Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Ordine mistică şi tensiune etică

 Homo Moralis. Mari paradigme etice şi etosul românesc

Iulian Chivu

           În etapa  mitologică politeistă a religiozităţii nu se poate vorbi despre moralitate sub aspectul ei etic decât ca nevoie de conformare rituală. De aceea acum, mai mult ca oricând, între morală şi religie apar numeroase tensiuni de principiu, contradicţii de acţiune mai ales că sunt situaţii în care înşişi zeii fac pledoarie pentru acte imorale.

      Se ştie că în Odiseea, Hermes îi îndeamnă pe greci să-şi încalce jurămintele şi chiar să fure. Sacrificiile umane în numele zeului, ca şi prostituţia sacră practicată în temple sunt în contradicţie cu normele morale care se afirmă tot mai mult odată cu reformatorii religioşi ai marilor mitologii (Moise, Zoroastru, Mohamed), socotiţi profeţi.

       Ulterior, după cum vom vedea, marile religii  universale vor cunoaşte o identificare a moralei cu religia şi vor promova, în principiu, idealuri morale din această direcţie.

       În acest caz, virtutea devine garantul legăturii dintre om şi desăvârşirea sa religioasă. Şi în acest plan se  semnalează un progres etic de la teoriile platonice, care enunţau patru virtuţi fundamentale (înţelepciune, prevedere, vitejie şi dreptate), până la cele moderniste care enumeră nu mai puţin de douăsprezece virtuţi. Plotin, însă, recunoştea cele patru virtuţi  platonice, dar le adăuga virtuţile creştine fundamentale: credinţa, speranţa şi  iubirea.

      Cea mai mare mitologie a lumii, mitologia indiană*, nu putea să nu aducă cu sine şi mari valori etice. Yoga, ceea ce pentru noi e mult mai puţin  decât pentru indieni, este îndatorată vedelor, deşi obiectiv se deosebeşte de ele. Yoga este o direcţie ulterioară hinduismului pe care se afirmă morala sud-asiatică. Cultura  yogină se anunţă încă din Upanişade, însă  va fi prezentată sistemic abia în secolul al  II-lea  î.Hr. în Yoga-Sutra a lui Patanjali.

      Ea se vrea o cale de maturizare a spiritului pe criterii riguroase, care vin în întâmpinarea  eliberării prin kalasamhara, ciclu al naşterilor şi al morţilor succesive până la atingerea Nirvanei.

      Să urmărim însă înrâurirea valorilor morale în paradigmă sud-asiatică aşa cum se vor fi propagat ele spre civilizaţiile europene pe suportul arian complex, cu rezonaţe  lingvistice, mitice şi etice.

      Dharma sanscrită este însuşi conceptul de ordine  morală şi socială[1], care se impune simultan cu ritul, precursor de valoare morală intrinsecă. Ritul însuşi are semnificaţia de armonie completă, ordine naturală şi cosmică.

       Pentru ca armonia socială să nu rămână doar  un deziderat eunomic, vedele afirmă două concepte  moral obligatorii: Dharma (datoria) şi Karma (acţiunea) în ele coexistând plăcerea  (sukha) şi durerea (dukkha).

    Înseşi cele patru vârste ale vieţii sunt privite nu atât ca timp, cât ca evoluţie ce trece din ucenicie spre etapa casnică şi apoi  spre semiretragere şi renunţare.

      De-a lungul vieţii, hinduşii au cunoscut şi au urmat de preferinţă scopuri care  vizau artha (interesele materiale), kama (plăcerea), dharma (datoria socială) şi  moksha (eliberarea). Indiferent cărui scop sau cărora şi-ar fi închinat viaţa, hinduşii au crezut în trei virtuţi esenţiale cu care şi-au însoţit căutarea acelor scopuri:1) damyata (stăpânire de sine), 2) datta (generozitatea, sacrificiile), 3) dayadhavam (compasiunea).

      Aceste virtuţi nu erau atribute de castă, la ele aveau acces în egală măsură brahmanii (casta religioasă), kshatrya (oştenii), vashya (negustorii  şi agricultorii ), dar şi  sudra (muncitorii casnici, meşteşugarii) *.

      Moralei indiene nu-i este străină virtutea dreptăţii care era  susţinută şi întărită poate mai puţin ca în alte părţi de coduri riguroase, de norme sistemice urmate de măsuri de prevenţie şi de sancţiuni controlate de o anume  autoritate, ci era motivată aproape în exclusivitate pe nevoia de ordine  morală şi socială.

       Prin practicarea abstinenţelor (nivritti), a nonviolenţelor (ahimsa), mai ales în jainism*, căile (yoga) desăvârşiri personale nu se intersectau. De aici şi principalele calităţi morale promovate de jainism: asteia (a nu fura), brahmacharya (abstinenţa sexuală) şi apigraha (austeritatea). În temeiul lor, jainismul garanta tapas   (căldură spirituală) şi satyagraha (forţa adevărului).

       Textele vedice, mai ales în Mahabharata, abundă în pilde morale, dar şi în insuficienţe  pe care le-au cunoscut mai târziu şi grecii şi romanii, după cum vom vedea. Zeii sunt suspicioşi şi se tem mai ales de asceţi, fiindcă aceştia le ameninţă supremaţia cu desăvârşirea lor. Sub această presiune îşi impun norme morale şi au adesea presentimentul păcatului.

      Astfel, pe patul de moarte**, Bhisma  dă o serie de sfaturi în legătură cu experienţa sa de viaţă, mai ales în legătură cu abstineţa de la consumul de carne, socotit un mare păcat***. Vasu, care ştiuse că e mare păcat să se mănânce carne, le spune rs-ilor că nu e păcat. În acel moment comite el însuşi un  mare păcat şi o vină morală, motiv pentru care se prăbuşeşte din cer pe pământ, ca în cazul căderii  îngerilor în păcat, din tradiţia creştină. Dar şi căzut, Vasu este consecvent şi susţine că nu e păcat să se consume carne. În consecinţă, căderea continuă şi el se scufundă sub pământ. Însă Vasu va fi salvat ca şi Yayatri, de către nepoţii săi virtuoşi şi, cu ajutorul lui Visnu, e reabilitat.

       Noi am putea aminti aici înrâurirea  credinţei până în  spaţiul nostru balcanic unde expierea funcţionează “până la al nouălea neam”, ca şi blestemele. Şi aş mai nota  tot aici că dinaintea separării iranienilor de  indieni, în fondul lor etic comun nu se găsesc nume concrete ale orgoliului, cu toate că el se semnala ca manifestare, pe când pentru adevăr şi minciună există o terminologie bogată.

       Mitologia indiană, în felul ei, ajunge să afirme ca şi Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, vânătoarea de vânt, atunci când afirmă cea de a patra vârstă, a renunţării, cu înţelepciunea ei. Iat-o, aşadar, în patru secvenţe morale, aşa cum au fost ele notate de  Georges Dumezil[2]:

       1  Bogatul generos, Vasumanas:

      “Tot ce am dobândit în lume prin purtarea mea fără greşeală faţă de oamenii de orice clasă, îţi dau  ţie, să fie al tău. Meritul adus de  dar, ca şi acela al răbdării, şi îndeobşte toate meritele pe care le-am dobândit, să fie ale tale”

       2   Războinicul şi credinciosul desăvârşit Pratardana

        “Ceea ce întotdeauna, credincios datoriei, întotdeauna aprig în luptă am dobândit în lumea slavei neamurilor războinice, meritul legat de numele de viteaz, să fie al tău”

        3  Virtuosul în adevăr, Sibi  

     “Nici printre copii, nici printre femei, nici în glumă, nici în lupte, căderi, nenorociri, nici la zaruri n-am spus în trecut nici o minciună (…), prin această veracitate merg în cer (…). Această cale a adevărului prin care am adus bucurie lui Dharma şi lui Agni şi lui Indra, prin această  cale a adevărului merg în cer”

        4  Astaka, religiosul obedient

       “Am oferit sute de sacrificii (…): primeşte meritul lor! Podoabe, bogăţii, stofe de preţ, n-am cerut nimic (…) ca preţ al jertfelor mele: prin acest adevăr merg în cer”

       Iată, aşadar, un argument că fiecare castă, fiecare vârstă, la indieni erau tot atâtea prilejuri  de desăvârşire în virtuţi, chezăşie şi cale (yoga) de a dobândi energie spirituală (tejas). Aceasta este o reprezentare a dreptului şi a moralei; forţa fizică (bala) reprezintă Vayu (vântul brutal), iar frumuseţea (rupa) este semnul gemenilor divini Asvinii. La un loc, realizează modelul indian  de desăvârşire fizico-morală.

       În panteonul hindus, identificăm totuşi o prezenţă care ar putea să ne surprindă;  un Varuna violent care judecă lumea. După ce norme se făcea judecata ar fi fost interesant de ştiut, dar sigur că existau astfel de norme, fiindcă nicio judecată nu ar fi posibilă fără a se raporta la o normă cel puţin morală, dacă nu şi juridică.

      Credem că  la indieni era vorba despre o normă cu caracter general, rta (ordinea lumii, dreptul natural, dreptatea). Ea este accesibilă înţelepţilor (muni, sanscr.). Acelaşi panteon, în contradicţie cu spiritul însuşi al mitologiei vedice, cunoaşte un Bhaga – distribuitor al fericirii între oameni, deşi el nu este unica sursă de procurare a fericirii. Cea mai sigură sursă rămâne  prioritar însăşi  yoga, iar Bhaga ar fi o sursă suplimentară, la dispoziţia zeilor, care nici ei nu o distribuie aleatoriu şi se înscriu în destin (bhagya, kala, dhatar, daiva, dista).

      În religiile indiene, însă, destinul are o accepţie modificată, diferită de cea cu care ne-au obişnuit miturile greceşti. Yoga conduce către un destin controlabil, ferit de eşecuri, şi atunci destinul înseamnă pentru hinduşi integrare prin depăşirea condiţiei umane; grecii şi romanii cerşesc un destin favorabil (în special pentru nou-născuţi), prin îmbunarea  zeilor protectori. Indienii mizează foarte puţin pe noroc, în schimb se sprijină mult pe înţelepciunea tradiţională, Sarasvati*. Aceasta este însăşi Mama Vedelor, cea care a creat limba sanscrită şi scrierea  Devanagari. Ea este Zeiţa Cuvântului, Vāc (Logosul grecesc). Ea este patroana  ştiinţelor şi a artelor şi de aceea  efigia ei patronează şcolile şi universităţile, precum  Athena la greci şi Minerva în lumea romană.

      Moralitatea în chip concret înseamnă pentru mitologia vedică  demnitate, imparţialitate, gentileţe. Acestea sunt doar câteva condiţii esenţiale, potrivit epicii visnuite, de a învinge moartea şi de a căpăta eliberarea. Acest ideal se realizează numai prin perceperea totală, deplină, a numelui lui Visnu, cel ce se înfrăţeşte cu Buddha prin calmul lui ieşit din comun.

       Buddhismul adânceşte conceptele sanscrite Dharma (datoria) şi Kharma (acţiunea) şi le cuprinde în patru adevăruri sfinte. Aceste adevăruri sacralizează ideea de durere (Duhkha) şi privesc originea ei,  calea care duce la încetarea durerii şi încetarea propriu-zisă. Al doilea adevăr  sfânt este  Karma (vieţile anterioare). Îi urmează Prajna (înţelepciunea), apoi Sila (moralitate), obţinute prin  concentrarea meditaţiei (Samadhi).

       Poptrivit doctrinei  buddhiste, aceste adevăruri duc la încetarea durerii prin înfrângerea dorinţei de a reveni la o nouă viaţă, ceea ce ar însemna noi suferinţe şi o nouă moarte. Cărarea acestor adevăruri cunoaşte, potrivit buddhismului, opt răspântii: credinţă neîntinată, voinţă, limbaj, acţiune, mijloace de existenţă, zel, memorie şi meditaţie pură.

       Suntem aşadar, mai ales după  reuniunea buddhiştilor de la Rajagriha (477 î.Hr), în etapa în care morala capătă un evident şi implicit conţinut religios. Astfel, se răspândeşte buddhismul în China secolului I d.Hr., fiind confundat iniţial cu dao-ismul, apoi în Coreea şi aşa mai departe.

       Anterior, în India învăţătura morală se răspândise doar  din mit, după cum am văzut, şi mai apoi, în unele cărţi cum ar fi Pantra-Tantra (cinci-cărţi) sau în colecţii de fabule şi proverbe precum Hitopodesa (sfat prietenesc);  dar ea face  subiect aparte.

       Însăşi cronologia indiană, spre deosebire de cea ebraică, universalistă, se angajează unui scop moral inclusiv atunci când măsoară eternitatea în termeni umani, încercând să salveze individul; evreii propun o religie milenaristă (Sabbath= sfârşitul mileniului), a  salvării globale a umanităţii.

        Idealul moral, Nibbana*(etapa  supremă a fericirii morale) s-a manifestat la indieni încă din epoca  sanscrită, vedică, prin satya (individul moral, care în etica vremii era în primul rând  un iubitor de adevăr). Păcatele pentru a căror iertare se roagă lui Varuna provin, deci, în primul rând din relaţia cu adevărul, ca acţiune determinată de motive (cetana). Motivele şi consecinţele  morale ale acţiunii (Kharma) conduc spre modelul constructiv de acţiune şi, respectiv, spre modelul critic (juridic) de acţiune, întemeiate pe recompense şi sancţiuni[3].

      Scrierile vedice ne lasă să înţelegem că răul nu poate fi eradicat, dar poate fi evitat prin virtuţi. El se manifestă prin vicii şi aici se pot enumera: pofta, lăcomia, ura, răutatea, ranchiuna, ipocrizia, dispreţul, invidia, zgârcenia, trădarea, încăpăţânarea, mândria, aroganţa, vanitatea, impetuozitatea.

      Ca  sursele ale răului, aceste vicii duc la ucidere, furt, plăceri necuviincioase ale simţurilor, vorbire mincinoasă, bârfă,  judecată greşită etc.

       Cele opt răspântii enumerate de buddhism sunt interpretate de unii teoreticieni drept trepte[4], dar ele nu sunt o înlănţuire a unui demers logic nici în cunoaşterea adevărului, nici a binelui*. Conduita etică (sila) le însumează în  samadhi (exerciţiu mental) şi panna (înţelepciune), fără a le vedea o succesiune în trepte.

      Asceza vedică este o cale (yoga) prin care brahmanul îi poate depăşi în puteri chiar pe zei. Aceştia se simt ameninţaţi şi sunt gata să se apere supunându-l pe ascet (aidoma  probelor la care este supus eroul din basmele noastre) la tentaţii subtile ale răului prin care să se piardă.

       Indra, de pildă, ameninţă la un moment dat cu monstrul Mada (beţie). Din monstrul tăiat cruciş de  Cyavana rezultă, ca din cutia Pandorei, patru vicii: beţia, femeile, vânătoarea şi zarurile (pe ale căror feţe se şi pot citi).  Şi sub acest aspect, buddhismul, care a convieţuit peste o mie de ani cu brahmanismul, încerca să elimine zeii din conştiinţa  şi din credinţa oamenilor, dar nu a putut să treacă peste fecunda imaginaţie a indienilor, atât de productivă în mituri.

      Cu tot eşecul său în această intenţie, buddhismul reuşeşte totuşi să impună cinci norme etice: 1- a nu  ucide, 2 – a nu face niciun rău niciunei fiinţe, 3 - a nu  admite plăcerile simţurilor, 4 – a nu minţi, 5 – a renunţa la băutură.

      Şi totuşi, unele exagerări i-au fost imputate ulterior doctrinei buddhiste, mai ales în ce priveşte interzicerea vânatului şi a agriculturii,  în sensul că ar putea deveni tentaţii care să bareze calea  spre arahant (starea de perfecţiune). Literatura buddhistă a maeştrilor zen (dhyana= meditaţie) a avut o contribuţie însemnată în cultura indiană ulterioară prin istorioarele şi paradoxurile cu care se exersau probele  meditative koans.

       Însă viaţa de fiecare zi a hinduşilor conduce clar spre concluzia că morala lor este călăuzită preponderent de puternice convingeri religioase, tot aşa cum în morala grecilor se vede prevalenţa raţiunii, sau cum în cea a romanilor se detaşează înclinaţia spre  un utilitarism timpuriu.

      Indienii i-au dat moralei lor  o evidentă tentă de castă, deşi au lăsat-o deschisă oricăror categorii  sociale, după ce prin respectul nediferenţiat pentru brahmani i-au asigurat  temelia religioasă.

      Codul lui Manu*, corpus de precepte morale şi de norme sociale care a circulat în formă scrisă începând din secolul al II-lea î.Hr., după ce va fi circulat trei secole mai devreme  ca o sutra** alături de brahmane şi vede, pune, de pildă, un accent deosebit pe viaţa conjugală. Un celibatar era decăzut din casta sa, cum vom vedea şi la romani, şi pe deasupra era privat de orice drept şi de consideraţie. Omul desăvârşit este o trinitate: el, soţia şi fiul său.

      Ca şi la romani, hinduşii continuau cultul strămoşilor familiei cu ritualuri în care li se dădeau din abundenţă răposaţilor mâncăruri preferate sau lucruri care le aparţinuseră. De aceea celibatul era sancţionat aspru, iar căsătoria constituia o preocupare nu numai de clan, ci şi de interes social sau de castă.

     “Căsătoria nu-i lăsată la libera alegere şi nu se bazează pe iubire; ea interesează societatea şi casta, şi de aceea nu trebuie lăsată miopiei unei pasiuni trecătoare sau a hazardului întâlnirii” – notează  Theofil  Simenschy într-un studiu despre morala hindusă[5]. Căsătoria din dragoste era cel de al optulea tip de căsătorie, ultimul, alături de căsătoria prin răpire, dezonorante  şi repudiate în egală măsură pe motivul că se făceau fără consimţământul familiei şi fără girul acesteia.

       Ca să prevină o astfel de ruşine, părinţii se îngrijeau de soarta copiilor lor chiar din primii ani de după naştere prin tranzacţii îndelungate, etapizate şi care angajau cu seriozitate  părţile contractante  ca în oricare altă tranzacţie cu răspunderi materiale.

    O fată rămasă  necăsătorită după 14 ani era o ruşine pentru familie. Normele vieţii conjugale erau şi ele  cât se poate de riguroase. Femeia adulteră, de pildă, era tunsă şi mânjită cu grăsimi sau chiar cu miere, legată cu mâinile la spate, cu hainele sfâşiate şi pusă călare pe un măgar, aşezată cu spatele spre înainte şi astfel era purtată pe uliţele localităţii, practică  rituală postnupţială cunoscută multă vreme  la nunţile din Muntenia, când socrii mici erau  mascaţi şi plimbaţi  pe măgari cu spatele spre înainte, cu şiruri de ardei  roşu la gât* sau erau traşi pe rotile. Soţia virtuoasă era un ideal moral împlinit al indienilor mai întâi prin educaţia pe baza modelelor din familie, tatăl având grijă ca soţia lui să nu încalce niciun precept moral.

      “O soţie bună trebuie să-şi servească stăpânul ca şi cum ar fi un zeu şi să nu-i pricinuaiscă niciodată nici cea mai  mică neplăcere, oricare ar fi caracterul lui şi chiar dacă ar fi lipsit de orice virtute”- spune Codul lui Manu, care ar fi putut fi un model şi pentru Codul lui Napoleon, dar şi pentru cele ale lui Caragea şi Calimachi din Muntenia şi Moldova veacului al XIX-lea. Cunoscătorii  literaturii vedice îşi amintesc  de modelul celebru al soţiei  lui Nala, Damayanti, din care reproducem şi noi un fragment în addenda.

      Pentru virtuţile lor, în ciuda oricăror libertăţi moderne la care ne raportăm, femeile hinduse se bucurau  de un respect deosebit din partea bărbaţilor.

       Mamele şi fiicele erau servite la masă chiar înaintea musafirilor. Ele se bucurau de atenţia soţilor  care le cumpărau haine şi podoabe de preţ şi nu erau supravegheate prea îndeaproape, ştiută fiind subtilitatea naturală cu care femeile pot răspunde la un moment dat.

      Buna-cuviinţă domină relaţiile  interpersonale atât între caste, cât şi în interiorul acestora. Minciuna este necunoscută pentru că puterea cuvântului dat este de netăgăduit, fie şi în tranzacţiile  comerciale.

       La acestea se adaugă ospitalitatea fără egal, bucuria de a fi de folos, conversaţia fără vicleşuguri, fără înţepături cinice, sinceră şi de aleasă manieră, care întregesc imaginea unei paradigme morale  desăvârşite.

   În concret, aceste principii se regăsesc în viaţa cotidiană a hinduşilor. Dar trebuie să menţionam, cu riscul de a ne repeta, că viaţa cotidiană a hindusului este concepută în perspectiva vieţii sale viitoare.

      Dezvoltarea mentalului prin exerciţiul gândirii nobile  are rolul de a-i scurta „purgatoriul” şi de a-i apropia  fericirea pură, îndelungată, ca sens al existenţei sale stadiale. Astralul  este o fază-filtru a  acestei evoluţii, în care se debarasează de toate energiile pasionale acumulate în viaţa  pământească.

      Grija lui de a scurta această fază-filtru se manifestă cu mult înainte, ordonându-şi viaţa în sensul atingerii fericirii, debarasându-se de tot ce dăunează  sau e de  prisos. Din această cauză hindusul este un model de moralitate cultivat cu o îndârjire elegantă, blândă, cucernică.

Iulian Chivu

-fragment din vol.

Homo Moralis. Mari paradigme etice şi etosul românesc,

Ed. Herald, Bucur

apărut la Ed. Herald, Bucureşti, 2008

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)