- Publicistica, o dominantă a scrisului istratian (1)

Gabriel Dragnea

            O imagine polisemantică ni se dezvăluie în scrisoarea lui Istrati către Romain Rolland, din 20 august 1919, şi anume momentul întâlnirii cu viitorul său prieten Mihail Mihailovici Kazanski. Întâlnirea din brutăria “prăpădită, murdară şi slinoasă” avea să-i ofere mai târziu o prietenie plină de peripeţii, dar şi o viaţă conturată în spiritul vagabondajului. Mihail avea să fie călăuza unui spirit care urma să se trezească din amorţeală.

“Pe gulerul hainei sale, doi păduchi se plimbau agale, iar în mâini ţinea o carte franţuzească.” Ce bizar! Ce ciudată imagine, incredibil de asemănătoare cu aceea care urma să se contureze. Panait Istrati, “hamalul socialist din portul Brăileią”, născut şi crescut într-o societate mizeră, într-un spaţiu închis avea să devină dezrădăcinatul vagabond al lumii, purtător al treselor intelectualităţii franţuzeşti.

            Pe tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trăit sub zodia revoltei interioare, din dorinţa de a se descoperi pe deplin într-un orizont fără perspective. Om al instinctului, consideră soarta parte integrată în inima fiecăruia. “Aşa e soarta mea. Şi soarta e în inima noastră. Suntem mari sau mici sau mediocrii, prin inima noastră, căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ştii? (...) Aş vrea să fiu de folos omenirii acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se îneacă în propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame...Aş fi total nefericit dacă, chiar dacă aş mânca numai pui fripţi, aş fi nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet˛...”

            Fără a călca pe drumul compromisurilor flagrante, Panait Istrati s-a înscris pe tabelul concurenţilor ce pun pariu cu viaţa.

            Neacceptând destinul comun celor de aceeaşi condiţie socială cu a lui, nu-şi refuză nimic din ceea ce-i pofteşte inima. Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia este rezultatul nemulţumirii pe care i-o oferă spaţiul şi clipa. Nonconformist, Panait Istrati nu este omul pendulărilor, al indeciziilor, ci omul care trăieşte momentul indiferent de conjunctură:   “ sunt zece zile de când m-am întors la Paris şi cu toate că oamenii stimabili nu contenesc să mă felicite, (în urma apariţiei Chirei Chiralina, n.a.) eu nu încetez ca în fiecare zi, de câte zece ori, să urc pe o schelă de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului St. Louis, din B-dul Saint-Michel 44, totul pentru 32 de franci şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucru să se îndoiască de dubla mea pieleł.”

            De ce datorie morală?

            Deşi ar putea să sune retorică întrebarea, sunt două aspecte ale acestei datorii morale, ca feţele aceleiaşi monede. Primul aspect este legat de nedreptatea săvârşită voluntar de politic asupra societăţii sugrumate, alături de care şi pentru care Panait Istrati luptă dorindu-se a fi ceasul deşteptător al masei amorţite. Al doilea aspect este datoria morală faţă de “glasul de la Villeneuve⁴”, care l-a impresionat pe Istrati “cu accentul său deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine⁵.”

Tematica publicisticii lui Panait Istrati (scurt fragment)

“Aşa mi-a fost mie dat, să mă întorc cu faţa către toate punctele cardinale. Dar nu din interes. Ci numai ca conştiinţa mea să nu-mi spună vreodată că aş fi refuzat, de-a lungul vieţii mele, să-mi plec urechea  spre orice glas de deznădejde ar fi venit şi din orice direcţie l-ar fi adus vântul. E inutil să adaog că la mine conştiinţa e inima. Adică ceva cald. Poate prea cald.”⁶

            Fie că acest strigăt de deznădejde se regăseşte în articole de esenţă politică sau economico-socială, în evocări, figura centrală rămâne omul. Omul, destinatar, colecţionar fără voie al tuturor nedreptăţilor care se răsfrâng asupra lui.

            Iar el, Istrati, cu conştiinţa febrilă, asemeni inimii lui s-a dedicat scrisului sperând cu o naivitate dezarmantă în “ceva mai bun, mai omenesc.”

            Căci “nu e oare mai demn, mai sănătos sufleteşte, să lupţi pentru un drept, decât să pleci capul în faţa tâlharului atotputernic ieşit din urna electorală, dându-i astfel să înţeleagă că dreptul tău la viaţă ar fi discutabil? ”⁷

Spiritualitate şi cultură

“Una din condiţiile de căpetenie pentru ca arta să aibă putere moralizatoare şi educatoare...este moralitatea artistului însuşi, înălţimea morală, intelectuală, ideală la care a ajuns el”, spunea C.D. Gherea.

            Nu putem să afirmăm noi care este gradul intelectual al scriitorului, cum nu putem, de altfel, să ştim măsura moralităţii lui. Dar, ştim că a dat opere care, “în negura vremii” se vor vedea alături de creaţiile definitorii ale marilor scriitori români.

            Tind să cred că nu doar câţiva, printre care mă număr, cred în existenţa peste veacuri a operei istratiene.  Cu cât deschid mai multe porţi ale cărţilor scrise de el, cu cât pătrund mai mult în tainele creaţiei lui, cu atât descopăr – spre surprinderea mea – parfumul limbii române pe straie frantuzeşti .

            Dacă nu s-a apucat mai devreme de scris, motivul este, probabil, chiar cel afirmat în “reflecţiile” sale “din orele de singurătate”: teama de mediocritate. Dar, iată că vine perioada anului 1932, an care va ocupa un loc semnificativ în monografiile despre viaţa şi opera istratiană, prin conferinţa “Artele şi umanitatea de azi”, cu care Panait Istrati organizase un turneu la Viena şi apoi în oraşele din Germania.

            Propunându-şi o “confruntare sub semnul romantismului, a artei şi a secolului său” ⁸, prin “Artele şi umanitatea de azi” se contura ideea conform căreia “viaţa spuirituală, cu nenumăratele ei feţe este aceea care ne domină existenţa. De la idolatria cea mai stupidă, până la credinţele cele mai înalte, totul este spirit între oameni; această viaţă spirituală e aceea care pluteşte izolată, pe deasupra timpului, în ciuda năruirii atâtor civilizaţii”.

            Revista franceză La Liberte avea să aprecieze discursul acestei conferinţe, publicând la 9 august 1932 un comentariu cu titlul “Cuvinte amare şi juste”, în care afirma că tema abordată este “o palmă dată epocii noastre, care ne înviorează obrazul”. O altă publicaţie, L`echo d`Oran (7 august 1932) reţine din mesajul lui Panait Istrati că “arta nu trebuie să slujească, în principal, decât luptei pentru eradicarea suferinţelor din lume. Ea nu-i un scop, ci un mijloc”.⁹

            “N-aş putea explica de ce totdeauna am conceput frumuseţile ca nişte divinităţi menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălăşluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic”, spunea la un moment dat Istrati. Mergând pe ideea că arta este cea care clădeşte moral prin metode cultural-educative, Panait Istrati, cu aparatul său critic, nu poate să nu facă referire la capitularea “artelor şi artiştilor, deveniţi instrumentele în mâinile dictatorilor din epocă, în schimbul unei cât mai confortabile stări materiale”.ą⁰

            În cuprinsul acestui manifest de credinţă Panait Istrati scoate în evidenţă “arta pentru nimic” schiţând sumar, dar concis şi adevărat imaginea creatorilor ei împărţiţi în două mari categorii, “artistul turnului de fildeş” şi “artistul revoluţionar”: “Ceea ce îi deosebeşte e sufletul, adică inima lor. Artistul revoluţionar nu poate înălţa imnuri frumuseţii  în mijlocul unei omeniri slute. El este deopotrivă de sensibil faţă de nedreptate sau frumos, cetăţean al lumii, frate al celor asupriţi şi, în aceeaşi măsură, artist. Artistul revoluţionar are, pe deasupra, simţul responsabilităţii, la care-l obligă morala talentului şi a inteligenţei”.

Material realizat de Gabriel Dragnea - din volumul în lucru, “Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptăţit ”

Bibliografie: