Th. Codreanu inaugurează – prin Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă – ermetismul canonic (2011) – o „direcţie-bisectoare“ în cercetarea creaţiei barbiene de până acum, dacă se are în vedere unghiul estetic format de celelalte două celebre direcţii, una ivită în 1935, prin eseul «Ion Barbu» de Tudor Vianu, direcţie ce pare a-şi lămuri „apogeul“ prin «Ion Barbu – eseu despre textualizarea poetică» (1981), de Marin Mincu, şi cealaltă, datorată, indiscutabil / incontestabil, neîntrecutei lucrări, «Ion Barbu – cosmologia „Jocului secund“» (1968), de Basarab Nicolescu.

Într-un Argument din deschiderea lucrării, Th. Codreanu ne încredinţează cu privire la creatorul Jocului secund: «Obiectul (opera), prin Subiectul (autorul ei), a respins interpretările. În aşa măsură, încât Ion Barbu a trebuit să părăsească poezia, gest similar cu exemplul celebru al lui Arthur Rimbaud. Acela, aparent, pentru negustorie; românul – pentru matematică. Întrebarea care se pune este însă dacă rezistenţa în faţa criticii o datorăm doar autorului sau şi operei. A fost lesnicios să se dea vina pe temperamentul scriitorului. Asta înseamnă, totodată, să desparţi, cartezian, opera de om, aşa cum a procedat decenii întregi estetica secolului al XX-lea, stipulând schizofrenia celor două euri: empiric şi creator. Asemenea ruptură nu mai este validă în noul eon al transdisciplinarităţii.» (p 6 sq.), eon ce se relevă în structurarea „dicotiledonată“ / „dichotomică“ a lucrării Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă – ermetismul canonic, de Th. Codreanu: (I) Înfruntând critica (parte primă, fireşte, de „trecere în revistă“ şi de „luare de distanţă“ faţă de cercetătorii barbianismului – de până în „timpul prezent“ –, în douăsprezece capitole „cu interpretări de nerespins“, sugerând / stabilind, poate, conexiuni cu cabalistica zodiacală a „operei deschise“: «1. Punct de purcedere», «2. Călătorie printre contemporani: E. Lovinescu», «3. În oglinda altor contemporani», «4. Tudor Vianu», «5. G. Călinescu», «6. „Impasul poetului“ şi al criticii», «7. În cvasi-postumitate», «8. Viziunea cosmologică», «9. De la canonul matematic la cel poetic», «10. Alchimie şi poetică», «11. Intermezzo biografic, dar nu numai», «12. Punct de ajungere: textualizarea») şi (II) Ermetismul canonic (parte secundă, ale cărei capitole se dispun într-o fermecătoare heptaedrie „transdisciplinară“ – «13. Antimodernismul barbian», «14. Calea fenomenologică», «15. „Întocma – dogma“», «16. Spre ritmul increatului», «17. Increatul», «18. Ritmul pur» şi «19. Ermetismul canonic. Final contrapunctic»).

Asupra fermecătorului „heptaedru-nucleu“, asupra „centrului de greutate“ al contribuţiei lui Th. Codreanu, în care se constituie secunda parte, Ermetismul canonic, de-o „gordiană“ originalitate „transmodernistă“, suntem avertizaţi şi totodată „vectorizaţi“ / „ariednizaţi“ chiar din Argument: «A doua parte a eseului se ocupă, propriu-zis, de marea contribuţie a lui Ion Barbu la ceea ce poetul însuşi a numit, în estetica secolului trecut, ermetism canonic. Metodologia ţine de noul context al transdisciplinarităţii, iar fundamentul estetic şi ideatic e un pas modest către ceea ce am numit, într-o carte recentă, transmodernism*, în raport cu care Ion Barbu este un precursor, alături de contemporanul său Lucian Blaga, ambii întemeietori ai eonului dogmatic. Altminteri, unul dintre capitole, „Întocma – dogma“, arată profundele afinităţi ale celor doi. [...] Ambii, în acelaşi timp, sunt ramuri viguroase lae eminescianismului abisal. Poate nu e lipsit de interes să evoc faptul că Basarab Nicolescu găsea în ternarul Eminescu–Blaga–Barbu axa [...] spiritualităţii româneşti moderne» (p. 7 sq.; *v. Th. Codreanu, Transmodernismul, Iaşi, Editura Junimea, 2005). Ermetismul canonic în accepţiunea codriană operează cu exhaustia, atât în orizontul cunoaşterii ştiinţifice, cât şi în orizontul cunoaşterii metaforice; arhimedica exhaustie «devine metoda „transdisciplinară“ a ermetismului canonic barbian» (p. 363), deopotrivă în axiomatică şi în poezie.  

„Triada“ / „Sfânta Treime“ axială a literaturii valahe (supra, «ternarul») Eminescu–Blaga–Barbu, într-adevăr, solicită o abordare „specială“, de vreme ce se relevă – spaţio-temporal şi conceptual – drept o „cometă“ cu „nucleul central, de cosmic atac“ în creaţia eminesciană şi cu „nucleele de trenă“ în opera expresionist-blagiană, în poezia parnasian-hermetic-barbiană etc., spre a li se clarifica „transmodernitatea“. La autorul „Jocului secund“, aceasta e mai uşor de recunoscut / analizat, deoarece parnasian-hermeticul Ion Barbu – în ceea ce priveşte capodopera sa, «Riga Crypto şi lapona Enigel» – însuşi certifică distanţarea faţă de «Luceafărul», de Mihai Eminescu, prin „simetriada“ «Luceafăr întors», ceea ce înseamnă că, dacă Luceafărul, de Mihai Eminescu, n-ar fi existat, nici Riga Crypto..., de I. Barbu, nu s-ar fi putut ivi vreodată – cu autenticu-i cristal al baladei ultramoderne – în Ţara Poemelor Valahimii, de la Orfeu-pelasgo / valaho-thracul şi până la Tudor Arghezi; n-ar fi apărut în „cuibarul priveliştii“ nici Oul dogmatic – o alternativă la călătoria hyperionică, la „elansarea eroului romantic“ până dincolo de „Geneză“, până în starea de zero a cosmosului / universurilor. Capitolul al 15-lea, „Întocma – dogma“, din eseul lui Th. Codreanu, evidenţiază în Oul dogmatic, de Ion Barbu, cu impresionantă bogăţie de argumente dinspre „dogma“ Creştinismului, tocmai „gordiana“ originalitate „transmodernistă“ (supra): «„Fenomenologia“ barbiană intră în zona eonului dogmatic blagian [...] către eonul transmodernităţii, pe urmele lui Eminescu [...]. Barbu are geniul distincţiei / asemănării cu dogma creştină, diferenţa venind din focalizarea pe condiţia kenotică, a lumilor mărunte, deasupra cărora pluteşte Sfântul Duh: „Om uitător, ireversibil, / Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil? / Precum atunci şi azi întocma: / Mărunte lumi păstrează dogma. // [...] / Acest ou-simbol ţi-l aduc / [...] // Nu oul roşu. / [...] / Un ou cu plod / Îţi vreau, plocon, acum, de Paşte ; // Îl urcă-n soare şi cunoaşte !“ „Nerodul uituc“ a pierdut semnificaţia euharistică a oului, nemaivăzând în oul roşu decât hrana trupescă, uitând-o pe cea spirituală, sărbătorească (nuntă) a cunoaşterii.» (pp. 217 / 219 sq.).

Paralela dezvoltată de Th. Codreanu între geniul romantic-eminescian şi geniul parnasian-hermetic-barbian angajează paradoxist / transmodernist şi „punctul întâlnirii paralelelor“, „aria“ / „planul“ intersectării din infinitul „plus“ / „minus“, „profund“, sau „de calmă creastă“, punct desemnat prin sacra sintagmă a geometricienilor, „cuadratura cercului“: «Undeva, geniul lui Ion Barbu se întâlneşte cu al lui Eminescu, amândoi admiratori ai Antichităţii şi care trag un ultim „profit“ poetic de pe urma „celebrei probleme istorice“, cuadratura cercului» (p. 363); «Eminescu are intuiţia că problema cuadraturii cercului trebuie privită ca încifrare simbolică a relaţiei dintre infinit-cerc şi finit-pătrat, dinamismul universal nefiind altceva decât un „raport constant între finit şi infinit» (p. 365); paradoxul – ce se evidenţiază la Eminescu – «e că infinitul apare închis ca un cerc, înfăşurare în sine însuşi, şi, surprinzător, se deschide în pătrat, care este semnul finitului; transgresând logica terţiului exclus, Eminescu gândeşte în cheia dogmei, transfigurând antitezele, la modul blagian; el [Eminescu] sfidează „imposibilitatea“ logică şi pragmatică a cuadraturii cercului, zicând: „Raportul dintre finit şi infinit e raportul dintre pătrat şi cerc“» (ibid.). În ceea ce priveşte pe Ion Barbu / Dan Barbilian, cel ce vedea în „ermetismul teorematic“ al lui Gauss, având în centru theorema aureum, „legea reciprocităţii cuadratice“, drept „text august“, desigur, «elementul de nouate vine din asumarea spiritului iraţional, transcendent al cuadraturii cercului, care nu putea avea loc în raţionalismul matematic; altfel spus, Barbu, eliminând din matematică aventura cuadratică de cerc, o regăseşte în poezie» (p. 364). 

Distinsul receptor al recentului eseu codrenian are bucuria „transmodernistă“ / „transdisciplinară“ de a descoperi la acest cercetător nu numai bogăţia bibliografică / documentar-acribioasă (căci prof. dr. Th. Codreanu, deşi nu este „miliardar în euro“, intră în istoria literaturii valahe drept „miliardar în biblioteci“, unul dintre „miliardarii“ deja rarisimi în „era Arheopterix“ din România de dincoace de anul 1989), cum, de pildă, şi în cele privitoare la „erotismul barbian“ (unde – dincolo de cele trei „roţi“ / „trepte“ ale cunoaşterii / iubirii barbiene, carnală, intelectuală şi celestă – merge până la „dezvelirea“ misterioasei „mirese“, El Gahel, numele, prin anagramare, al iubitei Helga, conectându-se şi în scandinavicul nume al Zeiţei Infernului / Morţii: «(H)Elga Hel» – p. 369), ci şi „luciditatea“ unui patos elansându-se de fiecare dată în apolinic, sau înaltul spirit deontologic-literar, capacitatea de excepţional polemist (antimanolescian) etc.      

Th. Codreanu, prin foarte importanta sa lucrare, Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă (2011), „sparge“ şi „propulsează” orizontul acestui anotimp al cercetării / cunoaşterii ştiinţifice, ori metaforice, din interiorul „barbianismului“ ca „ermetism canonic“, sau, mai exact spus, ca „paradoxizare“ a lumilor paralele ce se întâlnesc dincolo de „ciclul“ deplasării spre roşu / albastru, totuşi, „într-un punct“ din infinitul de „adânc al calmei creste“, copleşitor-geometrizator de Logos al cercului / sferei de se înscrie mereurit în pătratul / cubul lui Dumnezeu, relevat omenirii de „întâiul Zalmoxis“ (din orizontul anului 1600 î. H.), conditio sine qua non a oricărei construcţii ce-şi revendică o „secţiune de aur“, „paradoxizare“ a lumilor paralele / secante, anticipând noua estetică a secundei jumătăţi din secolul al XX-lea, sau estetica paradoxismului (incluzând, bineînţeles, şi transmodernismul, în accepţiunea codreniană, dinspre oglindirea postmodernismului din plan „complementar“), paradoxism întemeiat – între anii 1960 şi 1970 – de marii poeţi ai Valahimii: Vasile / Vasko Popa (Grebenaţ-Serbia, 29 iunie 1922 – 5 ianuarie 1991, Belgrad) – Nichita Stănescu (Ploieşti, 31 martie 1933 – 13 decembrie 1983, Bucureşti, N. Stănescu lăsându-ne câteva mărturii despre întâlnirile sale esenţiale cu autorul «Jocului secund») – Marin Sorescu (Bulzeşti-Dolj, 19 februarie 1936 – 8 decembrie 1996, Bucureşti), lângă care se înfăţişează „resurecţional“, în trena barbianismului, ori într-o şcoală „a hermetismului“ dezvoltându-se într-o direcţie originală:  Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Ilie Constantin, Leonid Dimov, Ştefan Aug. Doinaş, Miron Scorobete, Horia Zilieru ş. a.  

  Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU