „ ceva mai mult”, cât să ne fericim de nopoţii şi strănepoţii noştri, fără a le oferi urâciunea demenţei  semnile şi a agoniei viermuitoare ( remember IOV !) ...poate că ar merita să credem că suntem Fiii iubiţi, nu urmaşii lui Cain...

Am căutat în labirintul proăpriu, al cărţilor mele TRĂITE, o patrie vizibilă, cea care palpită misterior în NOI, înainte de a accede – recuperatoriu – metafizic sau cum vreţi- spre una Cerească.

Vorbeam înfierbântat cândva, cu un poet cvasi- livresc, însă şi auto- conflictual patologic, despre „ a rămâne sau a pleca, a te retrage din competiţie sau a interveni printr-o altă soluţie”,cum Dumitru Velea conspecta un roman al acelui: „ Semne particulare”...

Eufemicul personaj Eufim,...” parafrazându-l pe Noica „ „ mincinos este cine nu crede „ )

Perora în delirul rece al neantizării : „ Există o împlinire fără înveşnicire”...

Iată ce a infestat fiinţa în regimul totalitar şi a produs tot soiul de „ sintezişti”, „ directori de conştiinţe”, etc. Mutilare sau automutilare ? Cred că ambele, un binom al blamatelro de drept efecte ale „ ciolateralelor” farmacon tradiţionale,despre care scrie un studiu recent Andrei Oişteanu ( Narcotice...).  Labirintul fiecăruia ne este şansa ori ratarea Ioviană a condiţiei; iubind patria materială, o vom regăsi şi pe aceea a minţii, văzută cu duhul. Însă nu prin oglinzi, care sunt oarecum oarbe.

Omul care scrie..., azi, este unul de mâine. Cu noroc sau fără noroc,...labirinturile – cărţile sale, pot fi „ plăcute Domnului” – ca ofrande, însă e de dorit- dăruit să le oferim spre ÎNFRUPTARE întru existenţă morală prin patos şi empatie, celor dragi, eventual chiar celor o vreme duşmănoşi: nu Icar este soluţia, însă, ci zborul ca Sine, pe verticala nesupusă orizontalei din Cruce.

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com