Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

PÂRLEAZUL, CUVÂNT PE

CALE DE DISPARIŢIE

Prof. Ion C. HIRU

 Nu sunt nebun. Nici nu mi-am pierdut minţile. Poate cineva aşa crede dorind să tălmăcească cu răutate gândirea mea sinceră cu privire la deplasarea cuvântului „pârleaz” din vocabularul fundamental al ţăranului român, în masa vocabularului. Multe cuvinte dispar din viaţa satului în această turbată tranziţie care şi-a pus amprenta şi pe vorbirea viciatului ţăran, de tot felul de influenţe nefaste ale oraşului, care nu mai ţine cont de proverbul: „Ori vorbeşte cum ţi-e vorba, ori te poartă cum ţi-e portul”.
Am deschis repede Dicţionarul Explicativ, să văd nu cumva a dispărut cuvântul „pârleaz”? fac ochii mari, caut şi culmea, la pagina 699 dreapta sus îmi sare în ochi, liniştindu-mă, cuvântul „pârleaz” cu pluralul „pârleazuri”. Explicaţia o ştiam şi o ştiu mulţi de vârsta mea, poate şi mai mici... „trecătoare îngustă peste un gard (mai ales la ţară) făcută din una sau mai multe scânduri (ca nişte trepte) care se sprijină la extremităţi, pe câte un ţăruş bătut în pământ”. Am respirat uşurat. Dau fuga la un vecin trecut de 20 de ani şi-l întreb : „Ştii ce-i acela pârleaz”? nu mi-a venit să cred, răspunsul m-a cutremurat. „Cred că este ceva prăjit în teflon...poate caşcaval la capac – bine prăjit”. Am râs, dar un râs dureros. Nici cel puţin în tigaia ţărănească cu trei picioare, în teflon.

Am întrebat, de data asta o fetişcană – peste 15 ani – „Ai sărit vreodată un pârleaz”? răspunsul tot ciudat: „Am sărit la calul cu mânere, în sala de sport, la Vlaicu”.
Deci, în traducere: „Ieşi neicuţă la pârleaz / Ca să-ţi spun al meu necaz”. – „Ieşi neicuţă la caşcaval prăjit / Ca să-ţi spun al meu necaz”, mai bine „ca să-ţi spun că sunt tâmpit” şi nu vreau să mai ştiu limba părinţilor şi bunicilor, dulcea limbă de la ţară, vorbită la horele satului, nu la discoteci; vorbită în şezători, nu în baruri; vorbită la praşila porumbului şi secerişul grâului, nu în cazinouri.

Busuiocul nu lipsea din grădiniţa părinţilor şi bunicilor – apoi, strecurat în sânul fetelor şi femeilor înmiresma ia cusută de mâinile lor în motive florale sau geometrice. Puţini tineri ştiu ce este busuiocul – floare cătată – cum spune cântecul – dar ştiu să acopere bazinul cu o bucăţică de cârpă, bluze deşuchiate lăsând la vedere buricul, iar sânii dezveliţi poartă tatuaje. Ce busuioc, parfumuri franţuzeşti...creme antirid şi câte altele de parcă n-ar fi de obârşie ţărănească uitând cele mai elementare norme ale bunului simţ, al omului născut în mirosul fânului de curând cosit, al fetişcanei care cu piciorul gol călca roua dimineţilor, al flăcăilor care băteau sârba şi brâul, al copiilor care ieşeau la poartă în mână cu mămăliguţa coaptă pe plită peste care aruncau tradiţionalul magiun – din prune tuleu sau mâncau din mămăligă prăjiţi în untură de sloi.

Te miri cine...parcă nu i-am cunoaşte că sunt ai lui cutare – neam de ţăran, nu din cartierul latin al Parisului, iar la şcoală – bâte – mulţi dintre ei.

Nu mă condamnaţi ca fiind un duşman al modernismului, al civilizaţiei; sunt un duşman al nesimţirii, al prostului gust, al viciilor legiferate.
Cum poţi sări pârleazul cu bucăţica de fustă ce geme pe pulpă de strâmtă ce e? deci nu mai vrem pârleaz nici cel puţin în vocabular? Cum poţi suporta busuiocul pus cândva sub perna fetelor de Sânziene...când ţi-e mai aproape minijupul şi panchismul, cum poţi juca doi paşi la stânga-ncetişor / şi alţii doi la dreapta lor, când blues-ul te lipeşte de partener încât nu ştii dacă-s doi sau unul, sau cunoscuta bară a bezmetecelor.

Pârleazul, cuvânt de mult uitat, locul de întâlnire al iubiţilor sub clarul de lună; locul pe unde te strecurai în grădini sau scurtai drumurile. Şi nu numai pârleazul e uitat:

Busuiocul – floare sfântă veşnică sub icoana Maicii Domnului, lângă sau în sticluţa de agheazmă.
Hora satului – unde se prindeau flăcăi şi fete, vârstnici şi tineri deopotrivă sub care se cutremura pământul la hanul din dealul cimitirului şi chiar în poiana lui Iocan.

Laptele bătut în putineele istoriei ţăranului român căruia i-a luat locul sana şi iaurturi de tot felul, cu fel de fel de miroase, pline de euri.
Pâinea neagră – sănătoasă, pâine adevărată, fără afânători, pe care o mâncai pe jumătate până ajungeai acasă.
Mămăliga aurie – pripită sau bine fiartă din mălai măcinat la moara cu ciocănele sau pietre, aşezată la marginea iazului istoriei noastre milenare.

Ulciorul din pământul sfânt făcut cu grijă de roata olarului, din care sorbeai apa rece de izvor cu cea mai mare plăcere.
Blidul şi lingura de lemn din care şi cu care mâncau Moromeţii satului românesc, sorbind ştevia sau lăptucii, salata de pădure dreasă cu smântână sau lapte bătut.

Tâlvul cu care moşii noştri trăgeau licoarea de Treime sau Tudoran din butoaiele cu doage din lemn – dud, salcâm sau stejar.
Spânzuratul care strecurat cu grijă în butoaiele cu tărie ale vremii, după 3-4 gâlgâluri se umplea, apoi tras cu aţa din cânepă, cu care era legat.

Şi mai lipseşte ceva – esenţialul -, adevăratul ţăran român păstrător al datinilor, tradiţiilor şi obiceiurilor neamului românesc, ţăranul român atât de urgisit de-a lungul istoriei care folosea pârleazul pentru a sări din grădină în grădină, ascunzându-se de arendaş sau fisc; care purta în buzunarul de la vestă din dimie busuiocul, săltând în horele satului, potolindu-şi setea din ulciorul din pământ sacru, trăgând ţuica cu tâlvul sau făcându-şi pofta de mâncare cu 2-3 spânzurate.

Şi câte şi câte ne lipsesc, în primul rând pârleazul – acel loc de trecere, dar şi de întâlnire al îndrăgostiţilor. Mă obsedează acest cuvânt uitat de mult timp.

Lipsesc multe: vârtelniţa, rotanul, sucala, sidila, crinta, şuştaru, pilostriile, pieptănele, iţele, războiul, suveica, spata, pieptenii pentru lână, furcile de tors, frumos înflorate de ciobani şi dorurile soţiilor sau iubitelor, toamna după răvăşit, încrustând dorul purtat o vară întreagă, puriceii, urdaşul şi talmeş-balmeşul, putineiul şi câte altele de care tineretul nu numai că nu a auzit, dar nici n-a văzut; poate trec pe lângă ele în podurile prăfuite de scurgerea anilor sau poate fac surcele uscate de aprins focul. Crimă, mare crimă să aruncăm în coşurile de gunoaie ale istoriei tradiţiile şi preocupările poporului român.

Prof. Ion C HIRU

Preşedinte executiv al Fundaţiei „Petre Ionescu-Muşcel”

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)