|
 PAUL
ARETZU:
OMOGENITATEA DEMERSULUI CRITIC
Valeria
MANTA-TĂICUŢU
În „Viziuni critice” (Ed.
Ramuri, Craiova, 2005), Paul Aretzu se manifestă pentru o atitudine de
convergenţă între demersul critic şi obiect, din aceasta rezultând un
flagrant delict de subiectivism: „Un text trecut printr-un demers
critic este total transformat, are altă identitate, alte amprente.
[...]. Dacă un scriitor se scrie pe sine, un critic literar se citeşte
pe sine, în text” (p.7-8). Cu alte cuvinte, critica literară nu mai
este nici inocentă, nici invulnerabilă, nu se mai bazează pe un program
şi nici pe criterii ştiinţifice, ci se cantonează în impresionism, prin
rescrierea textului original în funcţie de dinamica emoţiilor şi a
trăirilor provocate de operă în momentul lecturii.
Nu suntem foarte departe de
ceea ce spunea J. P. Sartre: „Unii pretind că romancierul se descrie
pe sine în personajele lui, iar criticul în critica lui; dacă Blanchot
vorbeşte despre Mallarmé, unii vor spune că ne destăinuie mai multe
despre el însuşi, decât despre autorul de care se ocupă... Iată unde
s-ar ajunge atunci: Blanchot nu s-a văzut decât pe sine în Mallarmé;
prea bine; atunci voi, în Blanchot, nu vă vedeţi decât pe voi înşivă. În
cazul acesta, cum puteţi să vă daţi seama dacă Blanchot vorbeşte despre
Mallarmé sau despre el însuşi? Este cercul vicios al oricărui
scepticism; renunţaţi deci la podoabe dintr-astea învechite...
Bineînţeles, e o ruşine să repeţi asemenea truisme, dar pedanţii noştri
sunt atât de proşti şi de superficiali, încât trebuie s-o faci;
bineînţeles, punctul de vedere al lui Blanchot este personal. Şi, de
asemenea, oricare ar fi instrumentele pe care le foloseşte, în cele din
urmă experimentatorul constată cu ochii lui rezultatele experienţei.
Dar, dacă într-o anumită măsură, obiectivitatea este deformată, ea este
şi revelată. Pasiunile, spiritul, sensibilitatea lui Blanchot îl
determină să facă o anumită conjectură mai degrabă decât o alta; dar
numai Mallarmé va verifica conjectura lui Blanchot. Deprinderile mentale
şi afectivitatea unui critic servesc drept revelatori, pregătesc
intuiţia. Conjectura, adevărată sau falsă, serveşte la descifrare.
Adevărată, ea este umplută de evidenţă. Falsă, ea se şterge indicând
alte direcţii” („Saint Genet”, p. 517).
Paul Aretzu oscilează între a-i acorda criticului calităţile invocate de
Sartre (deprinderile mentale şi afectivitatea care servesc de revelatori
şi pregătesc intuiţia) şi poziţia detaşat-ironică a celui conştient că,
în lipsa unei platforme teoretice relativ omogene, în lipsa
cristalizării unei concepţii integratoare, critica (v. „cronica”) este
„cochetă, aventuroasă şi dă satisfacţie primului amant. Apoi, are
prospeţimea unei paradoxale istorii literare în pas cu timpul prezent”
(p. 8). Înseamnă că ne întoarcem la Barthes, care spunea că în
critică adevărul nu există: „A face critică nu înseamnă a vorbi just în
numele unor principii adevărate” („Eseuri critice”, p.254). Deci
înţelegerea critică nu depinde de categoria adevărului: „Lumea există
şi scriitorul vorbeşte, iată literatura. Obiectul criticii este însă cu
totul altul : nu lumea, ci un discurs, discursul altuia : critica este
un discurs despre un discurs, este un limbaj secund sau un metalimbaj,
care se exercită pe un limbaj prim sau limbaj obiect. [...] Din moment
ce critica nu este decât metalimbaj, înseamnă că sarcina ei nu este de a
descoperi adevăruri, ci numai validităţi. Un limbaj în sine nu este
adevărat sau fals, ci este sau nu este valid; valid, adică constituind
un sistem coerent de semne. Se înţelege astfel mai bine de ce criticul
se bucură de o libertate absolută faţă de obiectul său” („Eseuri
critice”, p. 270).
Paul Aretzu numeşte „trădare” această libertate absolută a criticului: „Dacă
un scriitor se scrie pe sine, un critic literar se citeşte pe sine, în
text. Prin caracterul ei total neconvenţional, interpretarea este
predestinată să trădeze. Măştile scriitorului nu coincid cu obrăzarele
criticului” (p.8).
Evident, volumul publicat de Paul Aretzu nu este în totalitate fidel
afirmaţiilor din „La ce bun critici...”, deoarece cronicile
adunate în el încearcă o polarizare în jurul unor principii omogene.
Fenomenele centrifugale se explică prin conştientizarea libertăţii de a
citi în cheie personală volumele de poezie încredinţate de poeţii
contemporani spre lectură şi înţelegere ( printre ei, nume care s-au
impus – Ana Blandiana, Gheorghe Grigurcu, Eugen Evu, Nichita Danilov,
Liviu Ioan Stoiciu, Ion Beldeanu ş.a., dar şi nume de care se va mai
auzi – Aura Christi, Ion Maria, Tudor Negoescu şi mulţi, mulţi alţii).
Această libertate de a citi oricum o operă şi de a scrie pe marginea ei
ca şi când ai scrie-o tu, de la capăt, în virtutea principiului
strămoşesc al cărţilor care „se fac” din cărţi poate deveni păguboasă
pentru literatură şi, mai cu seamă, pentru critica literară de la noi,
dacă acel oricum se traduce prin eclectism şi empirism. Ar rezulta (dacă
nu cumva fenomenul s-a produs deja) o inflaţie de critici de
circumstanţă, fără o minimă pregătire teoretică, dar gata să ia cu asalt
cărţi pe care nu le-ar înţelege nici chiar dacă le-ar citi (de fapt nu
le citesc!), dar despre care ar fi capabili să scrie la nesfârşit, cu
acel tupeu al asasinului de cuvinte ce confundă critica literară fie cu
o acţiune de ecarisaj, fie cu una de vidanjare, chit că n-ar putea
deosebi măcar o figură de stil de alta.
Paul Aretzu, cu ingenuitatea trăitorului într-un spaţiu intelectualizat,
se pare că ignoră consecinţele unor afirmaţii care ar da apă la moară
veleitarilor şi ar confirma perspectiva sumbră de care tocmai am
amintit. Când spui: „Un critic chiar face cărţi din cărţi. El este un
cititor profitor. Fiind foarte ocupat cu munca lui, timpul de trăire
efectivă este foarte redus şi, de aceea, trăieşte prin delegaţie, dând
credit creaţionist autorilor”, dar continui cu un ambiguu „critica are
tendinţa de a deveni autonomă de textul referenţial, de a-şi rupe
cordonul ombilical”, nu înseamnă neapărat că te contrazici (cine nu
iubeşte oximoronul?!), ci, mai degrabă, că te bazezi pe o înţelegere
empatică a celui care te citeşte şi-ţi completează, mental, cu
cunoştinţele sale, spaţiile pe care dinadins le-ai lăsat albe în
argumentaţia ta.
Autonomia faţă de textul referenţial este de fapt o falsă autonomie, nu
poţi interpreta un text făcând abstracţie de el, iar Paul Aretzu nici nu
procedează aşa în cronicile adunate în volum.
Demersurile sale critice se bazează pe descrierea unei organizări, a
organicităţii interne a operei, cu scoaterea în evidenţă a unor
structuri valide. E drept că citeşte în cheie personală, dar nu
reacţionează pavlovian şi nici nu şi-a pierdut acuitatea percepţiei ori
capacitatea de procesare. Dimpotrivă, abordarea textului se face cu
maximă prudenţă, fără etichetările sociopsihofiziologice de care aşa
numita „critică actuală” este plină până la refuz, fără judecăţi de
valoare tranşante şi cu un respect aproape înduioşător faţă de cuvântul
scris.
Luând, la întâmplare, cronica
făcută la volumul lui Liviu Ioan Stoiciu, „La plecare”, se poate observa
o logică fără cusur a comentariului, o curgere aproape canonică de la
emiterea ipotezei („Cartea lui LIS [...] face parte, prin temă, din
categoria ezotericelor cărţi ale morţii, deşi argumentul ei este tocmai
imposibilitatea de a muri, datorită unui exces de vitalitate, unei
viziuni a fenomenului, mai degrabă antropologice, perene” – p. 55) spre
demonstraţie şi apoi spre concluzia pertinentă: „Liviu Ioan Stoiciu
scrie o carte insolită despre o temă frecvent asumată, dar foarte
pretenţioasă. Demersul liric, aparent flegmatic, ţinut sub control, în
profund este tensionat, disimulând o autentică stare afectivă şi punând
în valoare o procesare artistică memorabilă” (p.58).
Cele câteva pagini ale „demonstraţiei” se focalizează pe o înţelegere
circulară a textului, ceea ce-i asigură unitatea, criticul, datorită
deprinderilor sale intelectual-culturale, intuind exact elementele de
bază ale universului poetic în care pătrunde: aventura existenţei,
funcţia magică a poeziei, spiritualitatea trecerii în fizică şi
metafizică, în biologie, magie, mitologie, antropologie.
Cumva asemănător sunt elaborate şi celelalte 48 de comentarii, ceea ce
presupune nu numai un intens efort de lectură, ci şi capacitatea de
diferenţiere semantică a limbajelor poetice supuse exerciţiului critic.
Este adevărat că acest exerciţiu este unul de libertate şi că, uitând
uneori să fie „raportor al lecturii”, Paul Aretzu visează pe marginea
cărţilor citite şi se lasă sedus de un limbaj ezoteric, nicicând la
îndemâna cititorului profan. O face totuşi cu graţia intelectualului
care – vorba lui Călinescu – mai este încă „putrefiat de cultură” şi
iremediabil îndrăgostit de aripa ei cea mai dumnezeiască, literatura.
Valeria MANTA-TĂICUŢU
15 iulie
2008
|
Comentarii de la cititori |
|
