II. PERSONALITĂŢI ALE LIRICII BĂNĂŢENE DIN EPOCA PARADOXISMULUI

(1960 / 1965 – 1989 / 2000) ŞI ZEUL-COPIL / COPILUL-ZEU

Prof. dr. Marin BREIU (tuş: Lidia Ungureanu, 22 X 2002)

- Prof. Gabriela PACHIA (Master în Jurnalistică)

1. IOAN BABA – LIRISM ŞI CANDOARE

Notă biobibliografică. Ioan Baba, unul dintre cei mai importanţi poeţi şi publicişti bănăţeni, s-a născut la 25 noiembrie 1951, în localitatea Seleuş-Banat – partea din provincia autonomă Voievodina din Republica Serbia. După studii liceale de profil economic, la Alibunar, a urmat cursurile unei Facultăţi de Drept, dar s-a dedicat profesiunii de ziarist, muncii de redactor – o vreme funcţionând ca redactor la Postul de Radio Novi Sad şi, din 1995 până în prezent, ca redactor-şef la cea mai importantă revistă românească de literatură / cultură, «Lumina», tot din Novi Sad, fondată la 12 ianuarie 1947, de marele poet Vasile (Vasko) Popa. Din 1997, este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Societăţii Scriitorilor din Voivodina. 

A debutat cu un ciclu de poeme, în 1971, în revista «Lumina». După debutul editorial, din 1984, cu volumul de versuri, Popas în timp, a mai publicat cărţile de poeme:  Pe şevaletul orizontului (1986), Preludiu imaginar (1988), În cuibul ochiului / U gnezdu oka (1989, bilingv, română-sârbă), Oglinda triunghiulară (1990), Poeme incisive (1991), Năzbâtii candide, versuri pentru copii (1994), Inscripţie pe aer (1992), Cămaşa de rigoare (1998), ReversAvers (1999), În urechea timpului (2003), Stare de ţăndări (2008) etc.

Opera sa a fost încununată cu Premiul «Svetozar Marcovici-Toza», cel mai înalt premiu pentru ziaristică din Voivodina, în anii 1983 şi 1987, Premiul «Cununa de Spice» al Festivalului Internaţional de Poezie de la Uzdin-Serbia (1997), Premiul «Ethos Românesc», al Radioului din Iaşi (1997), Premiul «Eminescu», acordat la ediţia a VII-a a Festivalului Eminescu de la Drobeta-Turnu-Severin (1998), Premiul «Alma Mater Iassyensis» (1998) etc.1

Creaţia poetică a lui Ioan Baba a fost apreciată de o serie de critici literari, relevând că poezia domniei-sale «indică salvarea, trezeşte speranţa» (Dragomir Brajkovici – Belgrad), ori că are imagini «uimitor de frumoase» (Radu Flora – Panciova), că «provoacă sentimentul difuz al existenţei ameninţate» (Ion Deaconescu – Craiova), autorul fiind «în postura de Orfeu al neliniştilor sfârşitului de veac» (Ion Cristofor – Cluj-Napoca), ilustrând un «paradoxism bine temperat» (Ion Pachia Tatomirescu – Timişoara), deoarece «versul său ne poartă în călătorii himerice, hibridând cotidianitatea (ca umanitate precară, cotropită de angoase) cu o lume ireală, suspendând logica şi inventând cu temperanţă» (Adrian Dinu Rachieru – Timişoara). Cel mai recent volum publicat de Ioan Baba, ReversAvers (1999), a fost supus unei radiografii critice şi apreciat de Ion Pachia Tatomirescu, situându-l între cele mai valoroase cărţi de poezie din ultimul an al mileniului al doilea: «Poezia lui Ioan Baba din recentul volum, ReversAvers (1999), paradoxal, în ciuda orizontalităţii ei de aşternere europeană, se vrea coloană verticală / vertebrală a Fiinţei, şi nu-i rău să se vrea chiar brâncuşiană Coloană a Credinţei fără Sfârşit, spre a aminti permanent omului că trebuie să trăiască aidoma brazilor, mereu perpendiculari, chiar şi înrădăcinând / înierbând stânca pleşuvă. După cum se relevă şi din titlu, volumul se structurează în simetria Revers – Avers, fiecare parte având câte douăzeci şi cinci de poeme. Reversul „fixează“ imaginea unei „piramide din grăunţe“, din acele seminţe destinate doar „consumului“, căci «nu mai rodesc / decât speranţe-n / pâinea cea întru Fiinţă» (p. 12), fie şi „piramidă“ cu sămânţa mumificată faraonic a ens-ului uman de la sfârşit de secol, cu plămânii nedornici să mai traverseze „prin onoruri cu miros de pucioasă“ (p. 15), a omului ce „împarte agresivitatea cu animalul“. În fireasca viziune a lui Ioan Baba din revers, desigur, lumea este surprinsă în realităţile ei înfiorătoare, „pe dos“: adevărurile-s „bandajate“, „starea vremii“ acestei lumi este cam apocalitică, „de sine stătător-apocaliptică“, bineînţeles, „cu violenţe de tot felul“, cu „armament-recoltă“ pentru dezastrul atomic, în spiritul programului de autodistrugere a speciei, cu „precipitaţii în formă de rachete dirijate / asortate cu radio-locatoare şi bombe fragmentare...» (p. 19); eroul liric din aceste poeme observă că tot ceea ce a fost „adevăr“ al unui timp («seducătorul şi percutantul Adevăr / peste care sângerează cezarii şi ţânţarii / porniţi la plimbare prin ziare» – p. 21) nu mai poate fi adevăr al acestui timp „prezent“, devine „eroare“, chiar şi când „focul cercetează adevărul“, „complice“ la crime, căci corupţia a cuprins parcă şi elementele fundamentale ale lumii noastre – apă, aer, foc, pământ, lemn; sfâşierile neajutoratelor fiinţe din mâinile călăilor – ca «plânsul iedului / în mâinile măcelarilor» – se metamorfozează în inscripţii pe globii oculari ai protagonistului poematic; canceroasa „criză de adevăr“ a cuprins întreaga grenadă-planetă explozivă: «E criză de adevăr / Şi-n Apus şi-n Răsărit / Şi turbulenţii domină imprevizibil / Ca zvâcnetul din rădăcina dintelui / Vilează memoria / Fântâna / Şi liniştea şi Via / Lovind în minte / În vreme de scindări / Şi stare de ţăndări» (Stare de ţăndări – p. 24). Se revelează prin acest poet valah din Novi Sad pecinginea planetară a războaielor – inclusiv a celor ce-au cuprins Iugoslavia / Serbia, oraşul cu casa Poetului –, pecinginea demenţei intercontinental-generalizate în purulentele-i culori veridice. Poetul se revoltă şi împotriva generalizării buimăcelii în societate, împotriva proliferării fiscalităţii / impozitelor, statul şi instituţiile lui jefuind fără milă, până la sânge, până la sufocarea contribuabilului (alt cancer, altă pecingine a contemporaneităţii central-european-balcanice şi est-europene): «Eşti suprasolicitat de varii competenţe / Care au consideraţii / Pentru abonamentul la viaţă / Când fiscalii înzestraţi cu rapacitate / Îşi iau lumea în cap // Chitanţă după chitanţă / (...) / Impozit pe maşină / Pentru terenul din văzduh de la etaj / Taxe şi para-taxe / Impozite şi para-impozite // Tragi linia cinstei pe ruşine / Deduci că eşti contribuabil european / Când ţi se impune o antepreţuire generală / Când luna precum caii devine fugară / Iar tu baţi toaca în urechea surdă...» (Contribuabil european buimac – p. 31 sq.). Tot de Revers mai ţin: «amenzile usturătoare-n buzunare», «...simptome post-traumatice / Anxietate / Halucinaţii / Paranoia / Sentimente deprimante / ... / traficanţii de copii / Mişmaşurile lumii interlope / Cu baxuri de ţigări / Droguri / Arme / Şi maşini / Stop dragoste de căprioară...» (p. 34); «ploi acide / Râuri negre» (p. 37); «rasa nouă de mandrili» (p. 45); «patrihoţii / ascunşi după tufişuri de urzici» (p. 47); «Vanitatea barbariei şi dragostea cea libertină» (p. 51) etc. Avers-ul stă sub motto-ul: „Din palma fetei / Buburuza zbura – şi / După ea ochii“ (p. 59). Acest ciclu se deschide cu un superb poem paradoxist despre absurdul, despre „viceversismul“ lumii: «Poetul îşi căleşte cuvintele ca fierarul / Ce-i potcoveşte numai / Pe cei care nu se potcovesc singuri // Întrebarea bizară este / Dacă Poetul-potcovarul / Se potcoveşte pe sine sau nu // Dacă se potcoveşte / Deduc că nu face parte / Din herghelia celor care nu se potcovesc // De vreme ce nu se potcoveşte / Atunci face parte / Din mulţimea / Celor care nu se potcovesc singuri // Atunci ce mai sunt eu / Călindu-mi singur poemele / Între Sens şi Non-Sens // Ciudată enunţare / Şi când spun una / Şi când spun alta / Eu mint şi nu mint deloc / Aşa este // Şi-atunci la ce-aş mai sta / Degeaba la coadă / La potcovit» (Aşa este – viceversa – p. 61 sq.). Avers-ul babian este mai luminos, dar în oglinzile lui, prin unduire, acelaşi revers dă impresia că se mai îmblânzeşte realitatea. Imaginile sunt mai calme, ca după furtună: „păsările cerşesc mălai mărunt“ (p. 63), protagonistul liric nu poate da „o leţcaie“ copiilor-cerşetori [...]. Într-o Icoană din Balcani, eroul babian se încredinţează că nu mai poate măslui realul, că nu mai poate face lumină în „interiorul casei“, că nu mai poate scoate „din plumburiul adăpost“, „nici stelele gonite şi ascunse“; şi, observând opulenţa de „pe masa cea de joc a uliilor“, de unde mai „lipsesc doar ouă roşii / crucea şi apa cu miros de busuioc“ (p. 65), dar şi icoana din perete cu îngerul apărător în blândă tăcere, cade într-o fierbinte, scrâşnită rugă către divinitatea absolută: «Aici la mine în Balcani / Caruselul vremii ne-ncearcă fragilul echilibru / Non-sensul ne oferă anunţuri mortuare / Cadavre în furnale / Statui orizontale // Trage Doamne cu sabia dreptăţii / Frica aproapelui şi Răul să devină pradă / Stăpâneşte-ne în veacul care vine / Viaţa insolită şi Dorul cel Mare…» Dacă volumul se deschide cu o „piramidă din grăunţe“, în „închidere“, poetul pro-jetează o „piramidă argintată“, un Cogaion-piramidă cu patru feţe însorite, unde-i purtat de înaripatul Pegas ca să admire din inimă şi cuget un Banat al vremilor curate, ca „argintul strecurat“, cum zice şi descântecul zalmoxian, un Banat prosper, fără cicatricele războiului atomic, în care poetul şi semenii săi să se poată bucura, să se poată constitui într-o altfel de lume, o lume „de Crăciun înaltă“: «S-a pierdut în noapte-o stea divină / Şi perna cea de aer / Cu gura de albină / Sugea un vis în ceaţă / Şterg geamul împăienjenit ca o mireasă / Mă-ntrevedeam / Ca pegasul pe-o Piramidă argintată / Admirând în inimă şi cuget tot Banatul // (... ) // S-a regăsit în noapte steaua mea divină / Mă-mbrăţişa ca pe un vis cu inocenţă / Şterg geamul ochilor / Şi ea-şi arată / Cele patru feţe către soare / Urcăm apoi spre Piramida argintată / Să admirăm din suflet tot Banatul / Aşa e datul ca să zburăm spre Steaua minunată / Spre altă lume / De Crăciun Înaltă»  (p. 103 sq.)

2.    Din creaţia acestui grav şi mare poet al Banatului, în obiectivul lucrării noastre rămâne singurul volum dedicat copilăriei, Năzbâtii candide – şi alte fantezii între două solstiţii, publicat în anul 1994 (infra, sub sigla BNc). 

„NĂZBÂTIILE CANDIDE“ ALE EROULUILUI POEMATIC

Există în Năzbâtii candide, de Ioan Baba (1994), volum dedicat universului copilăriei, un interesant soi de „povestiri în versuri libere“, în maniera celebrelor poeme din cele patru volume publicate de Marin Sorescu sub titlul «La Lilieci» (I-1973 / IV-1988); Ioan Baba îşi propune ca prin ochii copilului-zeu / zeului-copil, desigur, cu izbânda marelui talent, să releve un „inconfundabil“ nucleu, un „original“ spaţiu liric bănăţean, simetric cu cel oltenesc-sorescian.

Esenţa Năzbâtiilor candide este în mare măsură subliniată de doamna critic literar Romaniţa Iovan (într-o prezentare de pe faţa a patra a copertei volumului în discuţie): «Prin textul acestor amintiri, ca un fir roşu se strecoară ideea care sugerează mirificul copilăriei (...) Scriitorul preferă evocarea întrepătrunsă de dialogul plin de vioiciune, cu replici scurte prin care redă veselia şi inocenţa copiilor. (...) O latură deosebit de interesantă a acestui manuscris este limbajul pe care scriitorul îl pune în circulaţie. Sumedenia de cuvinte şi expresii aparţinând subdialectului bănăţean are o funcţie dublă».

Criticul / istoricul literar Ştefan N. Popa subliniază – în O istorie a literaturii române din Voivodina – că textele poemelor babiene din acest volum «au discursivitate copilărească în modul de a descoperi lumea satului, franc şi amuzant, prin naivitatea redării; carul cu boi oltenesc ce-l duce pe Marin la Craiova apare la Baba sub formă de cocie sau trăsură cu cai; o abundenţă de bănăţenisme, justificate de redarea culorii locale (explicate într-un glosar incomplet la sfârşitul volumului) creează o lume familiară în care apar personaje reale ca moş Iovan, Pătru Cionvică, Ion Manciu şi alţii; ochii de copil percep întâmplările ca evenimente majore: „papucii făloşi“ erau aşteptaţi de Paşti cu bucuria sărbătorii, serviciile făcute de copiii lui moş Iovan, cutia fermecată a radioului, jocul de-a indienii şi cow-boyi, dar şi consemnarea unor fapte ce marchează epoca de „cote obligatorii faţă de stat“, electrificarea comunei, formează o frescă a satului; năzbâtiile nu lipsesc însă, altfel n-ar avea haz, notaţiile sunt anecdotice şi dau un farmec aparte volumului.»3.

Poetul Ioan Baba surprinde realităţile agrest-bănăţene prin ochii copilului de la Seleuş, cum în acest admirabil pastel al înserării satului natal: «Satele se urbanizară rapid, [...] / Cu dolarii de peste mările sărate [...] / s-au construit case cu mici parcuri, [...] / Pe aici animalele n-au ce căuta. / La noi porcarul Trăian Trulă / pocnea cu biciul când se vigera  / şi trâmbiţând din corn aduna porcii. / Trecea apoi văcarul, / şi... gâştele porneau ca nişte râuri albe... / După încă o zi  / petrecută pe covoarele verzi, / bovinele, păsările şi porcinele deştepte –  / dacă porţile nu erau deschise –  / se opreau seara în faţa lor. / Străzile tot frumoase erau.» (Contrastul peisajului urban – BNc, 48).

Un portret ce se imprimă prompt în memoria receptorului este al jandarmului din spaţiul rural – care făcea / face însemnări cu creionul chimic muiat în gură, conturându-se sinestezic prin ochii protagonistului-copil: «... trăgând de nişte ori / cu creionul pe limba proprie / care a devenit violetă / de parcă ar fi mâncat dude...» (Ivan Tu-tucică – BNc, 24 sq.).

În memoria eroului liric din poemele lui Ioan Baba se întipăresc „verile argintii“ «cu litere de grâu», deoarece: «Un cârd de berze / s-a oprit pe brazde de ogoare... / ori, poate, pentru că: / În amurg / O buburuză a rătăcit / Printre trupuri de floare // Şi-a aşternut mersul / Cu sărutul aprins pe o petală // La deschiderea pleoapei / S-a pus pe drumuri / Urca în palmă lăcrimând de dor / Se avânta cu aripile / Înhămată de gânduri / Zbura pe drumurile-n zări / Alene cu clipele.» (Buburuză înhămată – BIa, 25).

Şi copilul din satul Câmpiei Banatului, după cum mărturisesc poemele lui Ioan Baba, fixează în memorie – asemenea lui Darie, din romanul Desculţ de Zaharia Stancu – şi evenimentele, experienţele dure, cum, de pildă, cele de prin anul 1950: «De la o vreme / poarta casei era în permanenţă închisă. / Aceasta, fiindcă nu a rodit porumbul / şi fiindcă pe strada mare / executorii comunei îşi făceau colindele. / Băteau cu pumnii la numărul porţilor / unde nu era plătit impozitul, dar ştirea / se împrăştia şi porţile / se-ncuiau cu zăbrele. / Acolo unde apucau uşa deschisă / scoteau bunurile din casă / pentru neplata datoriilor. / Din podul casei unde m-am simţit sigur / urmăream stricteţea executorilor în vecini. / Dar e bine că nu am văzut / să bată pe nimeni / cum l-au bătut pe Moş Nica / de l-au gârbovit / prin... anul o mie nouă sute cincizeci... / în timpul achiziţiei, din pricina faptului / că nu aveau încă un porc / şi un sac de grâu pentru foamea statului. / Pe semne atunci erau alţi executori !»(Executorii – BNc, 40 sq.).

  O altă experienţă dură a vieţii protagonistului-copil din satul bănăţean este moartea bunicului: «Cu mâinile ridicate / a exclamat: „Zburaţi, zburaţi / înspre ceruri!“ / Porumbeii şi-au înălţat zborul / iar bunicul a oprit ceasul / cu capul rezemat de pat. / Tata m-a trimis în fugă după lumânări / şi nu-mi era clar, căci / bunicul ţinea ochii deschişi. / Atunci când a trecut în nefiinţă / oile bunicului şi-au găsit alt stăpân. / Prietenul devotat al bunicului / pândea tăcerea din cimitirul / de pe dealul satului. Deasupra capului / încerca să descifreze gânduri încordate. / De-atâtea ori l-am întrebat pe tata – / ce ar face bunicul dacă ar alunga / glia de pe buze, / când lumina ar picura în beznă !? / – Din fluier ar doini / să-şi adune cioporul din stele / şi câinele nu s-ar mai tângui.» (Moartea Bunicului – BNc, 51).

Între „năzbâtiile de vară“ ale eroului liric se află şi faptul că se lasă ispitit de fructele coapte din grădinile vecinilor («Grădini rare / Pe un drum îngust / Ochii după fructe // Aleargă» – Ochii după fructe etc.), ca şi la Nică, protagonistul bildungsromanului Amintiri din copilărie de Ion Creangă, ori chiar de „fructul oprit“, arătându-şi pârguirea la un „topit de cânepă“: «Pentru noi, copiii, nu cânepa, / ci muieretul era evenimentul. / Trebăluiau şoade, prin apă, / cu poalele legate între picioarele albe, / cu ciupagurile stropite / prin care se profilau sânii, / hlizindu-se şi uitând de ruşinea / obişnuită. / Zilnic, aceeaşi imagine. / Era un eveniment / Să vezi atâtea picioare / Care tot restul anului / Erau ascunse sub poale.» (Topitoria de cânepă – BNc, 26).  

_________

Sigle şi note:

·       BIa = Ioan Baba, Inscripţie pe aer, Timişoara, Editura Helicon, 1992.

·       BNc = Ioan Baba, Năzbâtii candide, Novi Sad, Editura Libertatea, 1994 (cifra de după siglă indică pagina).

·       1 Cf. Ştefan N. Popa, O istorie a literaturii române din Voivodina, Panciova, Editura Libertatea, 1997, p. 243 sqq.; Ioan Baba, ReversAvers, Timişoara, Editura Augusta, 1999, p. 105 sq.

·       2 Ion Pachia Tatomirescu, Cronica-fulger a cărţilor: Ioan Baba, ReversAvers,  în «Caietele Dacoromâniei» (Timişoara), anul V, nr. 17, 22 septembrie – 22 decembrie, 2000, p. 14 sq.

·       3 Ştefan N. Popa, O istorie a literaturii române din Voivodina, Panciova, Editura Libertatea, 1997, p. 250.

2. OCTAVIAN DOCLIN ŞI METAFORELE COPILĂRIEI

Notă biobibliografică. Poetul Octavian Doclin (numele real: Octavian Chisăliţă) s-a născut la 17 februarie 1950, în localitatea Doclin, din judeţul Caraş-Severin. Studiile superioare şi le-a făcut la Facultatea de Filologie de la Institutul Pedagogic din Oradea.

A funcţionat în învăţământ, ca profesor de limba şi literatura română, în localitatea Bixad, din judeţul Satu-Mare, apoi a revenit pe meleagurile natale ca referent literar la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare Caraş-Severin, din Reşiţa, oraş în care, în prezent, activează ca redactor / editor la «Semenicul».

A debutat cu poezie în anul 1970, în revista «Orizont» din Timişoara. Debutul editorial s-a produs, după „moda“ anilor 1972 – 75, într-un volum colectiv, Uneori zborul, publicat de editura timişoreană Facla, în anul 1973. Dar prima carte de poeme pe care o semnează Octavian Doclin este Neliniştea purpurei, apărută tot la editura timişoreană Facla, în anul 1979; i-au urmat: Fiinţa tainei (1981), Curat şi nebiruit (1986), Cu gândul la metaforă (1989), Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil (1991; ediţia a doua, sporită cu 15 poezii, în 1999), Ceasul de apă (1991), A te bucura în eroare (1992), În apărarea poemului scurt 1993), Agresiunea literei pe hârtie (1996), Essau (1997), 47 de poeme despre dragoste şi moarte (1998), Poeme duminicale (1998), Între pereţi de plută sau Moartea după Doclin (1999), Urma paşilor în vale, (versuri, 2001), Nisip, ape de odihnă (versuri, 2002), Carte din iarna mea (versuri, 2003) etc.

Despre creaţia poetică a lui Octavian Doclin, criticul / istoricul literar Alexandru Ruja notează: «Între iubire şi moarte, ca între poli extremi ard puternic sentimentele, printr-o corelare a tensiunii acestora cu demersul existenţial al înţelegerii rostului fiinţei [...]. Imaginaţia autorului merge spre un tărâm edenic, cel mai adesea sărbătoresc. [...] Octavian Doclin scrie, mai ales, o poezie care se conturează pe linia sentimentului, pornind dintr-o relaţie cu un real protector, formativ şi unul imaginat. În primul domină simboluri ce marchează permanenţa – râul şi muntele. Al doilea este un real uşor hieratizat, cu tendinţa de a etera lucrurile, subţiindu-le spre celest. Octavian Doclin imaginează stranii legături cu înaintaşii (Maica din vis; Buna; Câmpul Icoanei; Nu-i amintirea). Hieratic, stilizat, sentimentul adulării vine mai mult dintr-o esenţă folclorică. După cum şi antinomia moarte – viaţă o priveşte tot prin viziunea folclorică. [...] Există la Doclin şi preocupări pentru problemele poeziei, de configurare în termeni siguri a artei sale poetice. Sunt creaţii despre text şi poezie, despre relaţia text-autor, despre adâncimea sensurilor poetice şi valoarea textului [...]. Poet cu o fină fixare a sentimentului în poezie, Octavian Doclin îşi conturează exact universul liric.»1.

 Desigur, şi singurul volum – deocamdată – dedicat universului zeului-copil de Octavian Doclin, Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil (1991 / 1999), se află între aceleaşi coordonate ca şi creaţia „majoră“ docliniană, sub aceleaşi peceţi stilistice, dar parcă având o mai mare anvergură a aripilor imaginaţiei către linia azură a fiinţării în spaţii imaculate. Gheorghe Jurma, într-o Prefaţă la această plachetă pentru copii, „ediţia a doua“, din 1999, nota: «Cu volumul Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Octavian Doclin prelungeşte coordonatele poetice proprii într-o aparentă carte de versuri pentru copii. Prima ediţie a apărut în 1991. Ediţia de faţă adaugă primei ediţii încă 15 poezii inedite şi 9 poezii traduse în limba engleză. Autorul simte nevoia să se copilărească, în dublu sens: pe de-o parte amintindu-şi propria copilărie, pe de alta, urmărind evoluţia copiilor lui. Este, dintr-un unghi, copilul introdus în universul naturii de către tatăl său, este, din altă parte, tatăl care-şi iniţiază copiii în tainele lumii. Aşadar, tema ceva mai adâncă a poeziei din acest volum o reprezintă unitatea şi continuitatea umană, temă pe care, de altfel, o susţine cu ilustraţii adecvate şi graficianul Petru Comisarschi. De altfel, orice literatură a copilăriei, ca literatură a începuturilor, a intrării în viaţă, este şi o literatură iniţiatică, de introducere morală în complexitatea vieţii. De aici şi temele pe care autorul le dezvoltă, treptat, dinspre joc, flori, bucuria descoperirii până la despărţire şi moarte. În final, cititorul de literatură – copil sau adult – trăieşte satisfacţia întâlnirii cu poezia adevărată.»2

GÂNDIREA ÎN STILUL REVENIRII LA ZEUL-COPIL

În „deschiderea“ plachetei Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil (1999), Octavian Doclin nu priveşte cartea ca simbol arghezian-testamentar, ca tezaur / treaptă întru cunoaştere, ci ca „gând neascuns“, ca dar de suflet, de înţelepciune, ce s-ar putea adăuga de dincolo de distihul conclusiv al primei poezii: «Dragi copii să ţineţi minte / şi să ştiţi de dinainte: / cartea, când o luaţi în mână, / nu-i nici măr, nu-i nici alună. / Dar ce este?, mă-ntrebaţi / ca-ntre prieteni, ca-ntre fraţi. / E o veste? Nu-i poveste? // Eu vă dau doar un răspuns: / Cartea-i gândul neascuns.».(Cartea).

Dacă la Nichita Stănescu, Patria este Limba Română, la Octavian Doclin, sfânta Limbă Română este mamă poetului: «Mama-i rază, mama-i cânt, / Mama este legământ, / Mama-i primul meu cuvânt. // Mama-i dor şi mama-i floare, / Mama-i soare când răsare, / Mama-i prima legănare. // Mama-i gândul cel mai bun, / Mama-i început de drum, / Mama-i viaţa mea de-acum. // Mama-i sete şi fântână, / Mama-i Limba mea Română.» (Mama).

La acest poet, universul faunistic invocat dinspre copilul-zeu este reprezentat de ciocârlie («Pierdut în visare, // culcat pe pământ, / copil fiind, / mirosind a cuvânt, / o priveam cum se-nalţă / la cer: / dreaptă, duioasă, în disperare / ca flacăra din lumânare, / [...] // Prin acest cântec, dăruit mie, / te caut şi astăzi, copilărie.»), de albină, călăuza protagonistului liric («Ies în grădină, la amiază, / călăuzit de o albină, / trec printre straturi de căpşuni / şi simt pe tălpi crescând ţărână.», de furnică („preagrăbită“), de melcul («somnoros, cu casa-n spinare») pentru care, în ciuda descântecului, se limpezeşte «apa-n Dunăre», de ştiucă («...vicleană // printre trestii, la doi paşi de mâluri şi mistere aburoase, / la pândă neagră...», de şarpe (ce fuge graţie descântecului cu fum al bunicii: «Am fugit, în sân, cu frica / să-mi descânte-n fum bunica. // ... // Dar când m-am întors, uşor, / rămăsese locul gol...»), de porumbiţă (zărită «într-o dimineaţă / sub poarta casei, / pe-o grindă; / intrase să se ascundă / să nu o prindă / uliul.») şi de cerbul fără stea: «Rătăceam prin pădure. / Se luase după mine un cerb. / M-am întors să-l întreb: / – Unde ţi-e steaua din frunte? / – Pe munte, pe munte, / îmi răspunse. / ...Sigur nu ştiuse / cuvinte mai multe. / Acum, nu mai rătăcesc prin pădure. / O stea, însă, cât un munte / stă să mă fure.». (Cerbul fără stea).

Notabile sunt şi două poezii ce se circumscriu generoasei teme a elogiului universului floral, reprezentat în poezia pentru copii a lui Octavian Doclin de bânduşă, de viorea, de lalea, de crin, de ghiocel («Nume dulce ca brânduşa / are-n lume doar mătuşa; // vioreaua şi laleaua – ştiţi prea bine: / două parfumate, colorate rime; // crinul nobil şi solemn / este singur un poem; // ghiocelu-i un semn sfânt: / cum că ninge din pământ.» – Flori) şi de cireş: «A căzut un cer cu stele / chiar în faţa casei mele / şi-a crescut un pom cu fluturi / de nu poţi să îl mai scuturi. / Numai soarele-i de vină / şi, desigur, o albină, / că din fluturii frumoşi / s-au născut cercei gustoşi.». (Cireşul).

Octavian Doclin cultivă în spirit modern, cu polisemantism liric, şi fabula: «Într-o dimineaţă, pe la şapte, / cum e obiceiul, / naiul / îşi sorbea încet cu paiul, / ceaiul. / Şi în timp ce savura ceaiul, / îşi zise în sinea lui Naiul: / de-aş fi fost şi eu un tub atât de mic, / din gura mea n-ar fi ieşit niciodată nimic. // Dar paiul gândul i-l auzi / şi pe dată ca zahărul se topi. // De-atunci naiul, prin mai multe guri deodată, / soarbe, în cântec, o respirare înfiorată.» (Naiul).

În placheta lui Octavian Doclin sunt şi câteva remarcabile, vibrante ode, evocând măiestria olarului («Mângâie lutul cu mâna, / mâna lui simte fântâna; // frământă lutul cu dor, / fruntea-i naşte un izvor; // umple golul plin din blid, / ochii mari i se deschid; // alte întrebări prind cheag / de la gură-nspre cârceag, // de la roată la picior, / de la umăr spre ulcior, // până când creşte uşor / pita de lut în cuptor.» – Olarul din Biniş), a sculptorului – reprezentat prin simbolul expresionismului universal, Brâncuşi («Ploaie-naltă şi curată, / lacrimă nevindecată, // ploaie curată şi-naltă, / cântec de cocoş în poartă, // cântec de cocoş în zori, / aripă la subsuori, // prin lumină, peste creastă, / zbor de pasăre măiastră. // În tăcerea nesfârşită / gând – coloană infinită.» – La Hobiţa), a poetului («Într-o zi, cine mai ştie, / fiul meu cel mic / m-a rugat să îi explic / cum se scrie-o poezie. / Şi cum era primăvară / am ieşit din casă-afară / la lumină, / chiar în raiul din grădină, / unde-n aur de regină / o albină / ne-a întâmpinat în grabă / – fiindcă azi numai în basme / o regină n-are treabă. / După ce ne-a mângâiat / întru bucurie, / a plecat şi ne-a lăsat / lâng-o păpădie. / Dar un fluture grăbit / s-a oprit pe ea / şi pe loc ni s-a topit / ca fulgii de nea. / Am intrat din nou în casă / şi, pe masă, / pe-o hârtie, / puful de pe păpădie / devenise poezie.» – Cum se scrie o poezie), a actorului («În scenă intră-un personaj ciudat, / În sala goală-şi caută spectatorul, / Rosteşte-ncet: am fost puţin plecat, / Unde te-ascunzi, eu sunt aici, Actorul. // Pe fruntea lui luminile se scurg / Ca de sub streşinile casei, gheaţa, / Par lacrimile zeului într-un amurg / Dezvăluindu-şi, înc-odată, faţa.// Regizor şi Actor, deopotrivă, / Jucându-şi piesa singur în decor, / Neliniştit, uimit şi în derivă / Iese din scenă, intră-n sală. Sieşi spectator.» – Actorul) etc. Sunt şi câteva ode vibrante, mai puţin accesibile copilului-zeu, dedicate Patriei / Limbii («Pe mine m-alăptă cu miere Muma/ şi înflorii, de-atunci, suav şi-ntruna. // Ea mă-nvăţă s-o chem în taină: Ţară, / când cade mâna mea în îndoială. // Ea îmi dete-un sânge care nu se schimbă / şi setea sfântă de cuvânt pe limbă // şi-mi spuse-atunci: priveşte-n veghe mâna / să nu se vestejească prea timpuriu cununa! // Pe mine m-alăptă cu miere Muma, / iar somnul meu va fi un vis cu Buna.» – Buna), ori Patriei domnului sfânt al Limbii Române, al Poeziei, Patriei lui Eminescu («Ochiul minţii mele / Ea este. / Lacrima inimii mele / Ea este. / Ochiul inimii mele / Ea este. / Lacrima minţii mele / Ea este. // Dacă de Patrie îmi este dor / ca de ochiul minţii Mamei mele, / O caut pretutindeni cu lacrima inimii mele. / Dacă de Patrie mi se face dor / Ca de ochiul inimii Tatălui meu, / O privesc întotdeauna prin lacrima dulce / A minţii mele. // Excepţia vieţii mâinilor noastre / El este.» – Patria şi Eminescu).                

________

Note:

·       1 Al. Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994, p. 304 sqq.

·       2 Gheorghe Jurma, Prefaţă  la placheta Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, de Octavian Doclin, „ediţia a doua, adăugită“, Reşiţa, Editura Semenicul, 1999, p. 6.

3. EUGEN DORCESCU ŞI COPILĂRIA CA DESTINAŢIE LIRICĂ

Notă biobibliografică. Eugen Dorcescu este pseudonimul lui Eugeniu Berca. S-a născut la 18 martie 1942, în Târgu-Jiu. Din 1961, după ce trece de Examenul de Maturitate / Bacalaureat la vestitul liceu craiovean, Fraţii Buzeşti, urmează cursurile Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Timişoara, încheiate în 1966.

Între anii 1966 şi 1985, este cercetător ştiinţific la Fliliala Academiei Române din Timişoara. În 1975, a devenit doctor în filologie. Între anii 1985 şi 1995, funcţionează ca redactor, redactor-şef (1986-89) şi director (1990), la Editura Facla din Timişoara. Din 1996, îl aflăm ca redactor-şef la editura timişoreană Amarcord.

În 1970, debutează cu poeme în revista bucureşteană, Luceafărul. Editorial, debutează cu volumul de poeme, Pax magna (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972), căruia i-au urmat cărţile de versuri: Desen în galben (Timişoara, Editura Facla, 1978), Arhitectura visului (Timişoara, Editura Facla, 1982), Culegătorul de alge (Timişoara, Editura Facla, 1985), Epistole (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990), Psalmii în versuri (Timişoara, Editura Excelsior, 1991; ediţia a doua, „revăzută şi adăugită“ în 1997), Cronică (Timişoara, Editura de Vest, 1993), Abaddon (Timişoara, Editura Amarcord, 1995), Ecclesiastul în versuri (Timişoara, Editura Marineasa, 1997), Pildele în versuri (Timişoara, Editura Marineasa, 1998), Exodul (versuri, 2001),  Omul de cenuşă (antologie lirică, 2002), Elegii (2003) etc.1

Volumele: Arhitectura visului (1982), Psalmii în versuri (1993) şi Cronică (1993) au fost premiate de către Uniunea Scriitorilor din România – filiala timişoreană.

La acest autor, remarcabilă este şi creaţia de eseist – Metafora poetică (teza de doctorat, 1975), Embleme ale realităţii (1978), Scrisori la un prieten (2000) etc. – şi de traducător (în colaborare cu Olimpia Berca: André Le Gall, Anxietate şi angoasă, 1995; Michel Tardieu, Maniheismul, 1995).

Eugen Dorcescu are şi o interesantă operă de prozator pentru copii – Dodoacă şi Biciuşcă (basm, 1986), Castelul de calcar (basm, 1988), Căsuţa fermecată (povestiri, 1989), Cărarea din insulă (basm, 1991), Piticul arămiu (povestiri, 1995) etc. Dar lirica1 lui Eugen Dorecescu dedicată copiilor – aflată în atenţia cercetării noastre – se reduce, deocamdată, la un singur volum: Poezii despre şi pentru Raluca  (1998).

Într-un amplu studiu, consacrat creaţiei dorcesciene, Ion Pachia Tatomirescu, în ipostaza de critic / istoric literar, relevă zece trepte ale poeziei lui Eugen Dorcescu: Treapta întâi, a păcii de pe suprafaţa „mării pregenezice“ («Volumul de debut, Pax magna, a fost remarcat de critica literară pentru poemele „respectând prozodia clasică, unele având somptuozitatea sonoră şi imagistică a parnasianismului“, ori pentru „semnul contemplării impersonale, recte neangajate, al scrutării somptuoase a împrejurimilor şi împrejurărilor, al acuităţii reci a percepţiei ce dă la iveală, asemeni gheţii înflorind pe geam, geometrii cristaline“ – L. Ulici –, sau pentru „orientarea clasicistă [...] întreţinută şi de cultivarea simbolurilor mitologice“ – Orfeu, Ulysse, Achile, Olimpiada, Hybris, Conducătorul de cvadrigă –, pentru tatonare şi pătrundere în esenţe; se mai vorbeşte despre „filieră barbiană“, despre cultivarea unei poezii „a implicării reflexive cu accente hermetice“, dar niciunul dintre critici nu aminteşte că debutul poetului are loc în cumplitul an al totalitarismului, de după „tezele din iulie 1971“, când comunista cenzură acerbă l-a obligat – ca pe majoritatea colegilor întru aleasă liră – să recurgă la un asemenea „rece“ blindaj lirico-semantic-sincretic, absolut necesar pentru rostirea adevărul de către eroul liric, rostire invitând la o uşoară iniţiere „în purpură“, pe zgură: «De-atâta necunoaştere străin / Încerci un glas de purpură şi zgură / Iar plasa de vocale ţese lin / În jurul tău o zarişte obscură // Când înainte nu-i decât un pas / Şi înapoi nu-i cale niciodată / O singură frântură a rămas / Din Veşnicia stâncii sfărâmată». Dar „marea pace“ de pe suprafaţa „mării pregenezice“ a poemelor lui Eugen Dorcescu, la o privire atentă, sub oglinzile „reci“, permitea – de la o anumită adâncime – întrezărirea rechinilor şi chiar a „junglei marine“, a faunei dinspre abisuri.»), Treapta a doua, a razei caligrafiind cristale («prin volumul Desen în galben, Eugen Dorcescu înregistrează secunda treaptă, a razei caligrafiind veritabile cristale de suflet / spirit, vectorizate lirico-semantic-sincretic în rafinăriile paradoxismului existenţial»), Treapta a treia, a „rumeguşului de oţel“ şi a „hematiilor stelare“ («La zece ani de la debut, volumul din 1982, Arhitectura visului, inaugurează cea de-a treia treaptă a liricii lui Eugen Dorcescu, adică treapta „rumeguşului de oţel“ şi a „hematiilor stelare“, protagonistul liric dovedindu-se un rafinat cunoscător al interstiţiilor cosmice» ), Treapta a patra, a oraşului „submer“  între alge («Volumul de poeme, Culegătorul de alge, publicat de Eugen Dorcescu în anul 1985, reprezintă o nouă, indiscutabilă treaptă în evoluţia liricii sale, treapta oraşului „submers“  între alge. / ... / Cu stihuri neoparnasiene, a căror prea căutată ceremonie sonoră duce – nu în puţine rânduri – la deraieri ale „gândirii metaforic-disipative“, Eugen Dorcescu îşi sporeşte aria poetică şi prin placheta, Culegătorul de alge. / ... / Şi Eugen Dorcescu încearcă a găsi „frumosul carusel“ în cele şaisprezece secvenţe ale poemului Culegătorul de alge – sub cifra XVI neascunzându-se vreo „cabală“ –, cât şi în celelalte, impresia de ansamblu descinzând din „oraşele tentaculare“, scoţând în relief o poezie a citadinului, bine articulată, sub o prea mare autocenzură „formală“. Receptarea „de suprafaţă“ a unei astfel de poezii ar lăsa prilej etichetărilor de tip: „banal“, „arid“, „fad“ etc. – la care concură şi comparaţii, analogii, cum: „Pe scară / e numai pasul razelor, e gerul / ce leagă strop de strop. Cum leagă fierul / verigă de verigă...“; ori: „Ca o lacrimă-nceată, / clocotind într-un rece / gâtlej, / şopotul pompei“. Culegătorul-de-Alge trăieşte într-o cetate cu turnuri, într-un burg, înconjurat de marea existenţială, punându-şi problema revenirii când fiinţa-i „pătrunde-ncet în noapte, ca o pată“ – comparaţie nu tocmai inspirată! –, „spre carnea mişcătoarelor petale, / spre apele umbroase şi egale“ şi când tăcuta floare de nufăr – simbol străvechi, de la Mahabharata încoace! – „se roteşte-n depărtare, / părând că se arată, că se ascunde...“. E schiţată o căutare hyperionică – dar şi psalmic-argheziană – în vecinătatea florii de nufăr: „Ar trebui să-i ştiu înfăţişarea“; „...Tremurătoarea floare / de nufăr mă visează“. Labirintul este încercat de căutător / culegător în vreme ce „e noapte-n cuget“, „grea lumină / în negrul – trecem şi de data asta cu auzul ciocnirea consonantică, relevând oximoronizarea – râu, în sumbrele portaluri“, ori când trezirea „din minerala toamnei amnezie“ înregistrează transferul liricosemantic al florii de nufăr, din epopeea indiană într-o „cântare a cântărilor“...»), Treapta a cincea, a revelării Cetăţii-Pădure, Treapta a şasea, a Psalmistului, Treapta a şaptea, a grupului „confuz“  din „arca lui Noe“, Treapta a opta, cea apocaliptică, Treapta a noua, a înfăţişării „Ecclesiastului“ «cu fagure de miere» şi Treapta a zecea, a numărul de aur din „pilde“  («Stindardul poeziei dorcesciene de pe treapta a zecea, treapta cea cu număr de aur sacru, cea a „fidelităţii“ secţiunii de aur etc., a vălurit superb, în 1998, şi cu Pildele în versuri  de la Solomon. Într-o frumoasă prezentare, din 1998, de pe faţa a patra a copertei volumului „Pildele în versuri“, Adriana Iliescu atrăgea atenţia şi asupra faptului că „după lectura volumelor Psalmii în versuri şi Ecclesiastul în versuri de Eugen Dorcescu, în chip firesc îţi pui întrebarea cum a ajuns un poet contemporan român la realizarea unor asemenea scrieri fundamentale pentru o literatură a lumii civilizate; ideea de a transpune texte sacre în versuri dovedeşte vocaţie artistică şi nu mai puţin creştină, încredere în resursele tale ca poet, dar şi credinţa că harul Domnului, mila şi dragostea Lui vor fi asupra ta când ai pornit să faci o asemenea uriaşă lucrare; „talantul“ lui Eugen Dorcescu, „darul“ său, a fost acela de a fi Poet...; este unul dintre poeţii români care au dat oraşului cea mai teribilă mască a descompunerii, o adevărată metaforă a contopirii coşmarului şi infernului, o gheenă – loc al morţii spirituale definitive, din care Cineva – poetul? lectorul? cine? – încearcă să se salveze; Eugen Dorcescu este un mare poet religios şi un autentic scriitor tradiţionalist...“. Împaraleluirea textelor...»)2.

RALUCA ŞI „COPILĂRIA COPILULUI UNIVERSAL“

Placheta lui Eugen Dorcescu, Poezii despre şi pentru Raluca (Timişoara, Editura Excelsior, 1998), întâmpină receptorul cu „Piticul din oglindă“, în „tâlcuri“ interpretative polivalente, fundamental rămânând cel al reflectării / autocontemplării copilului-zeu: «La răstimpuri, pe-ndelete,  / Piticuţul Panaiete / Dă ocol şi iar ocol / Spre oglinzile din hol. / (I-a spus hoţul de bunic / Că-n oglindă e-un pitic). / Vine, deci, tiptil, uşor, / Pe parchet şi pe covor, / Şi-apoi sare: să-l surprindă / Pe piticul din oglindă. / Dar zadarnic. Orice-ar face, / Piticuţul nu-i şi pace! / Se topeşte ca năluca: / În oglindă-i doar Raluca...» (Piticul din oglindă).

 Copila-zeiţă / zeiţa-copilă – purtând numele de Raluca – „aparţine“ unei harnice familii „de pitici“, locuind „spaţiul sacru“ al unei case cât o nucă; în prispa / cerdacul casei stă bunica-pitic Oli, ce alungă pisica; Raluca urmăreşte atentă hărnicia mamei sale, „piticul Alina“, ce irigă răsadurile din grădină, ori hărnicia tatălui, „piticul Puiu“, ce îndepărtează ramurile uscate din pomii fructiferi ai livezii: «Dimineaţa, / dintr-o căsuţă cât nuca, / iese la soare, la joacă, / piticul Raluca. / Între timp / a gătit, a scuturat aşternuturile / şi-acum udă grădina, / mama ei, piticul Alina. / În livadă, trebăluieşte de zor, / curăţă mărul, nucul, gutuiul, / taică-său, piticul zis Puiu. / Cine stă în cerdac şi alungă pisica? / Cine altul? Oli, piticul bunica. / Şi cine, sprinţar, se / grăbeşte să-i dea fetiţei lăpticul? / Tot un pitic. Piticul / bunicul». (În zori).

Există în poezia pentru copii lui Eugen Dorcescu şi un şoricel, Gonzale, echipat cu telefon-celular, mai mult ca sigur, impresionând pe zeiţa-copilă, Raluca, adeseori, cu prilejul agreabilelor convorbiri directe, purtate cu acesta, mai ales pentru că are el o voce subţirică, amintind de a Bunicăi: «Uneori, / în seri de iarnă domoale, / Raluca vorbeşte la telefon cu / şoricelul Gonzale. / Un şoricel mic, mititel, atâtica / (pe care-l interpretează perfect, / subţiindu-şi glasul, bunica). / Nu se ştie dacă Raluca a dibuit / sau nu trucul. / Fapt e că-l invită pe Gonzale la ea, / dar şoricelul se scuză, că-i iarnă şi / frig şi-i îngheaţă năsucul. / Discuţii... Discuţii... În cele din / urmă, bunicul ia şi el receptorul şi-ntreabă / ba una, ba alta, aşa, ca să se afle în treabă. / Eşti cuminte? Ai fost la plimbare? / Ai mâncat pâine cu unt şi cacao? / Întrebări plicticoase. Până când Raluca / îl întrerupe zicând: / Ştii ceva? Ciao! ». (Şoricelul Gonzale).

Raluca este cea mai bună prietenă a şoricelului Gonzale, alături de alţi prieteni fideli ai acestuia: căţeluşul Mimi, şoricelul Patru Urechi, Şoarec Urechelian, Mus Philosophicus ş. a.: «Gonzale are, în afară de Mimi, / căţeluşul guraliv, răsfăţat şi holtei, / o mulţime de prieteni: toţi şoricei! / Cel mai bun (fiindcă-i şi cel mai vechi) / ar fi şoricelul Patru Urechi. / Numele i se trage , desigur, de la / faptul că are / nişte urechi – o splendoare! / Vine la rând un şoricel năzdrăvan / (ochios, languros, şi nervos; dar / şi el urecheat): Şoarec Urechelian. / Şi-n fine, unul cum prea mulţi n-ai să / găseşti, fiindcă nu-s. / Studios, înconjurat de cărţi şi caiete. Şi / cu nume pompos: Mus philosophicus. / – Ăştia sunt toţi? întreabă Raluca, văzând că / bunicul se opreşte din înşiruire şi tace. / – Toţi, răspunde bunicul, mirat. Simte că ceva / anume fetiţei nu-i convine, nu-i place. / Simte că Raluca mocneşte în sine un / gând şi că ezită să-l spună. / – Şi Gonzale-i iubeşte? murmură ea, în sfârşit. / – Nu prea, răspunde bunicul. / – Ştiam. Fiindcă eu sunt prietena lui cea mai bună». (Prieteni).

„Lumea multă“ de la o sărbătorească masă din casa copilei-zeiţe, Raluca, nu reuşeşte să o intimideze pe protagonista ce pune totul sub lupă, cercetând cu mare atenţie chipurile şi dându-i prilej de a-şi descoperi „prima însingurare“: «Raluca nu ştie prea bine / cine vorbeşte cu cine. / Tata îi explică unui amic / cum a izbutit să-şi repare maşina, / dar, la răstimpuri, o strigă pe / mama: „Alina! Alina!“ / Mama şi vreo câteva prietene formează un / buchet de vesele glasuri / (în timp ce trag din ţigară şi / scot fumuri pe nasuri). / Masa e plină: sandvişuri, ouă umplute, / sucuri, dulciuri şi fructe. / Poate oricine, după pofta inimii, să / se înfrupte. / Dar e-aşa gălăgie, că Raluca se / simte dintr-o dată stingheră. / O priveşte pe Barbi, care, şi ea, stă / intimidată pe etajeră. / Îl priveşte pe bunicul. El, de obicei, o / răsfaţă. / Dar acum s-a retras, după / sprâncene şi după mustaţă... / Atunci Raluca nu-i mai zice nimica. / Face stânga-mprejur şi vine în / goană drept la bunica. / „Ştii ceva?“ îi şopteşte, desenând în / aer, cu degeţelul, nişte zerouri. / „Ştii ceva?  Aş mânca nişte ouri…“». (Lume multă).

_________

Note:

·       1 Cf. Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Timişoara, Editura Amarcord, 1996; Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977; Alexandru Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de vest, 1994; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, I – promoţia 70, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995; Ion Pachia Tatomirescu, Visul şi „algele citadine“, în revista Transilvania (Sibiu), nr. 9, 1985, p. 37 sq.

·       2 Ion Pachia Tatomirescu, Eugen Dorcescu – ultimul psalmist al mileniului al doilea, în «Orient Latin» (Timişoara), anul VII, nr. 1 (19), martie, 2000, paginile 18 – 20.

4. GEO GALETARU ÎN ZODIA  „INEFABILEI NINSORI“

Notă biobibliografică. Poet, prozator, eseist, Geo Galetaru s-a născut la 8 septembrie 1947, în localitatea Cenad, din judeţul Timiş. După studii liceale la Sânnicolaul Mare, a urmat, între anii 1965 – 1970, cursurile Facultăţii de Filologie (secţia română-franceză) de la Universitatea din Timişoara. Funcţionează în învăţământul preuniversitar, ca profesor de limba şi literatura română, la diferite şcoli din localităţile timişene: Igriş-Cenad, Dudeştii Noi etc.

În anul 1969, Geo Dumitrescu i-a remarcat talentul, publicându-i primele versuri în revista bucureşteană, «România literară». A mai colaborat la revistele: «Amfiteatru» (Bucureşti), «Contemporanul» (Bucureşti), «Familia» (Oradea), «Luceafărul» (Bucureşti), «Orizont» (Timişoara), «Tomis» (Constanţa), «Tribuna» (Cluj-Napoca), «Vrerea» (Timişoara) etc.

După un debut editorial „colectiv“, în placheta Popas între poeţii tineri (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974), a publicat, în ciuda vitregiilor vremii, următoarele volume de versuri: Inefabila ninsoare (Timişoara, Editura Facla, 1981), Alfabetul mirării (1987), Vară de crini (Timişoara, Editura Mirton, 1997), Înduplecarea nopţii (1998), Steaua ta, copilărie (1998 / „ediţia a doua“: 1999) etc.

La fereastra unei rubrici, «Sub lampă», din cotidianul timişorean, «Renaşterea bănăţeană», Ion Arieşanu a trasat cu tuş dens, de prozator, şi profilul de autentic poet al lui Geo Galetaru: «... fire de introvertit, sensibilitate acută, vibrantă, deşi reţinută. O ardere în adânc, niciodată violentă sau patetică, mai degrabă închisă în sine. Spirit prins în suferinţi secrete, indescifrabile, mereu pus în faţa unor opţiuni tragice, mereu supus la angoase rebele. Ciudat era însă cum, de fiecare dată, un atare temperament tenebros, thanatic, pornea cu o viziune poetică în care nu se ciocneau tragismele, ci, dimpotrivă, dominau împăcarea cu sine, gentileţea gestului nobil, puritatea de sentiment, nobleţea actului etic. Dominau, tot acolo, în poezia lui, imaginile şi metafora legate de metafizic, în care îngerii pluteau printre noi, iar flori, precum crinii încărcaţi de parfume, îmbibau sufletul poetului. Galetaru, într-un sat pierdut, pentru unii dintre noi, îşi scria biografia tragică, dispreţuind tragismul şi solitudinea, dar făcând, totodată, din ele, actul salvator al eului său, înălţat spre stele, nu spre morminţi. Niciodată, la el, nu descoperi zonele umbrei, chiar dacă el, fizic, trăieşte în apropierea umbrelor, ci descoperi zonele eterate ale visului pur, ale unui gest fără nimica imund, descoperi acel EU artist purificat; purificat prin singurătate şi natură ce se caută mereu pe sine...»1. Este de reţinut şi ceea ce notează jurnalistul / poetul Lucian Bureriu despre creaţia lui Geo Galetaru, notabil reprezentant al promoţiei ’70, sau prima promoţie a refluxgeneraţiei postbelic-secunde («the generation of deep clearness»2): «Opera sa se aşează firesc şi sigur în tabăra celor ce, fără a acţiona conform unui program comun, diferă – printr-o tonalitate aparte – de standardul tinerilor noştri confraţi. Geo Galetaru are o personalitate inconfundabilă, o profunzime proprie realizată printr-un imagism unic, şocant. Modul de a simţi dramatic existenţa este foarte rar astăzi, Geo Galetaru fiind unul dintre autorii abisali. Obsesia morţii nu apare violent, ci strunită într-un delir calm, ca la Georg Trakl, cu care prezintă afinităţi elective pe direcţia expresionistă. Poezia sa se prezintă ca o concentrare intelectuală, prin metafore revelatorii într-o succesiune imprevizibilă.»3.

UN ALFABET AL MIRĂRILOR ZEULUI-COPIL

a) Mirări de pleoape din «argint filtrat». Geo Galetaru dedică zeului-copil / copilului-zeu două plachete de vibrantă autenticitate: Alfabetul mirării (Timişoara, Editura Facla, 1987) şi Steaua ta, copilărie (Timişoara, Editura Mirton, 1998).

Admirabil cunoscător al psiho-pedagogiei copilului-zeu, Geo Galetaru pune în fruntea plachetei «Alfabetul mirării» tocmai „Cuvântul de iubire“: «Copii, în ceasu-acesta, / ce pot eu să vă spun / despre minunea care / se cheamă simplu: Ţară?... / Ea este chipul nostru, / rotund şi blând şi bun, / plânsul curat prin care / străbunii lăcrimară... // Ea este-n miezul iernii / vara cea mai fierbinte, / e dorul şi porunca / în care ne-nvelim, / cuvântul de iubire / arzând între cuvinte / şi e pământu-acesta / unde-am ştiut să fim... // Şi e izvorul tandru / de umbră şi visare / şi cerul fără pată / în care ne privim... / Copii, iarăşi şi iarăşi, / vă-ntreb: ce-i ţara, oare, / decât pământu-acesta / pe care ştim să fim?...».

După cuvântul de iubire faţă de Patrie, vine, fireşte, mirarea dintâi a zeului-copil, a scris-cititului abecedăresc: «Mirările le-ai învăţat / cu degete şovăitoare / şi pleoape de argint filtrat / prin site fragede de soare. // Cu ochii mari presimţi tăceri / în cer, în ape, în narcise. / Amurgul lasă adieri / pe ţărmul tău albit de vise. // Revii pe-acelaşi blând cadran / în imperfectă frământare, / sporind grădina, an de an, / cu înc-un gest, cu înc-o floare...». (Abecedar).

O mirare a „alfabetului“ revelat acestui talentat poet o constituie «pereţii sunetului (care) curg în sus / spre iarna puiului timid de urs», când «în fructul greu, silaba gravă sună / ca bila nopţii aruncată-n lună», când «la jumătatea florii te ridici / cu alb-dulceaţa gleznei tale mici» şi când mama este întrebată cu deosebită candoare de tătic: «Şi-o-ntreb pe mama câţi cocori mai sânt / până la roua primului cuvânt...». (Dulce înălţare).

Un miracol este şi acela al rostirii primului cuvânt de către copil, al iluminării înţelesurilor înfăşurate în sunete armonioase: «Te-a fulgerat primul cuvânt / ca un miracol trist şi blând / şi ţi-a căzut lumina-n pleoape / cum cad cocorii peste ape. // Apoi ai stat şi ai cules / un fir subţire de-nţeles / şi-ai vrut să-l urci şi să-l cobori / sub cumpăna dintre ninsori, / să afli şi să ştii ce este / făptura ta ca o poveste / iscată sub o stea cuminte / ce-ţi mână paşii înainte / să-ntrebi, să-nfăptuieşti, să spui / cum cade roua cerului / şi despre floarea de cais / cum îşi deschide fruct în vis // Şi toate câte te-mpresoară / să te cunoască, să te doară, / să-ţi pui genunchiu-n preajma lor, / să le asculţi cum nasc şi mor, / iară lumina ta curată / să nu te mintă niciodată...».(Lumina ta curată).

Alte mirări se adaugă: mirarea jocului («şirul indian / iute se-nfiripă. / Gelu şi Traian / nu mai pierd o clipă... // Şi-şi găseşte-n rând / fiecare locul...»), mirările de la «grupa mică» a grădiniţei, cu primii colegi, cu «Liliana cea peltică», umblând, vara, «numai în sandale» şi spunând: «vleau păpuşa asta mică... / vleau păpuşa asta male...», ori mirarea mângâierii («când noaptea-n cuibul ei respiră, / (şi când) o mână de-ntuneric – punte – / se lasă blând şi îţi răsfiră / şuviţa somnului pe frunte. // ... // şi-atunci când lacrima te cere / – copil – la vama de durere, / o mână-ţi şterge şi-ţi destramă / şoptitul plâns: mâna de mamă...»), mirarea ochiului («când trece zodia-n caleşti de aur / şi-ţi scutură polen de vis pe frunte», când «doar ochiul tău mirat se mai supune / deschis poveştii fără moarte, / peste tărâmu-nsomnorat să-şi poarte / lumina lui cea călătoare»), mirarea ariciului («ghemotoc rotund de ace», care, «de-ţi plimbi degetul mare / pe nătânga lui spinare, / o să-ţi lase-n loc de semne / boabe de rubin, pesemne.»), mirarea florilor («flori de noapte, flori de zi / – ce – duc mireasma-n veşnicii»), mirarea pisoiului (ce «scrie fără încetare / cu lăbuţa lui pufoasă / pe fotolii, / pe covoare, / într-un alfabet tehui / gândul lui...»), mirarea în faţa hărniciei albinelor (ce trudesc «peste flori / peste culori, / dis-de-dimineaţă-n / zori, / când din palma / grea a gliei / izbucneşte / şi se-aude / ispitind / tărâmuri ude / vraja dulce-a ciocârliei», ori «la amiază, / când pe cer / soarele / – bulgăre viu – / toarnă foc...», sau «pe-nserate, / pe-apucate, / în aceleaşi / cercuri rare / şi din ce / în ce mai dese, / se scufundă-n / zumzet mare / ca-n oglindă, / să deprindă / pe alese / şi să care / toate tainele / din floare»), mirarea de la concertul puilor de rândunică (deoarece «sub streaşina casei mele / e un cuib de rândunele; / la-nceput erau doar două: / nişte bulgăraşi de rouă / săgetând văzduhul mare / să-şi găsească de mâncare; / însă azi, de dimineaţă, / de surpriză, de uimire, / mi-am trecut palma pe faţă: / într-un unison subţire / două voci cereau de zor / hrană – dar pe limba lor; / şi-aruncându-mi într-o doară / ochii-n sus – nălucă-i? vis e? –, / am zărit, din cuib afară, / două ciocuri larg deschise.»), mirarea din câmpul cu grâne («galben, câmpul, cum tresare, / zici că-i râu sau poate mare, / unduindu-şi lin povara / până ce-l învinge seara, / duhul verii să-i descânte / liniştea de la-nceputuri / dăruindu-l nopţii sfinte – / şi-ai s-auzi atunci prin luturi / cum zoreşte viu spre mâine / rodul mirosind a pâine...!»), mirarea de toamnă (când «e soarele mai obosit, / – şi – lumina lui e tot mai rece»), mirarea de iarnă (când ninge peste noi şi când e vremea «să-nsămânţezi zăpezii / privirea...» şi «trupul să îţi cânte / printre nămeţi»), mirarea încolţirii / înmuguririi (că «nu e doar închipuire / legământul de iubire / ce dezleagă firul ierbii...»), mirarea din primăvara ivită şi în lunca Mureşului: «Miroase lunca Mureşului toată / a linişte şi parcă a lumină, / de sus o pace albă şi curată / pune peceţi de raze pe tulpină // Şi-ncepe fără veste o ninsoare / de fluturi, ca-ntr-o pagină de carte, / mătasea zilei, caldă, foşnitoare, / îmbracă cerul până hăt, departe // Şi pasul sapă panică prin frunze, / o clipă doar, căci, iată, se aude / un murmur viu de flaute ascunse / în catedrala ierburilor crude // Şi însuşi vântul, împietrit deodată, / mai fulgeră răcoare în surdină... // Miroase lunca Mureşului toată / a linişte, a pace şi-a lumină...». (Lumină în luncă).

b) Alfabetul mirărilor din casa copilăriei. Volumul de versuri pentru copii, Steaua ta, copilărie de Geo Galetaru (Timişoara, Editura Mirton, 1999), se deschide cu invitaţia intens-lirică de a ne reîntoarce în vârsta de aur a zeului-copil: «Pasăre mică, pasăre mică, / blând vine vântul să mi te poarte / şi te coboară, şi te ridică / tot mai departe, tot mai departe... // Peste tărâmul cu flori de cais / bântuie parcă o taină anume. / Steaua zăpezii un ochi şi-a deschis / către lumină şi către lume. // Haideţi, prieteni, cu toţii veniţi, / ninge cu soare şi veşnicie. / Haideţi cu toţii şi-apoi, fericiţi, / să ne întoarcem în copilărie...» (Întoarcerea în copilărie).

Nu întâmplător, volumul se închide cu o poezie ce poartă tot titlul celei din deschidere, Întoarcerea în copilărie, amintind cu insistenţă rostul “trecerii” eroului liric, identificându-se în poet, şi al „coechipierului“, copilul-zeu, prin labirintul de aur al vârstei prime a cunoaşterii pure: «Copile, de acum şi tu / ştii ce înseamnă „da“ şi „nu“, / ce-nseamnă mama când îţi spune / povestea, ca pe-o rugăciune, / cu „un tăciune şi-un cărbune“, / să-nveţi din ea doar lucruri bune. / Ştii ce e noapte, ce-i lumină, / ce-i bucurie şi ce-i vină / şi încă, mai presus de toate, / ştii ce înseamnă bunătate... / Când sufletul, grăbit anume / s-arunce punte peste lume, / găseşte chiar şi în tunel / un suflet tandru, ca şi el. // Doar şoapta verii de-ţi mai scurmă / tristeţile rămase-n urmă – / şi caţi atuncea, printre ierbi, / năluca puiului de cerbi, / şi caţi atunci, fără mirare, / un vis şi-o lacrimă mai mare...». (Întoarcerea în copilărie).

Şi în acest volum al lui Geo Galetaru, eroul liric se angajează în cântecul pur al fiinţei prin anotimpuri de azur, când îşi pune floarea în suflet, când «câmpul cu verdeaţă / ţi se răstoarnă-n faţă» (Primăvara), când iese izvorul «de sub muşchiul verde, crud», «când pojghiţa zăpezii / s-a dus de mult de prin livezi» şi când «trec pe sub cumpăna amiezii / năluci de păsări şi de iezi» (Semn de primăvară), când mierla se zideşte în veşnicia crângului, în vreme ce «pruncii-şi lasă dorul / Să se piardă în câmpie» (Steaua ta, copilărie), când «floarea pură de cais» cade «din cer în vis» ca să ia «culoare din lumină» – «floare de luceferi plină» (Floare de cais), când «spicu-şi suie torţa lină / dintre alte spice,-aieve, / ameţite de lumină...» (Vara), când «nu mai ninge ca-n poveste» şi «săniuţele, pe deal, / stau ca bărcile la mal» (Iarnă buimacă), sau când «ninge ca-n poveşti, ninge de-o săptămână» şi «totul e basm şi ora nu-i târzie...» (Totul e un basm). Autorul dovedeşte şi aici extraordinara sete estetică a jocului pur.    

_________

Note:

·       1 Ion Arieşanu, Pământul şi cerul, în cotidianul «Renaşterea bănăţeană» (Timişoara), 9 decembrie 1997, p. 2.

·       2 Cf. Ion Pachia Tatomirescu, Secţiuni de aur ale literaturii române contemporane (conceptul de generaţie literară, cele trei generaţii tipice – generaţia de tranzienţă / the transience generation, fluxgeneraţia / high tide generation şi refluxgeneraţia / the generation of deep clearness, reprezentanţi...), în «Ramuri» (Craiova), nr. 7 (241), 15 iulie, 1984, paginile 10 şi 11; id. Fragmente din «Scrisoarea-răspuns» a unui poet dacoromân către domnul Cantemir sau Enciclopedicus, în revista de cultură / civilizaţie, Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences (Londra), nr. 5 / mai, 1985, pp. 40 – 42.

·       3 Lucian Bureriu, Geo Galetaru – un expresionist, în revista «Vrerea» (Timişoara), nr. 14, noiembrie 1998, p. 3.

5. ILIE MĂDUŢA ŞI LIRA CU PUTERE CELESTĂ

Notă biobibliografică. S-a născut la 22 mai 1927, în localitatea Dezna, din judeţul Arad şi a murit la 1 septembrie 1989, în oraşul Arad. În anul 1950, după ce şi-a încheiat studiile de filosofie la Universitatea din Cluj-Napoca, a funcţionat ca inspector şcolar (1950 – 1951), apoi ca «referent administrativ la Arad, (ca) referent tehnic la Timişoara, (ca) normator la o carieră de piatră (1962 – 1963), (ca) bibliotecar (1963 – 1964), (ca) profesor în diverse sate bănăţene şi la Timişoara»1. A debutat în anul 1956, în revista timişoreană «Scrisul bănăţean».

Prima carte de poeme, Corabia autohtonă,  a fost publicată în anul 1969; i-au urmat cărţile de versuri – ce ilustrează, după aprecierea criticului literar Marian Popa, «un poet elegiac preocupat de timp şi un pastelist înclinat spre emblematizare»2: Măşti de zăpadă (1973), Vacanţă perpetuă (1975), Tărâmul de flacără (1976), Privighetoarea albă (1979), Nălucile de aur (1980), Albastra putere a lirei (1984), Aur şi scrum (1987) etc. Criticul / istoricul literar Alexandru Ruja apreciază că «poezia lui Ilia Măduţa oferă, cu fiecare volum, mereu alte faţete ale modului în care se redescoperă, poetic, o lume cunoscută. Comentând Corabia autohtonă, Ştefan Aug. Doinaş constata că „Ilie Măduţa este un poet al jubilaţiei melancolice în faţa spectacolului inepuizabil al Firii: captiv în fluxul vital, el e un prizonier lucid care-şi cunoaşte destinul şi, mai mult, cunoaşte destinul lucrurilor care-l fascinează“. Diagnostic sentenţios, extras direct din linia de echilibru a poeziei lui Măduţa. Remarcăm, mai întâi, realizarea creaţiei de factură baladescă din poezia lui, de felul poemului liminar primului volum, sau a poemelor Pasărea paradisului, Olandezul zburător, Bărăganul, cu o atmosferă de largă desfăşurare, în sonuri de rezonanţă arhaic-miraculoasă. Este modalitatea baladescului, în sensul pe care l-a impus creaţia lui Radu Stanca şi Doinaş, cu care Ilie Măduţa are evidente afinităţi în această direcţie. Simbolurile se cristalizează dintr-o derulare epică mai extinsă. „Corabia autohtonă“ devine metaforă pentru creaţia poetică, fixată într-un anume topos şi ancorând mereu în spaţiul patriei...»; «În Privighetoarea albă (1979) întâlnim un lirism al absenţei, într-o tonalitate elegiac-tragică, amintind atitudinea poetică din Elegie pentru floarea secerată de Eugen Jebeleanu. Totul se află sub zodia tragicului, o răceală a expresiei poetice marcând distanţa. Este o poezie a solitudinii, în care interferează real şi oniric, generând sentimentul groazei de necunoscut. Poezia este dominată de senzaţia glacialului, se simte starea tranzitorie, difuză, printr-o proiecţie a tenebrelor (...). Albastra putere a lirei conduce spre evidenţierea forţei miraculoase a poeziei de a cunoaşte, transforma şi supune, în acelaşi timp, dar şi spre rolul şi necesitatea poeziei în cetate (...); Ilie Măduţa îşi imaginează poezia în sensul armoniilor geometrice, dar solemnitatea nu exclude dramatismul actului de creaţie...»3

Desigur, afinităţile lui Ilie Măduţa cu distinşii reprezentanţi ai Cercului Literar de la Sibiu, în primul rând cu baladescul poeziei lui Radu Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş, eroismul baladesc al poeziei măduţiene, relevate de criticul Al. Ruja, şi-au pus benefic pecetea şi pe volumele de versuri consacrate de poet universului copilăriei: Paloşul strămoşesc (1977) şi Voicu şi Craiul Şerpilor (1980); a mai publicat şi un roman mitico-poematic: Orarul păstrăvului şi al mierlei (1982).

DESPRE PUTEREA PALOŞULUI STRĂMOŞESC

a) Paloşul, Prinţul, Pojorea, Negoiu şi Mureş. Placheta de versuri pentru copii, Paloşul strămoşesc, de Ilie Măduţa (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1977), se constituie într-un basm, având următorul epilog: «Şi, astfel, povestea sfârşeşte. / Cu Prinţul rămas-au tovarăşi / Pojorea, Negoiu şi Mureş / de-o fi vreo primejdie iarăşi. // Noi vrere-am la nuntă, oleacă, / s-ajungem, privind chiar prin uşă, / cum hora se-nvârte domoală, / cum suflă cimpoiul din guşă».

Aşadar, ca toate basmele, după cum arată şi epilogul, se încheie cu nunta protagonistului. Desigur, şi „deschiderea“ acestui basm respectă formula A fost ... odată : «A fost, într-o ţară, odată, / un mândru şi palid cocon; / murind negurosul său tată, / la stemă-i urmă şi la tron. // Dar ţara cu munţi şi cu râuri, / cu codri măreţi şi câmpii / de molimi era pustiită, / de vânturi cu-aripi cenuşii. // În spic se-ncuiba negureaţa / şi vite cădeau pe hotar, / în case-nvelite cu paie, / copiii boleau de pojar. // La margini de ţară, oştenii / în suliţi tocite-adormeau, / din funduri de zare, cumplite / căruţe mereu se iveau // şi cai nechezând cu turbare, / şi oameni cu feţe de câini / loveau cu săgeata şi focul / în satele vechi de români. // Bătrânii mureau lângă vetre / şi boii tânjeau în mohor / şi-aşa se sfârşea în obidă / şi-n spaimă întregul popor. // Pe tronu-afumat de vechime, / cu slove-nflorite săpat, / sta Prinţul cu faţa frumoasă / în haine de-argint îmbrăcat. // Venind lângă dânsu-a lui mamă / îi spuse: – Iubite stăpân, / pe-un pisc scânteind de furtună / ascuns e un paloş bătrân, // sub stâncă, păzit de-un balaur / cu ochi bulbucaţi, fioroşi, / cu gheare cumplite şi gura / vărsând aburi verzi, veninoşi. // E-un semn al puterii-acel paloş / sub piatră demult îngropat; / în pumn de-l vei ţine, pe ţară / va curge belşug ne-ncetat».

Un bătrân „alb de vreme“ îi atrage atenţia Prinţului că atâta timp cât „paloşul doarme sub piatră“, peste popor va fi blestem, vitele vor boli prin holde, duşmanii îi vor ameninţa graniţele. Vine şi iubita-i logodnică, îndemnându-l să destrame blestemul / ocara: «şi paloşul sfânt, strămoşesc, / îl smulge din piatră şi astfel / iubire şi domn să slăvesc».

Dar şi după îndemnul iubtei lui logodnice, Prinţul continuă să tacă. Poporul „prinde a fierbe“, vântul poartă peste cetatea de reşedinţă a împărăţiei «nori galbeni şi pleavă». Din «glasul mulţimii» se arată «trei mândri flăcăi ca trei turnuri / sclipind ca şi pana de dropie»; «Avea unul părul ca noaptea / şi ochii adânc scânteind, / înalt ca şi bradul ce-n munte / foşneşte de tunet şi vânt. // De Prinţ el veni mai aproape, / genunchiu-aplecă şi îi zise: / – O, Prinţe! Mă cheamă Negoiu / şi vin din olatul de tise // s-alătur puterea mea toată / cercărilor tale, iar drumul / ne fie-mpreună. Eu piatra / în pumn o prefac cum e scrumul.».

Cel de-al doilea voinic, „cu sori pe cămaşă“, cu «părul bălai cum e mierea», venea «... din limanul albastru, cu ape ce spumegă-n iureş», spre a-i spune: «...port boare şi cântec pe buze / şi numele meu este Mureş».

Al treilea voinic se alătură Prinţului; are «plete ca focul», «glasul vuind ca furtuna» şi poartă numele: Pojorea. Hotărăsc să smulgă paloşul puterii absolute de sub munte: «să mergem tuspatru-mpreună / spre rostul ce ţara-l aşteaptă, / vei smulge-acel paloş din steiuri, / măreţ străluci-vei prin faptă.».

Cei trei voinici şi Prinţul pornesc să aducă paloşul strămoşesc, dar până la muntele unde fusese-ngropat, drumul trecea printr-un tărâm extrem de periculos, cu „corbi vineţi cu pana“ ciumată, cu şerpi «cu creasnă cât braţul», cu nori de ţânţari de pucioasă etc.; trec şi prin locuri deşertice; în sfârşit, ajung la muntele paloşului: «cu creştetu-n nori şi furtună / păzit de-alţi munţi şi prăpăstii.».

Sub o stâncă din acest munte se afla “îngropat” paloşul, în paza unui balaur; cei patru voinici angajează lupta: «...în ceaţă jivina / cum capete negre ridică, / mari flăcări azvârle prin boturi, / vitejii păşesc fără frică.».

Se observă uşor că voinicii care sprijină pe Prinţul Român sunt elementele mitocosmosului autohton: Pojorea simbolizează Focul; eroul Mureş simbolizează Apa; şi cavalerul Negoiu simbolizează Pământul. Prinţul Român ajutat de aceşti eroi-elemente biruie balaurul de la stânca paloşului: «La flăcări Pojorea cu flăcări / se-ncoardă, se-avântă, răspunde, / nici Mureş răgaz nu îi lasă, / abate asupra-i reci unde. // Când foc şi când apă; Negoiu / stânci mari îi azvârle pe gheare, / jivina scrâşneşte şi urlă / de tremură munţii în zare. // Iar Prinţul cu ghioaga izbeşte / năpraznic şi repede-i sfarmă / un cap şi-apoi altul şi altul, / se stinge suflând acea larmă...».

După ce ucid balaurul, Negoiu saltă cu umărul grozava stâncă de sub care se arată paloşul. Prinţul Român prinde paloşul de mâner şi, când îl înalţă, apare: «...văpaie ce cântă-n văzduhuri, / şi jerbe dansează în juru-i...».

Binele triumfând asupra răului din lume, ca în toate basmele româneşti, graţie Feţi-Frumoşilor – Prinţul Român, Pojorea, Mureş, Negoiul –, eroii se întorc în cetatea de scaun a împărăţiei şi sărbătoresc biruinţa: «Regina-n palat pregăteşte / o masă de flori şi odoare, / mireasa surâde-n mătăsuri / ce curg ca belşug de ninsoare. // Un vis se-mplineşte de veacuri, / pe uliţi poporul aşteaptă, / iar Prinţul înalţă-acel paloş, / voios când păşeşte pe treaptă. // Se-ntoarce apoi spre mulţime, / urale pornesc în tării, / în inimi lumină se-aprinde / şi-n limpezi vuiri ciocârlii.».           

b) Voicu Păcurarul şi fecioara lui Vizor. Un alt basm, în versuri, al lui Ilie Măduţa este Voicu şi Craiul Şerpilor (Timişoara, Editura Facla, 1980). Eroul este un cioban, Voicu, înzestrat cu mult curaj şi cu multă isteţime, care ajunge să cunoască pe Vizor, craiul şerpilor, în următoarele circumstanţe: «Într-un amurg cu şindrile albastre / şi nouri rubinii pe cer de vară, / sta Voicu cu oierii sus la stână, / când auziră glas cumplit de fiară.».

Când urletele fiarei cutremurară munţii şi văile pentru a doua oară, Voicu, mai curajos decât toţi ceilalţi păstori, se duce să vadă despre ce fiară ciudată este vorba: «Voicu merge şi-ntr-o râpă vede / un şarpe uriaş cu-n cerb în gură, / nu poate să-l înghită, nici să-l zvârle / de-a coarnelor măreaţă crengătură. // – Omoară şarpele, se roagă cerbul, / şi poate îţi voi face-odată bine. / – Răpune-i cornele, şuieră şarpele, / şi îţi voi da ce-i cere de la mine».

Fără a sta prea mult pe gânduri, Voicu intervine în favoarea ofidianosaurului şi cu bâta „zburătăceşte“ cornele-ramuri, balaurul reuşind să înghită cerbul, după care, sătul, se prezintă eroului ce-i venise în ajutor: «Sunt Vizor, craiul şerpilor...»; accentuând că-şi va ţine făgăduiala, balaurul se afundă în pădure. Voicu se afântă prin hăţişurile pădureţe, în căutarea reşedinţei balaurului Vizor, regele tuturor ofidianosaurilor. În drumul său, întâlneşte un porcar ce îi arată direcţia spre palatul craiului şerpimii: «– Ia-o-ntr-acolo, da-vei peste-o groapă, / sloboade-te şi sub pământ te bagă. // Acolo stă...».

Voicu îi mărturiseşte porcarului că se duce la Vizor, craiul balaurimii, după făgăduială. Porcarul îl sfătuieşte pe norocosul Voicu să-i ceară: «fata-i preafrumoasă şi cuminte / cum nu se află alta pe sub soare...».

Ajuns la Vizor, i se oferă păcurarului pietre preţioase, „drugi de argint“, „cupe de aramă“. Voicu îi cere să-i dea drept răsplată lacra de după uşă, o “lădiţă gălbenuşă”, unde bănuia că-şi ţine ascunsă comoara de fecioară. Vizon este surprins de această cerere. Îi oferă aur. Voicu refuză aurul, insistând să-i dea „lădiţa gălbenuşă“.  Craiul Vizor se-arată neliniştit «şi solzii-i curg ca zale sclipitoare», apoi merge la lădiţa ferecată, o deschide şi Voicu vede înăuntru «doar un pui de şarpe». Dar păcurarul rămâne neclintit în solicitarea lui de a-i dărui lăcriţa cu puiul de şarpe: «Dar Voicu tace, nici nu se clinteşte. / – Fie atuncea, Vizor-crai îi spune. / Îţi ia lădiţa, du-te-n bună pace, / bun gând avut-ai, plin de-nţelepciune.».

Eroul pleacă în sat, la maică-sa, cu lădiţa cu puiul de şarpe, relatându-i peripeţiile prin care a trecut în săptămâna absenţei sale de acasă. Cere apoi mâncare pentru el şi pentru şerpoiaca din lădiţa gălbioară: «...iar şarpelui îi dă un blid cu lapte, / şerpoaica bea şi peste cap se-aruncă / şi ce să vezi? cât numeri pân’ la şapte // deodată-n fată mândră se preface / ca soarele şi luna de frumoasă, / flăcău-atuncea-nmărmurit rămâne / şi prinde a se tângui prin casă: // – Acum ai să mă laşi atât de mândră! / – Ba nu,-nţeleapta fată îi răspunde. / Eu sunt a ta, tu m-ai ales soţie, / cu tine stau şi te urmez oriunde.».

Frumoasa soţie-şerpoaică a lui Voicu este deosebit de harnică, „sprintenă ca o suveică“: «Numai că seara pielea neagră-mbracă, / pielea de şarpe şi se culcă-n ladă; / maica, sărmana, toată se-nfioară / şi parcă n-ar mai vrea atunci s-o vadă.».

Mama-soacră este sfătuită de o vrăjitoare să facă foc mare spre a fierbe nişte oale mari, s-o trimită pe noră după apă şi, în vreme ce-i la fântână, să-i arunce pielea şerpească în focul cel mare, «ca din greşeală». A doua zi, totul s-a petrecut după “reţeta” vrăjitoarei. Seara, negăsindu-şi pielea de şerpoaică, întreabă pe mama-soacră şi aceasta îi „bolboroseşte“ că i-a azvârlit-o-n foc «fără voie»: «Atunci nevasta neagră, mânioasă, / la Vizor merge, blând acesta-i spune: / – Aceasta ţi-e ursita de mireasă. // Te du-napoi, băbatul ţi-l ascultă. / Perechea e a firii sfântă lege, / puterea ta de zână e pierdută, / dar alte lucruri bune vei alege».

Ascultă sfatul tatălui-crai al balaurimii, întorcându-se la Voicu: «Ei la o casă de iobag; şi silnic / lucrează la un grof urât, hapsân / ce are stâne, acareturi multe, / holde întinse şi păşuni cu fân. // Mereu cu vorbe grele îi împroaşcă...».

Grofului hapsân îi cade cu tronc nevasta lui Voicu. Şi spre a-l pierde, îl supune la munci peste puterile unui om; mai întâi, 6l pune să treiere stogurile cât dealul încât a doua zi, la prânz, să aibă «grâul proaspăt, nins-trecut prin site»; altfel, “în furci se va legăna chiar mâine”, «de ploaie ciuruit şi de vântoase». Voicu este sfătuit de soţie să meargă la Vizor; noaptea se ospătează cu socrul; apoi, Vizor iese din palat, plesneşte cu biciul de foc, zmeii se adună şi le ordonă ca stogurile grofului să fie treierate şi: «...Mâine / să nu rămână bob de bob în spice / şi-n tăvi să fie coaptă albă pâine.».

Zmeii se prefac în şoareci şi rezolvă totul. Voicu, pe când soarele-şi zvârle roata în slavă, se înfăţişează la grof «cu pâinea albă, binecuvântată». Drept răsplată, groful dă ordin să fie bătut cu douăzeci de bice. După o astfel de „răsplată“, îi cere să taie codrul de pe un deal, să-l sape, să pună vie; «şi până mâine, pe de-argint tipsie», vrea să aibă la masă struguri copţi din respectiva vie; şi de această dată este ajutat de socrul Vizor. Zmeii fac totul. Voicu se înfăţişează grofului cu tipsia încărcată de struguri proaspeţi din noua vie; în loc de răsplată, Voicu primeşte cincizeci de bice, apoi i se cere să-i aducă Moartea legată fedeleş. Voicu se îndreaptă din nou la tatăl-socru. Vizor îi spune că este neputincios, dar îi dă ginerelui un cal năzdrăvan să-l ducă „pe lumea cealaltă“, unde se crede că ar fi Moartea. La intrarea în cealaltă lume, Voicu îşi metamorfozează năzdrăvanul cal – folosindu-se de un vătrai de la socru – în mal de piatră. Eroul vede „dreptele judecăţi ale infernului“: «întâi un om acoperit cu ţoluri murea de frig în galbena câmpie»; „un jupuit de viu urlând“; „un altul cufundat în lacul de smoală“ etc. Dar de pe un dâmb cu iarbă luminoasă, un moşneag îi cere lui Voicu să-şi spună necazul: «...trimis sunt de un grof să caut Moartea / […] / Hei, dragul meu, moşneagul îi răspunde, / moartea e pretutindeni ca viaţa...».

Îi sunt „tălmăcite“ lui Voicu „pedepsele“ văzute: «cel jupuit de viu e trădătorul de Patrie», «În smoală-i desfrânatul, sfârtecatul / de boi e cel ce înşelat-a, / iar cel în carpen spânzurat de limbă / e mincinosul, cel ce strâmb jurat-a.».

Apoi, moşneagul îl sfătuieşte pe Voicu să acţioneze în cel mai înalt spirit justiţiar împotriva grofului, „boier hain şi fără minte“: «...V-adunaţi cu toţii, / daţi foc conacului, pe grof goniţi-l / şi stăpâniţi moşia...».

Voicu mulţumeşte înţeleptului moşneag pentru sfaturile primite, face cale întoarsă, ajunge la malul de piatră, îţi reînviază calul, lovind cu vătraiul în stâncă, încalecă şi se duce la grof: «Ajunge-n sat. Boierul îl primeşte / cu rânjet rău: – Adus-ai Moartea? Spune! / Dar văz... mai bine să te-atârn în furcă / fără judeţ şi fără-ngropăciune / – Ba stai, boierule, ce-atâta grabă? / şi Voicu-n şea înalt se-nţepeneşte, / apoi cu coada bâtei peste gură / cu sete dintr-odată îl izbeşte. ».

Groful dă să se ascundă. Voicu îndeamnă iobăgimea la răscoală, apoi împarte moşiile grofului cu semenii săi: «Destul a supt boierul truda noastră, / Ce-a fost al lui, al nostru-acum să fie. / Iobagii sar, apucă plugul tare / şi îşi împart pădure şi moşie.».

Voicu face ca înaltul spirit justiţiar să triumfe şi în această instanţă.

________

Note:

·       1 Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977, p. 342.

·       2 Ibidem, p. 343.

·       3Al. Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994, p. 267 sqq.

6. IVO MUNCIAN ŞI PSIHO-PEDAGOGIA METAFOREI

Notă biobibliografică. Ivo Muncian s-a născut la 10 august 1943, în localitatea Variaş, judeţul Timiş, unde a şi copilărit. Studiile liceale şi le-a terminat la Timişoara, în anul 1961, şi studiile filologice la Universitatea din Bucureşti, în anul 1966. După ce a funcţionat în învăţământ, în 1966 – 1967, ca profesor, Ivo Muncian a îmbrăţişat cariera de ziarist, angajându-se ca redactor la revista de limbă sârbă, «Banatske novine» („Nouăţi / ştiri bănăţene“), fiind de naţionalitate sârbă. În prezent este tot redactor la aceeaşi revistă, devenită, după Revoluţia Română Anticomunistă din Decembrie 1989, «Naşa reci» („Cuvântul nostru“). Este membru activ al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din Serbia / Belgrad. Are o notabilă activitate de poet, prozator, traducător şi jurnalist, publicând deopotrivă în limba română şi în limba sârbă.  

Activitatea în domeniul creaţiei literare – poezie şi traduceri. Ivo Muncian a debutat în anul 1958, în revista bucureşteană pentru minoritatea sârbă din România, «Novi jivot». A colaborat apoi, cu articole / poezii, la ziarele / revistele: «Banatske novine» / «Naşa reci», «Knijevni jivot», «Orizont», «Luceafărul», «Lumina» etc. A debutat editorial în anul 1966, cu un volum de versuri în limba sârbă, Vidici maşte (Orizonturile imaginaţiei – Bucureşti, Editura pentru Literatură). După acest notabil debut, a publicat o serie de volume, atât în sârbeşte cât şi în româneşte (cele sârbeşti devenind româneşti şi invers, în funcţie de editura care-i da prioritate, în condiţiile cenzurii totalitarismului, cenzură mai îngăduitoare cu creatorii minorităţilor, deoarece puteau publica an-de-an, în vreme ce scriitorii români nu aveau voie să publice decât „un volum la doi ani“, excepţie făcând poeţi ca Adrian Păunescu, Eugen Barbu ş. a.): Ispovesti („Mărturisiri“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1971; Lepeza radosti („Evantaiul bucuriilor“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1973; Klepsidra („Clepsidră“), proză scurtă, Timişoara, Editura Facla, 1973; Kapija Zelja („Poarta dorinţei“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1975; Basana noci („O noapte de nesomn“), „microroman“, Bucureşti, Editura Kriterion, 1977; Zeteoci duge („Secerătorii de curcubeie“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1978; Cemu se danas radujemo („Ce ne aduce bucurie“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1981; Odihna vântului, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1982; Anotimpul bucuriilor – versuri pentru copii –, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984; Vidokrug („Inelul zilei“), proză scurtă, Bucureşti, Editura Kriterion, 1984; Soarele din palmă, versuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985; Sunciane mernevine („Scări solare“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1986; Jedan dan jivota („O zi din viaţă“), proză scurtă, Bucureşti, Editura Kriterion, 1987; Armonii regăsite, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1988; Rimovane price („Poveşti rimate“), versuri pentru copii, Bucureşti, Editura Kriterion, 1989; Nedorecie („Nespusele“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1991; Iz korena ruja sveta („din rădăcini înfloreşte trandafirul“), mocromonografia Bibliotecii din Cenad, Timişoara, Editura Uniunii Sârbilor din România, 1992; În hamacul soarelui, versuri pentru copii, Timişoara, Editura de Vest, 1995; Ishodişte („Ieşirea“), versuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1996; etc.

Traducător în / din limba sârbă. Ivo Muncian a deschis circuit românofon următoarelor cărţi: Vară târzie de Desanka Maximovici (1997), Roata supliciului de Stevan Raicicovici (1998), Kosovo – pământ sfânt al sârbilor de Milan Nenadici (1999) etc. Activitatea literară i-a fost încununată de următoarele premii naţionale / internaţionale: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1981), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1984), Premiul Literar Sârbesc – Timişoara (1994), Premiul de Poezie al Festivalului «Toamna poetică» de la Smederevo (1996) etc.1

Din bogata bibliografie a poetului bănăţean Ivo Muncian, constatăm că până în prezent este şi autorul a două interesante volume de versuri pentru copii, scrise / publicate în limba română: Anotimpul bucuriilor (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984) şi În hamacul soarelui (Timişoara, Editura de Vest, 1995), plachete ce rămân în atenţia cercetării noastre.

PSIHO-PEDAGOGIE LIRICĂ PENTRU COPII

a) Copilăria ca «anotimp al bucuriilor». Scrisă pentru «grupa mare B, / Grădiniţa C. F. R.», placheta Anotimpul bucuriilor de Ivo Muncian (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984) este străbătută de lumina jocului mirific şi împacă în mare măsură  şi dezideratele psiho-pedagogice ale vârstei receptoare, oferind, graţie şi ilustraţiilor lui Done Stan, bine aplicate la text, posibilitatea exerciţiului „de-a culorile“. Placheta se deschide cu un „prolog“, unde autorul arată că preşcolarii «din grupa mare», după mai multe luni de „muncă la planşetă“, au deschis o expoziţie de desene / picturi: «Copiii din grupa mare / au avut multă răbdare, / au lucrat mai multe luni / şi-au făcut multe minuni. // Ieri, în bună dispoziţie, / şi-au deschis o expoziţie. / Expoziţia e-n toi – / hai s-o vizităm şi noi !» (Prolog).

„Minunile“ desenate şi expuse de copii, desigur, prilejuiesc lui Ivo Muncian, într-o subtilă psiho-pedagogie lirică, parcă în calitate de “ghid de expoziţie”, o serie de aprecieri-descrieri versificate (din prima parte a plachetei), un veritabil “comentariu plastic” la memorabilele tablouri: Zmeul («Mircea a făcut un zmeu / stând culcat pe-un curcubeu. / Zmeul are / un cap mare / şi o droaie de picioare. / Şi mai are zmeul lui / coadă cum pe lume nu-i: / nici prea groasă, / nici stufoasă – / parcă-i puf de păpădie, / dar arzând ca o făclie.»), Un arici («Are ţepii ascuţiţi / şi, de vreţi, copii, să ştiţi, / sare ţanţoş şi înţeapă / cu toţi ţepii deodată»), Moşul («Bătrânelul din desen /... // moşul meu cel mai iubit.»), Piticii (un tablou neterminat deoarece “s-a rupt” creionul desenatorului tocmai când ajunsese la Albă ca Zăpada: «Şi-am făcut şapte pitici, / fiecare-n felul lui. / Albă ca Zăpada nu-i / că mi s-a-ntâmplat ceva...»), Raţa şi săniuţa («Dona, Mona şi Griguţă / au Făcut din săniuţă, / doar o parte – cea din faţă – / trasă, ţanţoş de o raţă / ce se vrea un cal de rasă / alergând pe lângă masă. // Nu vă fie, copii, frică – / sania-i destul de mică, / raţa merge, cum ştiţi, lent – / nu va fi, deci, accident !»), Varza («Nu-i o raţă, nu-i o barză / ci e în grădină-o varză / legănându-se în soare...»), Porumbelul («Numele nici nu contează, / toţi copiii desenează / porumbelul alb, curat. PACE toţi am desenat.»), Corbul («Emiluş, mai îndrăzneţ, / a făcut un corb isteţ / care-şi ţine sub aripă / fără nici un pic de frică / mâncărica şi zâmbeşte. / Vulpea nu-l mai păcăleşte !»), Vântul («Dintr-o casă suspendată / de un nor cât o lopată / iese un balaur mare / cu obraji cât o căldare / şi îşi suflă vijelia / de cutremură câmpia...»), Broasca ţestoasă («Nu e mândră, nu-i frumoasă, / dar broscuţa e ţestoasă. / Ea nu poartă-n spate ace / ci o mare carapace...»), Iepuraşul («Desenul lui Victoraş / ne arată-un iepuraş / pare-mi-se cam poznaş. / Că de n-ar fi cam aşa / el precis s-ar speria, / n-ar mai sta viteaz călare / la o vulpe în spinare...»), Moş Martin («Mihăiţă şi Cosmin / l-au Făcut pe Moş Martin. // ... // Şi apoi au aobservat / la un stup s-a strecurat / şi din miere a mâncat / până ce ce s-a săturat.»), Magazinul («Iuliu, Ava şi Călin / au făcut un magazin / ce, ca orice magazin, / cu de toate este plin...»), Ţapul («...L-am făcut cum paşte iarbă, / i-am făcut un nas şi-o barbă, / doi ochi mari scânteietori / ... / i-am Făcut patru picioare / şi un cap rotund şi mare. // Numai coarne nu i-am scos: / ar fi fost periculos...») şi Cocoşul («Eu, Bogdan, am desenat / un cocoş dormind în pat...»). 

În „recenzia de întâmpinare“ pe care i-o face Ion Pachia Tatomirescu, în ianuarie 1985, se relevă şi valoarea estetic-educativă a acestor poezii: «Textele din prima parte a plachetei se ţes fericit, cu „prilejul“ vizitării unei expoziţii de desene ale copiilor, Şoimii Patriei Semeţi, de către „bunul tătic“, „nici prea mic, nici prea voinic“. Cu această ocazie aflăm: că zmeul lui Mircea este făcut „stând culcat pe-un curcubeu“, că are „un cap mare / şi o droaie de picioare“, iar coada „parcă-i puf de păpădie, / dar arzând ca o făclie“ – se observă că autorul, cu multă abilitate, îşi proiectează textul în imediata vecinătate a mitului Zburătorului – „balaur de lumină cu coada-nflăcărată“ (Ion Heliade Rădulescu); Corbul rezolvă acuta problemă, de circuit lafontainian, a caşului. În partea a doua, „bunul tătic“ este „mai retras, mai tăcut, un pic îngândurat, parcă mai absent“, pentru că „scrisese multe poezii despre şi pentru copii“, aşteptând „să fie tipărită cartea“, ori, probabil, fiind preocupat de problemele numerelor, ale zilelor săptămânii, ale alungării cârtiţei de sub răsadurile de salată, ale sancţionării leneviei motanului... [...]. Textele din această plachetă, pe lângă faptul că sunt bune conducătoare de inspirată poezie, au şi calitatea de a ridica „trăirile“ celor mici, de a le menţine, de a le nutri, în spaţii estetice»2.

Există în această plachetă şi interogaţii surprinzătoare, delicate, cum, de pildă cea despre „locuinţa“ dinspre solstiţiul de vară a lui Moş Crăciun / Gerilă: «Vara, când se coace orzul, / unde locuieşte Moşul?» (Unde locuieşte Moş Gerilă).

Alte texte lirice din placheta lui Ivo Muncian exploatează resursele folclorice româneşti din perimetrul ghicitorilor, fie în registrul mai înalt, „al florii fără bască“ printre nămeţi, solicitând, desigur, mai multă imaginaţie receptorului-copil – «Cine credeţi să-ndrăznească, / când e nea, să mai şi crească, / să-nflorească / fără bască?»  – , fie în registrul simplei interogaţii, aidoma celor întâlnite în culegerile populare:  «... care floare din ogradă /  scoate capul prin zăpadă?» (Ghiocelul).

Măiestrit cultivate sentimente patriotice găsim în ultima poezie din «Anotimpul bucuriilor», Desen, unde imaginaţia receptorului-copil era antrenată pe simbolurile din stema României anilor apariţiei plachetei, dar şi pe simbolica Tricolorului, pe simbolica drapelului Patriei, steag pe care-i scris «cu spice» viitorul ţării, inducând semantic şi un “cult” al hărniciei, al muncii, sursă dintotdeauna a bunăstării unei naţiuni: «Apoi, facem pe-ndelete / munţi înalţi, păduri cochete, / brazii falnici... / Desenăm şi mai departe / sonda zveltă într-o parte / iar deasupra munţilor  / soarele strălucitor... / Peste spice-i tricolorul, / pe el scriem viitorul...» (Desen). 

b) Bucuria firii „în hamacul soarelui“.  Plaheta lui Ivo Muncian, În hamacul soarelui (Timişoara, Editura de Vest, 1995), reia, amplifică „temele“ / „motivele“, din tezaurul de descântece româneşti, ori din registrele lirice relevate şi în «Anotimpul bucuriilor», esenţială dovedindu-se „bucuria“ de a trăi a „copilului universal“, în această lume mirifică, sau bucuria firii dumnezeieşti într-un ispititor „hamac al soarelui“, ceea ce antrenează metaforic şi o participare a „zeului-copil“, mai mult ca sigur, la o „ordine cosmică“: «Soare, soare, / frăţioare, / haide, soare, fă-mi pe plac: / primeşte-mă în hamac  / şi mă ia, de vrei, uşor, / pe-o felie dintr-un nor, / în excursie de-o zi / şi ne-om împrieteni. // De-i mai greu ce-ţi cer acum, / renunţă o zi la drum, / mai stai, soare, nu pleca, / vino-n grădiniţa mea. / Te-om iubi cât ai să vrei / eu şi toţi colegii mei / şi-ai să ne cunoşti mai bine, / chiar aşa cum se cuvine.» (În hamacul soarelui).

„Începuturile“ din sfera diurn-nocturnului sunt “conjugate” liric de Ivo Muncian într-un chip foarte atrăgător, foarte accesibil micului receptor încântat de “descoperiri” până la “iniţiere”: «Ziua-ncepe fix la şapte, / când îmi beau cana cu lapte. / Seara-ncepe-ntotdeauna / când pe cer se-aprinde luna. // Când împart un măr cu tine, / începe să fie bine. / Joaca-ncepe când se-adună / toţi prietenii-mpreună. / Certa-ncepe – ţineţi minte ! – / când nu-i cineva cuminte. / Primăvara-ncepe când / crivăţul devine blând. / Vara-ncepe cu prestanţă / când plecăm toţi în vacanţă. / Toamna-ncepe când în vie / cântecele dragi învie. / Iarna-ncepe,-n fine, – spun – / când ne vine Moş Crăciun.» (Începuturi).

Evenimentele copilului-zeu ce se derulează liric-muncienesc după aceste “începuturi” privesc: nepoftitul vânt, devastator, zmulgând penele cocoşului, stricând cuibarele găinilor, scoţând gâştele din coteţ, ori îngheţând ouăle de raţă, spre dimineaţă (căci Vântul: «...tot ce-n cale întâlneşte, / ba răstoarnă, ba smuceşte.»), ori stârnind rotocoalele ce «vor s-ascună soarele» (Dialog); aniversarea unei zi din viaţa puiului de raţă, Costeluş («În curte e zarvă mare – / azi e zi de sărbătoare: / Costeluş, puiul de raţă, / împlineşte-o zi de viaţă! // Joiana în mini-jupă / taie morcovi pentru supă, / iar gânsacul, meşter mare, / are grijă de grătare. // Raţele, ascunse-n şură, / pregătesc o tocătură. / Purceluşii rotofei / taie ai pentru mujdei. // Trei găini roşii la faţă / fac clătite cu dulceaţă...» – De ziua lui Costeluş); sosirea unor pisoi negri, fioroşi, hotărâţi să vâneze toţi şoriceii satului («Cu un tren rapid la noi / au sosit şapte pisoi. / Toţi sunt negri, fioroşi, / încruntaţi şi mânioşi» – Chiţchiţică şi pisoii); cearta aricilor la un concurs de biciclete («trei arici veniţi să vadă / concursul de biciclete / din nimic s-au luat la sfadă / în stratul de margarete. // Cel mai mare îi certa / pe cei mici cu glas temut / că au stat lângă-o căţea / şi de pureci s-au umplut...» – Trei arici certăreţi); şcoala şoriceilor («Şapte şoricei sprinţari / îmbrăcaţi toţi în iţari / şi-au făcut o şcoală-a lor / în ograda gâzelor. // Şi-au adus, cu chiu cu vai, / o masă şi un măsai, / şapte bănci din crengi de mei – / bune pentru şoricei – / şapte scaune din brânză, / o perdea la geam, de pânză, / o cretă de ciocolată / şi un clopoţel de vată, / ... / tot ce-n şcoală-i necesar. / Dar când totul a fost gata / şi lucea curat sub soare, / a venit vulpea, şireata, / cu o ştire-ngrozitoare: / fugiţi repede, cu spor – / motanul e-nvăţător !» – Şcoala şoriceilor); supărarea roboţelului Bin-Ban-Ban etc.; dar cea mai interesantă “teamă” a copilului-zeu îşi află obârşiile în necunoaşterea culorii marţienilor şi a “temerilor de inadaptare” a acestora la cele terestre: «De-or fi marţienii galbeni la culoare, / poate că s-or teme de-o rază de soare. // De or fi toţii de culoare-albastră, / poate nu le-o place pe planeta noastră. // Dacă sunt marţienii de culoare verde, / de intră-n pădure, oare nu s-or pierde? // Dacă sunt cu toţii albi cum e zăpada, / le-o plăcea oraşul, le-o plăcea ograda? // De-or fi marţienii roşii cum e focul, / le-o plăcea să cânte? Iubesc, oare, jocul? // De or fi cu toţii coloraţi în gri, / ne le-om părea stranii ca nişte stafii ? // Dacă sunt marţienii violeţi cumva / cu un măr în floare cum s-or asorta? // Dacă sunt cu toţii negri, tuciurii, / i-am vedea şi noaptea? Cine poate şti?!» (Ce culoare au marţienii).

____________________

Note:

·       1 Cf. Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977. Ion Pachia Tatomirescu, Ecouri danubiene  (profil liric: Ivo Muncian), în «Luceafărul» (Bucureşti), XXXII, nr. 38 (1428), 23 septembrie 1989, p. 1 / 6. Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945 – 1999) – dicţionar bibliografic, Timişoara, Editura Marineasa, 2000. Etc.

·       2 Ion Pachia Tatomirescu, Poezie şi desen – recenzie la placheta de stihuri pentru copii, «Anotimpul bucuriilor» de Ivo Muncian, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1984 –, publicată în «Orizont» (Timişoara), nr. 2 (874), 11 ianuarie 1985, p. 3.

6. SABIN OPREANU ŞI RÂUL-COPIL

Notă biobibliografică. Poet, prozator, Sabin Opreanu s-a născut la 16 martie 1946, în localitatea Băile Herculane. Este membru al Uniunii Scriitorilor – filiala Timişoara. Funcţionează ca librar în staţiunea Băile Herculane.

Debutează editorial cu poemele din Sunetul zăpezii (Timişoara, Editura Facla, 1977); publică apoi volumele de versuri: O privire asupra râului (1982), Amurg experimental (1983), Cine ştie mai multe poezii – versuri pentru copii – (1985), Poeme de râu (1987), Poznaşe întâmplări cu un greieraş albastru – proză pentru copii – (1988), Insula de pergament (1998) etc.

Laurenţiu Ulici remarca, privitor la creaţia poetică a lui Sabin Opreanu, că «sentimentul care provoacă şi întreţine actul reflexiv e singurătatea, dar o singurătate benignă, respirabilă, liniştitoare, prielnică reveriei (însă, cum spune, mai sunt multe de făcut pentru îmbunătăţirea nivelului de reverie) şi bun prilej de autocontemplare. Mai mult, peisajul, deşi perceptibil ca realitate, ca mediu al existenţei poetului, apare deseori ca pură proiecţie a imaginaţiei (...). Neobosit cultivator de metafore, Sabin Opreanu e mereu preocupat de efectul purificator al poeziei (...), de esenţa ei copleşitoare şi de posibilităţile ei terapeutice. Provincia în care poetul s-a însingurat nu este una deformantă, apăsătoare sau anihilantă, din contra, e o provincie paradisiacă, o insulă a lui Euthanasius luxuriantă şi eliberatoare, un pseudonim al poeziei înseşi.»1 Ion Pachia Tatomirescu, în roba de critic literar, a atras atenţia şi asupra faptului că «există în literatura română o poezie a Apei, prin excelenţă tradiţională, ce se întrezăreşte tot mai des la poeţii promoţiei ’70 (ai refluxgeneraţiei), între care trebuie situat şi Sabin Opreanu (...); dar despre o “obsesie hidrografică” în perimetrul lirosofiei nu poate fi vorba la acest poet (...). „Poeme(le) de Râu“, spre a reverbera o singurătate cosmică, paradisiacă rareori, au o respiraţie larg-învăluitoare, cum a râului de platou, limpidă, nu hidrografic-balaurească, aşa cum s-ar fi aşteptat „receptorul“ amator şi de elemente „biografice“, ştiind râul Diernei / Cernei negru-învolburat la poalele Muntelui cu Băi Herculane, unde s-a întrupat poetul, desigur, întru nebănuitele lumini ale Cuvântului / Logosului; pe registru prozodic – iar pe alocuri, şi pe cel „motivic“ – râul de foc al cuvintelor din „poemele de râu“ intră parcă în rezonanţă cu Oceanul Zăpezilor lui Saint-John Perse, ceea ce ţine şi de un anume rafinament paradoxist, dimensionator în poezia refluxgeneraţiei. (...) Într-o lume supertehnicizată, computerizată, reificată, poluată, aflată în pragul autodistrugerii nucleare, al cărei Logos înregistrează de la o zi la alta o tot mai mare desemantizare sincretică, o unealtă este arta creioanelor mecanice pe hârtia cretată (cf. “Pastel”) iar zidirea de fiinţă spre obârşiile esteticii echivalează cu “întemeierea” ţârâitului nocturn al “greieraşului de platină” în roua de pe ierburi (cf. “Adieri fumurii” ). către o astfel de lume, în numele unei adânci istorii, se îndreaptă câteva somaţii ecologice din poemele lui Sabin Opreanu (...). Poeme de Râu autentifică încă un timbru de bronz în poezia română contemporană a refluxgeneraţiei.»2. Criticul literar Al. Ruja, spre deosebire de cei doi, mai semnalează: «Metafora artei ca labirint pare să-l preocupe pe Sabin Opreanu. Poate nu întâmplător a aşezat în deschiderea volumelor sale mottouri din dialogurile platoniciene. Textul poetic propriu-zis îşi caută mereu echilibrul între emoţie şi reflexivitate.»3.

Nu fără legătură cu o astfel de problematică lirică “majoră”, dar în spaţiul «râului copilăriei copilului universal», este placheta pentru copii, din obiectivul cercetării noastre, Cine ştie mai multe poezii (Timişoara, Editura Facla, 1985); notabile sunt şi câteva pagini de proză poematică din placheta Poznaşe întâmplări cu un greieraş albastru (Timişoara, Editura Facla, 1988).

GREIER ALBASTRU ŞI METAFORE-COPILE ÎN CONCURS

a) Poezie şi călătorie cu Zâna cea Bună. Într-o «Predoslovie» de la placheta Cine ştie mai multe poezii (1985), Sabin Opreanu “iniţiază” un “concurs de memorat / rostit poezii”, câştigătorul având drept răsplată o călătorie cu Zâna cea Bună în spaţiul extraterestru: «Cine ştie mai multe poezii / Dintre voi, copii? / Cei vioi şi cei isteţi, / Harnici şi descurcăreţi, / Buni la şcoală, buni acasă / Şi cu joacă sănătoasă ! / […] / Cine ştie mai multe poezii / Călătoreşte pân’ la lună / Cu zâna cea bună ! / Ea te învaţă să fii / Bun la suflet şi cuminte... / Aşadar, cu luare-aminte / Să citiţi şi mai departe / Din această carte: / Veţi vedea cât de uşor / Este vulturul în zbor, / Câte pete sunt în soare / Şi grâu galben pe ogoare. / Veţi vedea că poezia / Este însăşi România, / Plaiul nostru cel mai sfânt, / Unde eşti şi unde sânt, / Unde zic privighetori, / Unde, de atâtea ori, / Ne slăvim în sărbători / Bunii noştri şi străbunii. / Pace vrem şi cerem lumii / Să viseze porumbei, / Flori de munte, flori de tei !»

În finalul «Predosloviei», poetul atrage atenţia receptorului-copil asupra faptului că “laureatul” unui asemenea consurs de cunoaştere a “celui mai mare număr de poezii” scrise de autentici / geniali poeţi este o fiinţă excepţională, de nedespărţit de Bunul Fântânar, descoperitorul nesecatului izvor – metaforic-simbolic, desigur, al cunoaşterii – cu ajutorul magicei nuieluşe de alun, reuşind (prin orizontul obţinut graţie memorării de versuri) chiar să substituie „bagheta fermecată“ dintr-o ramură a preaiubitului arbust al veveriţelor: «Cine ştie mai multe poezii, / O să fie prietenul meu cel mai bun ! / În zori de zi, / Ca nuiaua de alun / În mâna fântânarului bun !»

Dinspre micuţul Receptor, motivarea citirii se face prin plăcerea de a vedea în poezie o apropiere părelnică de “jocurile de copii”, deoarece mulţimea cuvintelor din text parcă alcătuiesc o înaltă piramidă, fiecare vers ascunzând un univers, fiecare poezie arătând ca un lan „păzit“ de maci: «Îmi place să citesc poezii / Fiindcă par jocuri de copii ! // Atâtea cuvinte laolaltă... / Ca o piramidă înaltă ! // Şi cât univers / În fiece vers ! // Poezie ! Îmi placi, / De parcă visez lanuri pictate cu maci ! // Îmi place să citesc poezii / Fiindcă par jocuri de copii !» (Jocuri de copii).

Numai «cine citeşte / creşte», «trăieşte / frumos / şi cu folos», «musteşte / de învăţătură / şi căldură» (Cine citeşte...) etc. 

În maniera înţelepţilor-strămoşi ai antichităţii, poetul îi spune mai întâi receptorului-copil să-şi asculte Părinţii, Neamul, Patria, Istoria, spre a fi ostaş credincios al veacului său: «Ascultă-ţi aproapele, pe mama şi pe tata, / Ei sunt părinţii, adevărata // Cinste prin ei vei dobândi / Precum pe cer ard stelele făclii. // Ascultă-ţi ţara, neamul, istoria şi veacul / În toate, pe măsură, odihna ei e leacul. // Ascultă-le pe toate, fii credincios ostaş / Acestui timp. Parcurge-l pas cu pas. // Vei fi la rându-ţi dascăl, vei fi părinte blând. / Învaţă-ţi deci copiii să fie pace pe pământ !» (Ascultă acest timp).

Copilul-zeu este îndemnat de vocea auctorială să-şi iubească mama («luminoasă ca o stea», «întâiul gând al lumii, / soarele şi partea nevăzută a lunii» – Mama), să-şi iubească tatăl («prietenul cel mai bun», care-i spune poveşti «cu fata de-mpărat, / cu luna şi stelele, / cu prinţii şi cosânzenele», care nu miroase a tutun, care-i sparge alune, care-l duce la grădina zoologică şi cu care nu-i este frică «de urs, tigru şi leu» – Tata), să-şi iubească fratele («Fratele meu Sorin / E curajos, / Are chipul senin / Şi desenează frumos !» – Fratele mai mic), ori să preţuiască iubirea sorei mai mari, cea cu nume de floare (deoarece, «surioara Margareta» îl lasă cu tricicleta prin grădină «până e lumină», îi arată frumuseţea cărţilor colorate şi pentru că, «dimineaţa şi seara / ca nişte copii cuminţi», se spală pe dinţi – cf. Sora mea).

Şi păstrarea permanentă a curăţeniei corporale se află în măiestrit-pedagogica poezie a lui Sabin Opreanu: «Cine e murdar şi minte / Nu-i mai creşte nici un dinte ! // Cine minte şi-i murdar / Este frate c-un măgar ! // Cine e murdar e rău / Pentru aproapele său.  // Cine minte nu e bine / Şi-l gonesc mii de albine ! // Cine e murdar şi minte / Nu-i mai creşte nici un dinte !» (Cine e murdar şi minte).  

Un alt îndemn fundamental pe care-l adresează poetul către micul Receptor este de a învăţa, căci învăţătura îl face pe om destoinic şi cu „lumină dreaptă“: «Învaţă tot mai bine şi mai mult / Fii pe măsura propriului tumult. // Învaţă să fii harnic şi ascultător, / Învaţă despre cinste, învaţă despre dor. // Învăţătura-i munca prin care răsplăteşti / Încrederea în tine. Vei învăţa să creşti // De la lumina dreaptă, iscată de izvoare: / E cel mai pur exemplu, e cea mai caldă boare. // Învaţă, deci, învaţă îţi zic, mereu învaţă, / Astfel vei fi destoinic şi pregătit în viaţă !» (Învaţă).

O dată cu elogiul anotimpurilor, între elementele gnomice din majoritatea textelor acestei plachete, poetul sugerează – dinspre un cult al muncii – ca şi copilul să fie antrenat întru descoperirea bucuriei de a fi „în activitate“ alături de cei mari, imitându-i: «Primăvara e sora mea bună / […] / Pe câmpii, culori / Din mii de flori, / Iarbă verde, rândunici / Şi alte animale mici / Se bucură împreună / De vremea bună. / Folosesc această situaţie – / Şi, graţie / Uneltelor mele cuminţi, / Îi ajut pe părinţi / La grădinărit, / Chiar dacă sunt mic !» (Primăvara).

Urmând exempul furnicilor şi al albinelor, copilul-zeu le imită alături de harnicii părinţi: «Vara e cald şi bine. / Furnici şi albine / Muncesc cât e ziua de mare. / De pe ogoare / Se adună recolta, pâinea rotundă, / Mare şi blândă. / Acum e vacanţa cea mai lungă. / Să ne ajungă, din toate locurile, / Bucuria şi jocurile. / Gigi merge la bunica, / Ada o ajută pe Mămica, / Iar Sorin cu Dan în frunte / Călătoresc la munte. / Alţi copii – mici şi mari / Vor porni la Năvodari. / Vara e cald şi bine. / Soare cald şi furnici şi albine...» (Vara); «Toamna se numără bobocii şi ... nucile ! / [...] / Prin livezi s-au copt merele, / Caisele, piersicii şi perele. / Strugurii sunt copţi şi ei, / Doar pe-alei / Cad frunze arămii.» (Toamna); «Din glastră / Mă priveşte floarea albastră. / I-am pus numele meu, / O ud mere , / Să-i arăt soarele  / Mai-marele. / O să crească, / Îmi spun, / Deşi vine iarna hoinară / Şi mama zice c-o să moară... / Dar n-am să mă las. / Pas cu pas, / O să lupt împotriva frigului, / Tigrului...» (Floare în iarnă); «A sosit frigul şi zăpada / Tocmai din Groenlanda ! / […] / Iar munţii sunt de zahăr.» (Iarna).

Educaţia patriotică, Ţara, Tricolorul, Sfânta Limbă Română se află de asemenea în atenţia poetului Sabin Opreanu, într-o serie de poeme ce străbat ca un roşu fir întreaga plachetă: «Despre ţară să vorbeşti frumos / Şi-un dulce cântec să te-nmiresmeze, / Ca glasul mamei cel duios, / Ca aerul cel tare de pe metereze.» (Cântec despre Ţară); «E tricolorul steagul ţării mele, / Roşu, galben şi albastru – / Mai mândru decât toate cele, / Străluceşte ca un astru ! / [..] / «Drapelul Patriei Române / Va flutura etern / Căci e visare înspre mâine / Şi-al trăiniciei cald însemn.» (Tricolorul); «Astăzi limba românească e-o pădure de verdeaţă / Luminată lin de vânturi şi de cântec păsăresc, / Fiecare dintre arbori seara spune o povaţă – / Printre ramuri se străvede abur sfânt, sărbătoresc.» (Limba Românească).

b) Proză poematică. Există şi câteva notabile pagini de proză poematică în placheta de “povestiri”, Poznaşe întâmplări cu un greieraş albastru de Sabin Opreanu (Timişoara, Editura Facla, 1988), care încântă, înalţă sufletul receptorului-copil: «Natura e un vis care nu se termină niciodată. Se apleacă generoasă spre tine şi cu răsuflarea îţi acoperă privirea cu un giulgiu de nori coloraţi. Te îmbrăţişează ca un râu de munte şi te poartă din creastă de val în creastă de val, ca pe un fulg de păpădie. (...) căci natura e o poveste fără de început şi fără de sfârşit.» (Despre o primăvară nemaipomenită...); «Păsările statornice încetară brusc să mai bată din aripi şi coborâră pe aeroporturile accidentale din sihla întunecoasă. Firul de iarbă abia mai respira. Rădăcinile arborilor se cutremurau. Tot păsăretul era cuibărit în stratul de frunze vechi. 

– Cri, cri, cri  !!! se auzi, iarăşi în văzduhul vibrând ca o lamă de oţel.» (Unde aflăm destul de multe despre ivirea pe lume a unui greieraş albastru...); «Păşeam prin omătul moale ca o iarbă proaspătă şi 6nvăluitoare. Steluţe fermecate clipeau pe cerul adânc, ba câte una mai jucăuşă îşi încorda motoraşul de fluturi pe deasupra creştetului meu. Iar dacă mă uitam mai cu atenţie la tabloul de comandă al steluţei, puteam observa gâze şi flori, pitici cât o gămălie de ac, albine foşnind din aripile lor mătăsoase.» (Primăvara soseşte şi pe coclaurile cele mai îndepărate... ) etc.

_________

Note:

·       1 Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană: I – promoţia 70, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 223 sq.

·       2 Ion Pachia Tatomirescu, Semnul naturii, în Luceafărul (Bucureşti), anul XXXII, nr. 28 (1418), 15 iulie 1989, p. 1 / 7.

·       3 Al. Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994, p. 219.

8. ION PACHIA-TATOMIRESCU ŞI AZURUL ETIC 

Notă biobibliografică. Ion D. Pachia s-a născut la 16 februarie 1947, în localitatea Tatomireşti, jud. Dolj. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut în satul natal şi în oraşul Filiaşi-Dolj. Peisajul mirific de la confluenţa Câmpiei Dunării / Jiului cu Subcarpaţii Getici i-a marcat universul copilăriei. Este timişorean / bănăţean din 1966, de la începutul studenţiei. Semnează lucrările de cercetare ştiinţifică şi de creaţie literară: Ion Pachia Tatomirescu. Mai semnează cu pseudonimele: prof. Aethicus, Ana Arnika, Dacian Bradua, M. Brădilă, Decebal Bucurescu, prof. Brânduşa Ghionescu, Mugur Masicua, Sarmis Pordu, Ioan Viespan etc.

Studiile superioare şi le-a făcut la Facultatea de Filologie – Universitatea din Timişoara (1966 – 1971). Este doctor în ştiinţe filologice, membru activ al Uniunii Scriitorilor din România  (din 1980), al Societăţii Române de Haiku (din 1990), al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni (din 1992), al Société des Počtes et Artistes de France (din 1999) etc.; are o notabilă activitate de redactor / redactor-şef  al revistelor de cultură / literatură: «Dreptul la timp», «Caietele Dacoromâniei», «Orient latin», «Rostirea românească», «Lamura», «Anuarul de martie», «Noul Literator» etc.

I-au încununat activitatea literară următoarele premii internaţionale: Premiul I  acordat de Societatea Literar-Artistică «Tibiscus» din Uzdin-Iugoslavia la Festivalul Internaţional de Poezie, «Drumuri de Spice», din 3 – 5 iulie 1998; III-eme Prix Vitrail Francophone, decernat  de Société des Počtes et Artistes de France,  la 26 iunie 1999 (pentru «Cosmia et Zoria», prin concursul de creaţie din 1998). În 15 decembrie 2007, d-lui prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu i s-a decernat, la Novi Sad – Panciova / Serbia, Medalia de Aur „Lumina“ 1947 – 2007, cu prilejul marcării a 60 de ani de existenţă ai revistei de literatură / cultură transfrontalieră, «Lumina».

Cu privire la opera beletristică a lui Ion Pachia Tatomirescu, desigur, critica literară a remarcat: «o vădită sensibilizare la marile probleme filosofice ale existenţei; poetul este prezent în tot locul, ca un martor ocular şi senzorial la condensarea înaltelor miracole din seva pământului şi la preschimbarea minunată a lumii şi a firii (...), vigoarea imaginilor pline de frumuseţi» (Al. Firescu, 2 aprilie, 1966); arta holo-poemului – intitulată Peristylium, din care Miron Radu Paraschivescu (în Povestea Vorbii, nr. 7 – supliment literar de versuri şi proză al revistei Ramuri – Craiova –, anul III, nr. 10 / 27, 15 septembrie 1966, p. 14) extrage: „La ţărmii freneziei şi în solstiţiile sale, trăirile s-au condensat, echilibrând îndrăzneala cu fortăreaţa chiar în momentul când Praxiteles şi-a terminat proiectul sub chenarele privirilor Frineii. (...) Poezia este imensul miraj al sevelor efervescente ce traversează sufletul de la imperceptibil la grandiosul obiectiv, de la atom la sistemul solar, de la sămânţă la plantă, de la gâlgâitul izvorului de munte la imensele scurgeri oceanice, de la substanţele întunericului la germenii luminii, de la căutarea inertă la descoperirea sacadată. (...) Că totuşi, când pipăi săgeţile graiului, vreau să-mi proptesc mâna pe umărul Parângului, să strig, să mă fac auzit de toată lumea, să dau drumul cântecelor / încântecelor mele – păsări sincere de aur – să zboare-n largurile câmpurilor, fertilizându-le; dar încă o dată: habent sua fata...(...) Poezia este explozia sentimentului extrem al poetului. / Nu vreau să fac nici ars poetic, nici paradă. / Nu-mi stă-n fire asemenea lucru, ci, mai degrabă, / permiteţi-mi să scot baltagul / de crom şi fulgere, / potrivit vârstei mele, / să tai munţilor / pintenii ţanţoşi, / de lângă periferia / sentimentelor, / de lângă călcâiele / unde zvâcneşte artezian / sângele inimii / modeste, nobile, / să trăsnesc / coifurile-mbâcsite / de egoism...!“; de aceea, în Destinaţii confidenţiale, aria lirică e planetară, asociaţia metaforică sare de la o paralelă a globului la alta, şi până la urmă aflăm că ne vorbeşte un glas îmbătat de el însuşi, „de lângă o poartă de uraniu scurs din pletele crunte ale Dacilor“; vorbeşte deci un pui de Dac, în a cărui minte saltul spaţial de la „pinguinii... care îşi bat clopotele pieptului“ şi „au aripile îngreunate de ţurţuri“ la „vânturile toride“ şi la „crocodilii... din văile Nilului“, ca şi saltul temporal de la „pasărea Arheopterix (care) cântă pe năsălia secolului“ la „alba noapte a Troiei“, de aici la „scheletele din Hiroşima, din Vietnam“ şi apoi la boala contemporană a tuturor continentelor, pare chiar legea propulsorie a unei inspiraţii deocamdată ameţită şi ameţitoare; dar se aud când şi când accente puternice şi unele somaţii ale istoriei, care încordează auzul cititorului»; tot Vl. Streinu, mai relevă cu multă fineţe – în poemul Noul Turn Babel  (ocolind cu comentariul parodia discursului dictatorial-ceauşist din secţiunea a IV-a) –, «imaginea arbitrară, dar uneori şi revelatoare, rotaţia timpilor şi a spaţiilor într-un vălmăşag obscur, deşi pe alocurea constelat, propulsia lirică neobosită, având totuşi ca punct de gravitaţie din nou pământul dacic»; «de data aceasta, o lume de meşteri-schelete, zidari, dulgheri şi salahori, nesupravegheaţi de nici un arhitect, construiesc turnul, care e poate al unei sublime absurdităţi; în amândouă poemele, gestul liric larg, expresia vociferantă şi haotismul impresiilor par să provină din declamaţia super-hugoliană a lui Lautréamont, după cum, de la noi, Constant Tonegaru este prezent în ton, în fantasticitatea reprezentărilor şi în recurenţa apostrofei» (Vl. Streinu, Ghiocei – 18 martie 1967 –, în Pagini de critică literară, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 90 – 92). La debutu-i editorial, Ion Pachia Tatomirescu avea «un aer tineresc şi matur în acelaşi timp, în care entuziasmul părea că se aliază cu o îndărătnicie zâmbitoare, o robusteţe care nu umbrea cu nimic gingăşia spiritului, o fermitate de caracter ce nu numai că îngăduia, dar şi sublinia unele observaţii de mare fineţe, cu un cuvânt, portretul ideal al unui tânăr arheolog pasionat de fiecare din descoperirile sale» (Miron Radu Paraschivescu, Poezie şi arheologie, 1969); Ion Pachia Tatomirescu, încă din acel moment, reprezintă «în tânăra noastră poezie un accent unic, cu totul personal, un univers reconstituit în semne lirice, aşa cum reconstituie istoricul o lume din săpăturile arheologice; deşi pare dedusă din folclor şi descântec, poezia lui Ion Pachia Tatomirescu reface drumul spre aceste izvoare: el are prefigurat în minte drumul, de la punctul iniţial până la cel de sosire; limbajul său, criptic aparent, concordă un anumit suflet cu o bâlbâială de Pythie – şi-aici nu mă pot împiedica să-mi amintesc că poetul vine din răspântia câmpiei Doljului cu dealurile Jiului; versul lui sugerează folclorul şi descântecul, le re-creează, nu descinde din ele, ci ajunge la o sinteză proprie, modernă; el are o viziune completă, integrală, asupra sensului culturii noastre, adică, în cel mai înalt înţeles al cuvântului, un stil: e sensul culturii de câmpie pe care a dezgropat-o ca un arheolog, culegând descântece de prin satele Filiaşilor, dar, repet, nu ca să plece de la ele, ci ca să reconstituie drumul invers, înspre geneza lor; titlurile poemelor sale sunt inspirate în acest înţeles: că el cuprinde zariştea întregului într-un amănunt lexic; nu  vreau să mă pierd în analize şi mai puţin în citate; de altfel, nici o explicaţie nu va transmite mai bine cititorului zăcământul liric pe care-l conţine această poezie decât ar putea-o face ea însăşi; suita simfonică a volumului, culminând cu ultimele două cicluri, Graal şi Sobor, se sprijină pe o ţesătură solidă şi pe o montură a cuvântului inspirat, ce-mi arată că mă aflu în faţa unui artizan ingenios care inventă nu numai imagini şi metafore, dar şi o limbă ce conjugă adjective, substantivează verbe, ori, mai cu seamă, inventă o tehnică a imaginii în mişcare: la el apa „e frântă sub tălpile peştilor“, „nopţile se dezbracă-n ochii pisicilor“... – şi exemplele ar putea continua; dar toată inspiraţia lui Ion Pachia Tatomirescu îmi pare că vine dintr-această stilistică sugestie a câmpiei, a unui univers mut şi tainic, cu zările dezgolite, dar plin de bogăţii în adâncuri, în acele adâncuri în care, cum spunea odată Nicolae Iorga în neuitatele lui prelegeri, nu se poate vedea decât din foarte înalt» (ibid.). Inventează cea mai scurtă poezie cu formă fixă cunosută în istoria literaturii universale, salmul: «Într-adevăr, „salmii“ întrec, necondiţionat, ca întindere, economia de cuvinte a haiku-ului, fără a pierde, prin aceasta (ba poate, uneori dimpotrivă), echilibrul dintre brevilocvenţă şi densitate (echilibru fin, greu de atins, nu o dată instabil şi eşuat aiurea). Iată câteva exemple, ca să nu ne rezumăm la afirmaţii: „Vie / lăcrimie...“; „Fluturi / ard pe scuturi“; „Munte, / în cer, pun-te...!“ etc. Ar urma lectura pur estetică, delectivă, deloc dezamăgită, cum nădăjduiesc să probeze „salmii“ pe care ţi-i supun, iubite prietene, sensibilei şi educatei tale atenţii. Reproduc, în consecinţă, o seamă de bijuterii poetice, memorabile, ce-şi prelungesc ecoul în memorie multă vreme după parcurgerea lor: „Fosfor / cade-n Bosfor !“; „Vină / euxină“; „Sânge – / norul plânge...“; „Ceruri – / feşe-n geruri“; „Marea / scuipă sarea...“ etc. etc. Acum, aşa cum, de fapt, ne avertizează precuvântarea, se impune o lectură specializată, critică, mai exact: prozodică. Primul vers e un troheu, cel de al doilea – un dublu troheu, această structură, deşi păstrată cu stricteţe, neinducând impresia de monotonie, de scandare mereu reluată în traseul ei sonor, cuvintele nu sunt un material indiferent, menit a menţine metronomia atotstăpânitoare. Fiindcă prefaţa ne spune foarte clar: „...versul prim are măsura 2, un troheu, fiind stihul un-doi-rii (undoirii / îndoirii) Întregului, şi versul secund, măsura 4, o salmoşiană / zalmoxiană pereche de trohei...“. Ajungem, astfel, la lectura cosmogonică a volumului, fiindcă, iarăşi ne informează autorul în cuvântul înainte: „eroul liric al salmului este un observator, un participant la o ordine microcosmică şi, deopotrivă, macrocosmică“. Nu-i de mirare, deci, că, pe prima pagină, vedem scris, într-un chenar, „Cosmografii“. Aceste cristale poetice, cu nenumărate reflexe, vorbesc despre sufletul omenesc, de pretutindeni şi de oricând, capabil să închidă în grăuntele său nevăzut (dar abisal), imensitatea universului. Volumul este „dacoromânesc“, desigur, în primul rând, cum declară autorul, dar el – tocmai de aceea – tinde spre zona transtemporală şi transspaţială a sinelui.» (Eugen Dorcescu, Scrisori la un prieten: Poezie şi cosmografie, în ziarul timişorean, Renaşterea bănăţeană nr. 3478 – suplimentul Paralela 45, 3 iulie 2001, p. 6). La concluzii asemănătoare ajung şi belgianul Paul Van Melle («C’est la premičre fois que l’historien roumain (ou plutôt daco-roumain) Ion Pachia Tatomirescu nous soumet un recueil de počmes au lieu d’un essai sur l’histoire ancienne de son pays. Salmes est fait uniquement de počmes ŕ forme fixe de ce nom, plus brefs encore que le haďkou japonais, car ils sont fait d’un trochée et d’un tétrasyllabe. Il n’est pas facile de s’habituer ŕ ce rythme, mais les traductions francaises, sans respecter la métrique, obtiennent parfois d’étranges effets, comme “Le crime / euxine” – allusion au Pont-Euxin – ou “Mont, mets-toi / en pont au ciel”, ce qui nous change du haďkou, dont la fin conclut.» – Inédit – revue mensuelle du Groupe de Reflexion et d’Information Littéraires, La Hulpe-Belgique / Belgia, nr. 153, april, 2001, p. 28) şi francezul Jean-Claude George («Le Salme est la plus courte poésie fixe de l'histoire de la littérature. Le triplement du salme – proche du hai-ku – donne le trisalme. Traduit simultanément du roumain en français, puis en anglais et en allemand, les salmes d'Ion valent pour leur potentiel d'évocation: „Vie lăcrimie... / Vigne a les larmes aux yeux... / Vineyard dropping teras... / tränenvolle Weinrebe...“ Leurs promesses... „Varză lângă barză... ! / Chou tout prčs de la cigogne...! / Cabbage, next to the stark...! / Kraut neben dem Storch...!“» (Jean-Claude George, Salmes d'Ion Pachia Tatomirescu, dans la revue trimestrielle, «Art et Poésie» – France / Pagny sur Meuse –, 44e année, no 177, janvier 2002, p. 67). Ultimele poeme hadronice sunt remarcate şi de profesorul de la Universitatea Sorbonei, Jean-Paul Mestas: «Incantation, magie des visions, le počte de Timişoara offre ŕ lire des sonnets qui ouvrent les horizons de la Dacie et dont le chant rapelle cordialement au ręve des beautés latentes....» (în revista «Jalons» – Vichy-Paris –, nr. 73 / trimestrul al IV-lea, 2002, p. 41).

Cu privire la activitatea de cercetare ştiinţifică a d-lui prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu, se ştie că încă din anul 1966, ca student-filolog, activează în cercul de folclor de la Facultatea de Filologie – Universitatea din Timişoara, cerc condus de prof. univ. dr. Gabriel Manolescu, de la care primeşte generoasa misiune de vacanţă, de a cerceta / înregistra folclor literar românesc de prin satele doljeano-gorjene, din zona Filiaşi-Craiova-Târgu Jiu / Tismana, îndeosebi tot ceea ce este legat de strigătura peste sat / roata de foc (materiale valorificate în volumele de Folclor apărute în acea vreme sub egida Universităţii din Timişoara). Din 1968, porneşte cercetarea „pe urmele lui Mihai Eminescu în Oltenia anului 1878“, studiază manuscrisele eminesciene aflate în Biblioteca de la Academia Română din Bucureşti etc.; rodul acestor cercetări se vede în studiul Eminescu în „Câmpul Cerbului“ (1968 / 1981). După un astfel de debut se angajează în cercetarea interdisciplinară, rodul arătându-se în peste două mii de articole / studii de istorie / istoriografie literară, teoria literaturii, critică literară, stilistică, lexicologie, lingvistică, istoria limbii, istoria culturii / civilizaţiei, istoria religiilor, medicină naturistă, mitologie, antropologie culturală etc., publicate în reviste / ziare, antologii / volume, din ţară şi din străinătate, între anii 1968 şi 2010, ori în cărţile de specialitate publicate până în prezent: Nichita Stănescu şi paradoxismul (1994), Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti (1996), Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I – II (1997), Dacia / Dacoromânia lui Regalian / Regalianus’ Dacia / Dacoromania –The Independent State of Dacoromania (258 – 270), Founded by Regalianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus (1998), Mărul din Rai cu stelele Crăciunului dacoromânesc, antologie de colinde culese de Ion Pachia Tatomirescu de pe văile Amaradiei, Gilortului, Jiului, Motrului, Mureşului şi Oltului, între anii 1966 şi 1986 (1998); Colegiul Bănăţean, pagini monografice (1999); Zalmoxianism şi Creştinism în Dacia / Dacoromânia, Patria Sfântului Ioan Cassian – studiu / “postfaţă” de 133 de pagini la Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească, ediţie de I. P. Tatomirescu (1999), Nichita Stănescu şi paradoxismul, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Timişoara, Editura Aethicus, 2000; Istoria religiilor, vol. I, Din paleolotic / neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracică (sau valahică / dacoromână), Timişoara, Editura Aethicus (Biblioteca Enciclopedicus),  2001; Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei.. (concepte operaţionale, „disciplinare“ şi interdisciplinare, la care se apelează frecvent în producerea şi în „anatomia“ textului), Timişoara, Editura Aethicus (Biblioteca Enciclopedicus), 2003; Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), studii de istorie şi critică a poeziei valahe din secolul al XX-lea, cu cinci aserţiuni critice (pe copertă, faţa a IV-a), semnate de: prof. univ. dr. Mircea Braga, prof. univ. dr. Crişu Dascălu, prof. univ. dr. Liviu Leonte, prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru şi prof. univ. dr. Mircea Tomuş, Timişoara, Editura Augusta, 2005; Întâiul dadaism – Le Premier Dadaďsme (traducere în limba franceză de Eugenia Faur şi Dacian Bradua) – The First Dadaism (traducere în limba engleză de Gabriela Pachia), studiu de istorie literară valahă, Timişoara, Editura Aethicus, 2009; Argumente interne – «Te Deum laudamus…» – Internal Arguments (traducere în limba engleză de Gabriela Pachia), studiu de istorie literară pelasgă > valahă , Timişoara, Editura Aethicus, 2009. Etc.1

Din bogata bibliografie a lui Ion Pachia Tatomirescu, în obiectivul lucrării noastre intră trei excepţionale plachete, cuprinzând poezii / poeme pentru copii: Crocodilul albastru (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1975), Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains (Timişoara, Editura Aethicus, 1996) şi Stelele dalbe... dintr-o «Colindă la Timişoara, în Decembrie Însângerat, la anul 1989 (Timişoara, Ed. Aethicus, 1998).

COPILUL-ZEU ÎN AZURUL ETIC

a) Crocodilul albastru – metafora diluviului şi simbolul teluric-celestei lăcomii. Criticul literar Mircea Moisa, actualul redactor-şef al revistei craiovene «Sfârşit de mileniu», într-o recenzie de întâmpinare, observa cu privire la acest poet, în urmă cu un sfert de secol: «[...] Ion Pachia Tatomirescu s-a simţit şi el atras de literatura pentru copii; cel de-al doilea volum al său, Crocodilul albastru (Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1975), conţine poezii destinate celor mai mici cititori, chiar preşcolarilor. În prima parte a plachetei întâlnim poezii cu gâze şi animale familiare copiilor, atât din cunoaşterea lor nemijlocită, cât şi din alte cărţi în versuri sau proză, bogat ilustrate, în culori vii, inspirate, cum este şi volumul de care ne ocupăm, ilustraţiile aparţinând Doinei Micu. Autorul versifică iscusit, în stil de descântec, în Gongoriţa, iar Kiri-Greieruş, cea mai reuşită poezie a sa, şi Broscuţa-Anicuţa sunt scenete nostime. Intenţia de a-şi încheia poeziile cu versuri-poantă, care să se reţină uşor, îi reuşeşte aproape întotdeauna poetului. [...]»2.

În placheta Crocodilul albastru, Ion Pachia Tatomirescu publică o suită de versuri, impregnând sufletul copilului cu armonie, frumuseţe şi gingăşii. Este lumea înconjurătoare prinsă în mreaja dulce a poeziei, în rime bogate şi în ritmuri jucăuşe. Sub forma acestui joc artistic, poezia devine asimilabilă. Copilul nu face efortul de a asculta aceste versuri; aşteaptă cu uimire şi încântare curgerea ei imprevizibilă: «Kiri, / Kiri-Greieruşul / a-ntâlnit ieri Cărăbuşul  / pe poteca din Mormůre, / ce duce spre rugi de mure: // – Cărăbuş, / Cărăbuş, / spune, / spune chiar acuş, / n-ai văzut al meu arcuş...?! / ... L-am pierdut pe potecuţă... / ... că mă luase pe lăbuţă / Martinică-Martinel, / mormăilă-al mititel...! // – Măi, Kirică Greieruş, / am văzut al tău arcuş / cu două fire de iarbă, / dar la Barbă-Cot, în barbă...!? / Auzi...?! Mai cântă sub deal... / Du-te repede şi ia-l...! // – Barbă-Cot, / Barbă-Cot, / eu sunt Kiri Greieruş / ce-a pierdut înc-un arcuş – / iar vioara mi-a rămas / fără fărâmă de glas: / dă-mi arcuşul înapoi...! // – Dacă-mi spui ce-i azi...?! // – ... E joi...!»

Poetul conduce magistral dialogul dintre Kiri Greieruş, Cărăbuş şi Barbă-Cot, conectat la jocurile româneşti, Împărăteasca şi Căluşul, joc misteric, iniţiatic, moştenit de la strămoşii Pelasgo-Daco-Thraci: «– Kiri, / Kiri Greieruş, / eu îţi dau acest arcuş, / dar... să-mi zici... ca la «Căluş»...! // – Jocu-n care zbori în cer / cu opincile de fier...?! // – Zum-zum, zum-zum, tirirara-rararaaa: / ăsta-i jocul, da-da-daaa...! // – Preamărite Barbă-Cot, / iartă-mă, sunt mic, nu pot / să-ţi zic măiestritul joc...! / Dar de-ţi cânt o-«Mpărătească», / văile-or să hohotească ! / Şi-o să-ţi zic pe coarde groase – / să-ţi fiarbă mustul în oase / cât e frunza-n codru deasă, / câtu-i vara de mireasă...! » (Kiri...).

Volumul aduce o poezie în care emoţia e potenţată, în care se simte bunul gust, suflul folclorului dătător de viaţă acestei lumi expresive pentru copil. Deoarece fiinţele din aceste versuri sunt deja impregnate de antropomorfism şi poetul le creează o atmosferă poetică propice acestei existenţe: «Păuniţe-Niţe / mănâncă alviţe, / înfoiesc altiţe / şi fac haz de mâţe ! // Alte lighioane / mănâncă bomboane, / mai sparg şi alune – / c-au măsele bune ! // Sâmburii la nuci / sunt mâncaţi de cuci; / apoi, / vin cioroi / dinspre negre ploi, / mai vin şi cioroaie / din alte puhoaie; / şi, de pe pârâu, / vin peştii cu grâu, / mrenele cu stele / prinse în inele; / ştiucile – pe urme – / vin şi ele,-n turme; / broaştele – puhoi, / sub scut de noroi / vin de la zăvoi, / declară război / pe la vechi răţoi ! // Sâmburii de prună / sunt ascunşi sub lună, / sâmburi de cais / sunt ascunşi în vis...! // De după prichici / râd şi rândunici; / mai vin bibiloii / de pe gura ploii; / hămăie copoii / lângă botul oii; / găinuşa verde / în răzor se pierde... // Păuniţe-Niţe / mănâncă alviţe...!» (Joc de Păuniţe).

Poezia Scrisoare, din deschiderea plachetei, de dincolo de mesajul adresat receptorului-copil, acela de a fi bun, blând, de a se comporta cu delicateţe faţă de plante şi animale, de a învăţa să vieţuiască de la brazi, de a fi drept ca bradul etc., este şi o adevărată ars poetica, unde – din planul secund – se arată imperioasă tratarea cu delicateţe a poeţilor, a creatorilor de frumos, a celor înzestraţi cu talent / geniu, cu Pegas, ori cu glas de ciocârlie / privighetoare, pledoarie împotriva cenzurii totalitarismului, pledoarie împotriva «închiderii în colivie», adică în temniţe, a poeţilor, pledoarie pentru înaltul spirit justiţiar, pentru triumful dreptăţii, al demnităţii „brazilor“ («doar cu tâmplele fierbinţi / înălţimea lor s-o simţi»): «Dragă Puşti, / Să nu împuşti  / urşii mei / mititei, / caii mei înaripaţi –  / pegaşi nobili şi ţântaţi ! / Nici puii de rândunici / să nu-i chinui – că sunt mici ! / Să nu-nchizi în colivie / puii mei de ciocârlie ! / Grangurii sosiţi din soare / să nu-i sperii – / că îi doare ! / Liberează pe sticleţi, / nu-i lega de epoleţi – / s-au jertfit pe jumătate / pentru pene colorate ! / Şi nici pe privighetoare / să n-o tulburi, / zău, / că moare – / ea,-n sălbaticul zăvoi, / cântă numai pentru voi ! / Cerbii mei cu nestemate / nu-i alunga pe-nnoptate ! / Căprioare – mari şi mici – / cu codiţe de arnici, / cu gene de viorele, / cu ochi de albastre stele, / nici albinele / şi nici / preasubţirile furnici: / nu le-ameninţi cu-al tău bici ! / Brazii mei drepţi, din pădure, / nu-i atinge cu secure ! / Doar cu tâmplele fierbinţi / înălţimea lor s-o simţi...! » (Scrisoare).

Valorificând din folclorul românesc arhicunoscutul cântec / descântec şi jocul Buburuza / Gongoriţa (Gărgăriţa), poetul Ion Pachia Tatomirescu realizează o foarte originală poezie a ludicului, deplasând accentul de pe măritişul protagonistei, pe tema nunţii surorii mari, prilej de “inefabilă” bucurie pentru mezină, care cere permisiunea frumoasei insecte cu “hlamidă roşie” şi cu puncte negre de a merge să caute «rochiţe» la puii de rândunici din cuibul de la streaşina casei părinteşti: «– Buburuză, Buburča, / Gongoriţă, Gongorea, / bună-i vremea, ori e rea – / pot să merg în poieniţă / ca să caut o rochiţă / puilor de rândunea / de lângă streaşina mea...? // – Poţi să mergi, dragă Fetiţă, / să cauţi câte-o câte-o rochiţă / la puii de rândunea / de lângă streaşina ta...! // – Gongoriţă, Gongorea, / Buburuză, Buburča, / tu alungă vremea rea: / soarele să înflorească, / fluturii să dănţuiască, / albinele să horească, / mătcile să mai roiască, / să vină şi guguştiucii – / hoţii cu oglinda ştiucii, / dimineaţa,-n rouă, / cum ne place nouă; / seara, pe răcoare, / cu turma din soare; / noaptea, sus, pe stele, / cu ieduţi şi miele; / în zori, pe furtună, / cu  ciobani din lună...! // – Gongoriţă, Gongorča, / tu alungă vremea rea: / c-astă seară,-n vale, / greieri – cu cavale, / stârcii – cu cimpoaie, / broaşte-oacanoaie / vor cânta de ploaie; / fete – pe răzor – / vor cânta de dor: / „Nour, să te-nsor...!“ // – Gongoriţă, Gongorea, / mărită pe sora mea – / să luăm coşul cu alviţe, / s-alergăm în poieniţe, / prin tufe de lămâiţe...!» (Gongoriţa).

În poezia Iepurilă, într-un cadru de pastel de mare prospeţime lirică, asistăm la „gimnastica“ protagonistului, invitaţie subtil-pedagogică şi către cei mici de a se învigora prin educaţie fizică: «Este rouă-n vârf de pai / şi pe frunzele de scai. // La casa lui Iepurilă, / frate bun cu Ţopăilă, / cântă sute de viori / pe sub zori, / între flori, / când vorbesc izvoarele / de răsare soarele... // Iepurilă – sprâncenel / şi sprintenel: / ţuşti-ţuşti-ţuşti, / să facă muşchi: / la gimnastică e primul – / cât se-nalbăstreşte inul...! //  Azi, un pic, / pentru furnic, / mâine,- un strop: / hop-hop-hop, / hop-hop-hop, / şi ia dealul  în galop...! // Apoi, la micul dejun, / ce serveşte...? Să vă spun: / ochişoare de păun, / lăptişor de la albine – / ziua să alerge bine / şi pe văi, prin bolovani, / la posadă, peste ani: / luaţi şi voi, / luaţi şi voi / pintenii de la răţoi ! // Eu n-am scară, n-am nici cheie / şi nu sorb Calea Lactee ! » (Iepurilă).

O capodoperă a genului, încărcată de dramatism, este şi poezia La Revelionul Pisicii. Eroul-salvator al vrăbiuţei cu «ochişori de ebonită» şi cu «picioruş de porţelan», din cercul morţii, reprezentat de mâţele alflate la Revelionul din podul casei, este sir Şory Creţul: «Un şoricel cu lungi urechi / avea şi poftă de curechi, / dar a zărit pisici perechi / cu se urcau spre-acoperiş, / printre păianjeni, la grindiş. // Plâng cuiburile părăsite – / la căpriori şi printre site, / spânzurate tot mai sus, / ori de vr-un cui, ori de vr-un fus... // Au prins o pasăre-adormită – / cu ochişori de ebonită, / cu picioruş de porţelan, / dar părăsită de elan – / ea nu ştia să se ascunză / între-aripioarele de frunză; / ea nu ştia să mai grăiască / lângă mărimea pisicească... // Doar de-ar salva-o vr-un zăvod – / şi nu-i zăvod să urce-n pod, / s-alunge-al mâţelor norod...! // Cum şoricelul stă ascuns / pe-un căprior, de frig pătruns / (că neaua-i groasă peste şiţe), / deasupra cercului de mâţe, / îl fulgeră (oh, ce clipită !) / chiar o idee fericită: / să roadă sfoara la o sită, / să cadă sita din înalt / peste-al pisicilor asalt – / şi vrăbiuţa maronie / să fie-n sita-colivie...»

Şory cel Creţ scapă de “complexul de inferioritate” cultivat de semeni şi cu isteţime eroică intră în acţiune, reuşind să salveze vrăbiuţa maronie din cercul pisicilor şi al morţii: «Gând luminos la Şory Creţul – / spre-a nu-i mai spune «Nătăfleţul» / cei din suita-i şoricească / (de-o zice vr-unul: s-o păţească...) ! // Trece sir Şory la lucrare / cu suflet cald, de lumânare. / Cât gândul încă-l mai ascunde, / el roade sfoara-n trei secunde: / ca bomba, sita sare-n mâţe, / în hohote de grinzi, de şiţe ! // Toată mărimea pisicească / o ia la fugă iepurească / pe lângă horn, sub streşini reci, / spre alt Revelion, în Beci... // Şi la a sitei colivie / cu vrăbiuţa maronie, / Şory-cel-Creţ (ce minte vie !) / a tot cărat grăunţe-o mie...! // C-a spart Revelionul Mâţei, / acolo, sub aripa şiţei...!» (La Revelionul Pisicii).

Descoperim în această plachetă a lui Ion Pachia Tatomirescu şi portretul unei broscuţe gospodine, Anicuţa, ce, aflându-se – prin rotaţie – în paza lacului, are nenorocul de a fi „înfiorată“ de apariţia semănătorului de moarte, Stârcu-Plisc-de-Fier: «Pe furiş, / din păpuriş, / iese broscuţa / Anicuţa: / „Oac-oac!“ / „Oac-oac!“ // Pe-o frunză de nufăr, / ea are un cufăr / cu muşte-găluşte, / cu lăcuste-nguste, / cu mirese / principese, / cu ţânţari / armăsari...! // Azi, broscuţa / Anicuţa / are-n pază-ntregul lac – / să nu vină vr-un Mac-Mac, / ori vr-un domnişor Gânsac / să-i mai vâre puii-n sac !»

Portretul fiorosului Stârcu-Plisc-de-Fier este surprins într-o manieră deosebit de interesantă, cu fulgerări de epitete, prin acumulări concentric-hiperbolizante, cu misterioase aprecieri – «nimeni să nu-l ştie / nimeni să nu-l vadă», cu forţa de seducţie a descântecelor din folclorul românesc.3 Elementele portretului realizat personajului-pasăre – Stârcu-Plisc-de-Fier – sunt amplu desfăşurate, în incantaţii, în magia cuvintelor ce se urmăresc parcă într-o fugă perpetuă unele pe altele, ciocnindu-se, înfruntându-se, în sonorităţi armonizate, menite desfătării, producând catharsis: «Dar pe mal / (ce-i zăresc ochii...?!?), / lâng-un cal – / bată-l deochii: / Moţatul, / Bălţatul, / ’Năţatul – / de-a latul, / cu patul; / de-a stânga, / cu lunga / aripă-n / risipă; / de-a dreapta, / deşteapta / lulea de oţel, / înfiptă-n inel / de apă sălcie – / nimeni să nu-l ştie, / nimeni să nu-l vadă / – din grămadă – / de-o să cadă / la chindie,-n păpădie !»

Până şi dispunerea versurilor foarte scurte, în trepte, în unghiuri ascuţite, în zigzaguri, sugerează parcă brâncuşian paşii stârcului şi ai umbrei acestuia peste unde, „tensionarea“ / „dramatismul“ vieţii lacului aflat în „paza“ Anicuţei: «Vine roz, / intră roz / în rogoz, / lunganul, / vlăjganul / stingher / în ungher, / într-un picior, / pe mosor / spart de cosor: / Stârcu-Plisc-de-Fier ! // „Oac-Oaaaaac ! / Oac-Oaaaaac !“ // Am citit pe-o iască, / în limba broştească, / semnal de alarmă: / „Retragere la cazarmă: / sus, e Stârcu / Cocostârcu’...!“ // „ –Vreţi război...?! / – Ce...?!? Război pe-acest noroi...?!? / – ...c-un cimpoi, / nu ne compromitem noi...!“ » (Broscuţa Anicuţa).

Dar piesa care dă titlul întregii plachete este Crocodilul albastru, poem cu o mare, neasemuită încărcătură estetic-educativă, unde protagonist este un simbolic-fantezist crocodil-diluviu4, a cărui lăcomie ia proporţii cosmice: «Frunza-i verde la jugastru: /iese Crocodil Albastru, / călare pe-un colţ de astru, / să întunece-n pilastru / chipul Fătului-Frumos, / ochiul zânelor sfios... // Crocodilu-nfometat / fălci de beznă-a descleştat, / galbeni dinţi şi-a arătat / cât stâlpii de telegraf, / de prăpăd gătiţi, de jaf...! / Dintre dinţi, ieşeau tăuni – / roiuri-roiuri, bărzăuni... // Crocodilu-nfometat / peste lume s-a lăsat – / peste fete-mpărăteşti, / peste pruncii-nalţi, cereşti, / peste brazi mereuriţi, / peste merii-mi mari, cinstiţi, / peste grâne şi mioare, / peste bărbăţěi de floare – / peste tot ce-n lume doare: / şi de-i veşnic, / şi de moare; / peste râu de viorele / unde se scăldau şi Iele, / peste fulger, peste nouri, / peste răcnetul de bouri, / peste stele şi luceferi, / peste mări de trandafir – / să le-nghită: / fir-cu-fir !»

Lăcomiei crocodileşti de proporţii cosmice îi vine de hac un modest Arici, trans-simbolizare a soarelui dătător de viaţă în universul nostru (Iar din soare, s-a ivit / Ariciul lumii slăvit !). Înfruntarea dintre monstrul-Crocodil, infatuat, şi Ariciul modest şi înţelept capătă măiestrite tonalităţi de înalt dramatism: «A rămas doar un Arici / lâng-o casă de furnici – / şi-a venit într-o clipită / Crocodilu’ – să-l înghită... // – Domne Crocodil, îţi spun:  / de mâncat, eu nu sunt bun ! / Rostul meu în lume este / s-arunc luna peste creste, / soarele să-l scot din mare, / să lucească-n cer mai tare, / să-ncălzească pruncii, iezii, / până sub tâmpla amiezii; / ori să coacă grânele, / să-nroşească merele – / ce mai încolo şi-ncoace: / toate fructele îmi coace / pentru Om şi dobitoace ! // – Nu îmi pasă, măi Arici, / că ai botul de arnici / între ţepii tăi ţestoşi: / eu am dinţii fioroşi ! / De-a ta lume nici că-mi pasă – / o mănânc şi alta iasă / mai frumoasă / şi mai grasă: / să nu-ncerci cumva să fugi / că te toc şi te fac fulgi ! // – Domne Crocodil, te rog, / nu-mi face ăst pocinog ! / Tu eşti mare... cât un fluviu... / şi te-aprinzi într-un diluviu... / Eu nu fug – de nu-s olog –, / dar viaţa să-mi laşi, te rog...! // – Ian ascultă, măi Arici, / cavaler de trei urzici / după şerpi, după furnici ! / Pân’-acum, eu te-am lăsat / în viaţă – şi-ai cuvântat: / cu gluma te cam întreci ! / Ia fă bine dar şi treci / între colţii mei cei reci: / ca o perie să-i freci ! / Dacă nu, te bag la beci...! // Şi-l aleargă – o clipită – / Crocodilu’..., să-l înghită...!»

Din finalul poemului se degajă un sublimat maniheism, având subtila menire de a reînsenina chipul copilului-receptor: «Dar când fu la rumegat, / Ariciul s-a tot umflat / cât e marea-n lung şi-n lat, / cât e soarele, cât cerul, / cât îi fierul / şi misterul... / În gâtlej i s-a oprit, / cu ţepii l-a opărit / („Crocodile, te-ai julit...“)! // Şi-ntr-un fluviu, peste vis, / moartea pe veci l-a închis, / şerpii-n noapte s-au prelins / şi în humă l-au întins... // Iar din soare, s-a ivit / ariciul lumii slăvit ! / Şi-au venit viori în case, / pe-nfloriri mai luminoase – / şi din zori, parcă-s aprinşi / călinii – de floare ninşi, / păduceii-n văi, măceşii; / în livezi iar ning cireşii...! // Se întoarce-n seri albina, / limpezind în ochi lumina...!»

Între partea a doua a plachetei, Nişte cântece de soare pentru cei din grupa mare, întâlnim şi o impresionantă odă pământului naşterii din cercul Patriei, din «cercul de soare» al României, «vatră constelată», dintr-o ordine cosmică, având «lebede din Căi Lactee», ori fiind cu munţi ce au «ochi încetinaţi», o «Dunăre de grâne» etc.: «E o ţară ca-n poveste, / E o vatră constelată – / Nu e lungă, nu-i nici lată, / Ea un cerc de soare este. // Munţii ei au ochi de cetini, / Frumos nume au: Carpaţi; / La izvoare, când te-abaţi, / Pasul dulce să-l încetini: // Şi-ai s-auzi o doină veche, / Murmurată lângă stele; / Cosânzene în inele / Argint sună spre ureche; // Şi în deal, şi în câmpie, / Lebede din Căi-Lactee, / Cu a toamnei de-aur cheie, / Vin – şi-n fructe doar se ştie, // Şi în Dunărea de grâne – / Fluviul nostru pur sub steaguri, / Înălţând peste meleaguri / Sorii vetrelor române ! // Ţara noastră-i ca-n poveste, / O fântână înstelată – / Nu-i nici lungă, nu-i nici lată, / Ea un cerc din soare este !» (Ţara noastră, România).

b) Burebista şi Împărăţia Munţilor de Azur. Şi în placheta Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains (Timişoara, Editura Aethicus, 1996), Ion Pachia Tatomirescu este preocupat de mitologia românească, de Etnogeneza Românilor, de vechimea limbii dacoromâne, de mitosofia autohtonă, pelasgo-daco-thracică / valahică, de valorificarea bogatelor teme din baladele Dacoromânităţii etc.

Ion Pachia Tatomirescu creează o poezie cu o largă posibilitate de memorare, atât prin plasticitatea imaginilor, cât şi prin cursivitatea specifică epicii versificate folclorice, prin versul relativ scurt, de 5 – 6 / 7 – 8 silabe.

Încercarea poematică de a sugera ideea Etnogenezei Poporului Român prin metafore şi simboluri specifice baladei şi colindului este la acest poet plină de valoare artistică şi etică; inoculează sentimentul unei conştiinţe treze asupra trecutului istoric îndepărtat şi asupra adevărului istoric.

Poetul Ion Pachia Tatomirescu reuşeşte să ofere copiilor o creaţie epic-baladescă, sau epopeică, ori de basm, în care este evidentă intenţia educativ-patriotică, a prezentării vechimii etnogenezei Poporului Român pe aceste meleaguri, a bogăţiei mitologiei româneşti, reînnoită de generaţia pe care o reprezintă.   

Criticul / istoricul literar belgian, Paul Van Melle, directorul grupului GRIL şi al revistei «Inédit» din Belgia, evidenţiază faptul că atmosfera, spiritul, din Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains de Ion Pachia Tatomirescu, conduc, prin catharsis, la atmosfera / spiritul, la măreţia timpurilor oldeuropene evocate în celebrele epopei: Edda – a Scandinavilor, Kalevala – a Finlandezilor şi Epopeea Nibelungilor – a Germanicilor: «Voici enfin un conte. Un vrai. Mieux męme: une légende. Roumaine, mais publiée avec une traduction anglaise qui m’a permis d’en prendre connaissance. Une légende oů je retrouve l’ambiance plus connue ici des Eddas, du Kalevala, si non męme des Nibelungen. Ce Conte de l’Empereur dans les Montagnes Bleues nous reporte ŕ plus de 2000 ans d’ici, dans l’Empire des Daces, lorsque les dragons faisaient encore l’histoire et que les palais du brave empereur Burebista (Buravista) prenaient la forme de la hora, la danse des Carpathes de Transylvanie. Ion Pachia Tatomirescu raconte comme les anciens ačdes. Naďf et enthousiaste. Et la vieille magie des contes et légendes fonctionne.» / «Iată, în sfârşit, o poveste. Un adevăr. Mai bine zis: o legendă. Românească, dar publicată şi într-o tălmăcire în limba engleză ce mi-a facilitat cunoaşterea ei. O legendă unde regăsesc atmosfera mai cunoscută din Edda, din Kalevala, ori din Cântecul Nibelungilor. Această Poveste despre Împăratul din Munţii de Azur ne transpune cu mai bine de două mii de ani în urmă, în Imperiul Dacilor, unde dragonii mai făureau încă ”istorii”, unde palatele bravului împărat Burebista (Buravista) luau forma horei, dansul specific din cercul Carpaţilor Transilvaniei. Ion Pachia Tatomirescu se rosteşte ca vechii aezi. Naiv şi entuziast. Şi arhaica magie a poveştilor şi legendelor funcţionează.»⁵: «Dragi Prunci, / la noi a poposit / Moş-Vreme cel neobosit, / martor la cartea cea adâncă – / Moşul cu casa dintr-o stâncă, / în dava Munţilor Carpaţi / ce-au brazii toţi împlătoşaţi – / are doi ochi ca mura,-n gene, / şi-un ochi – în frunte – cât e Luna / peste grădinile eterne, / ori cât un iaz cu-argintu-n mrene, / unde zăpezile-şi aşterne / prin plete-nmiresmând cununa...! / A vremuit şi văi, şi punţi, / slăvind botezuri, slăvind nunţi / de domnitori şi de-mpăraţi – / pe Mare, Dunăre,-n Carpaţi... // – Moş-Vreme, zi pe coarda lină / un cânt, la pruncii din grădină, / setoşi, cu tâmpla de lumină...! // – Dragi Prunci, / un viers cu aur pur / încerc din Munţii de Azur, / despre-mpăratul Burebist / ce doar o dată a fost trist...!»

După o astfel de ceremonioasă „deschidere“ baladescă, în spirit arhaic, ori evmezic, Moş-Vreme, în ipostaza de aed / menestrel, la rugămintea Pruncilor «setoşi, cu tâmpla de lumină», întră în „rol“, prezentând în spiritul esteticii clasicismului „unitatea de loc“ şi „unitatea de timp burebistan“ şi totodată „mitic dacic“: «Era împărăţia lui / nordul şi sudul Fluviului – / Istrul, Carpaţii, Neagra Mare: / un răsărit imens de soare...! / Zdrobise duşmane popoare / sub colţi de frig, / în grea ninsoare; / gonise migratoare turme, / către pustiuri făr-de-urme; / palatele-i – Munţii Carpaţi – / de-azur erau; viteji bărbaţi / purtau pe umerii lor laţi / stele de aur din victorii / roind în ceruri de istorii...! / Vestita lui împărăţie / uimea prin munţi de bogăţie; / solii veniţi de peste mări, / din ţări nuntind sub depărtări, / ori regii-ntunecoasei zări, / cu ochi de pace împrejur, / sfinţeau în flori tărâmul pur...!»

Împărăţia de pace, „de azur“ a lui Burebist(a) este ameninţată şi tulburată în răsărit, punctul cardinal de ivire a majorităţii migraţiilor / migratorilor în valea sacrului fluviu pelasgo-daco-thracic, Dunărea: «Dar s-a zvonit dinspre păduri / că-i bat la graniţe mulţi furi / şi un balaur fumegos, / cu solzi de-aramă, cu trup gros / cât râul toamnei printre dealuri, / lăsând veninul valuri-valuri...! / Şi-au ars atunci înalt răsuri, / oameni cădeau sub solzi-securi, / grâne mureau şi ciocârlii – / doar fum şi scrum noreau din glii...!»

În aceste circumstanţe epopeice, făuritorul / iubitorul de pace din Sarmizegetusa, Burebist(a), chiar în „palatul de ametist“ al capitalei Daciei, ia decizia de a tempera, de a anihila „dihania balaurească“: «S-a întristat dar Burebist / chiar în palatul de-ametist / şi-a hotărât să potolească / dihania balaurească...! / Era tot cerul fund la tuci / cu nori-clăbuci în vălătuci; / vuiau pădurile spre poale / şi fiara nopţii-n peşteri goale; / venea un fum înecăcios / pe Dunăre –  / din jos, din jos...!»

Mobilizarea imensei sale armate, direct-proporţională cu împărăţia-i, se face cu maximă promptitudine (de altfel, recunoscută de istoricii antichităţii), angajându-se lupta de la Gurile Dunării: «Viteze cete de flăcăi / cu Burebist treceau pe căi / necunoscute de vreo zare, / nepomenind cândva trădare...! / Şi-ncercuiră pe balaur / la Gura-Fluviului, pe-un plaur – / plouau orizontal săgeţi / în fulger aprig dat de Geţi; / cu Burebist în fruntea lor / loveau balaurul cu spor / din zori de sânge până-n seară, / făr’ a cunoaşte oboseală. / Balaurul vărsa pe nări / flăcări şi smoală până-n zări...»

„Dihania Balaurească“, văzând că nu are sorţi de izbândă, recurge la „clasica“ stratagemă a atragerii de partea sa, prin „cumpărare“, a celor din imediata apropiere a viteazului împărat, prin aşa-zisa acordare de „favoruri“: «Şi-a zis balaurul hoţesc: / – Voinici preadârji, vă ocrotesc... / Eu peste voi nu-mpărăţeasc...! / Daţi-mi, în schimb, pe Burebist, / că niciodată n-a fost trist...! / Şi-n alte zări, eu duce-m-aş / a înrobi un nou imaş...!»

Cuvântul bravului împărat Burebist(a) vine cu promptitudine, atrăgând atenţia asupra cursei întinse de Balaur, anihilându-i vicleşugurile, intenţiile: «– Bărbaţi, loviţi fără-ncetare / şi nu daţi fiarei ascultare / (zise – cu tunet – împăratul): / în trupu-i, să izbim de-a latul...! / Eu, cer de-azur, vă dau, şi pace; / el, cer de fum, şi scrum vă face...!»

În ciuda faptului că vitejii lui Burebist(a) arau pe punctul de a obţine victoria definitivă, Balaurul profită de o clipă de neatenţie a cetelor de oşteni din jurul împăratului, reuşind să-l înghită: «Dihania – fără scăpare – / vru să se-ascundă-n altă zare, / tăind printre voinici cărare – / şi, zvârcolindu-se o dată, / culcă în iarbă chiar o ceată, / spre Burebist pornind chitită / ca între flăcări să-l înghită...!»

Poetul Ion Pachia Tatomirescu descrie cu o forţă plasticizant-revelatorie mirobolantă interioarele balaureşti în care viteazul împărat Burebist(a) îşi construieşte cu o inteligenţă extraordinară biruinţa “din interior” asupra duşmanului: «Şi-l înghiţi pe împărat / în pântecu-i imens, spurcat...! / Dar Burebist, fără-de-teamă, / ia-n iadul-pântec bine seamă: / taie cu spada-i în rubine / de-aruncă-n guri flăcări, venine, / mai curmă un vulcan de smoală / în clocot, în imensa-i oală / prelungă, cât un negru şlep: / pe loc, în pântec, i-a dat cep ...! / Se-ndreaptă iute către gură, / stingând la limbi de foc din şură... / Iar ochii fiarei – fioroşi, / ucigători, ţestoşi, vâscoşi, / de sânge-mpătimaţi, de scrum, / de-azur – ucis pe orice drum – / doar dinăuntru pot fi scoşi / (doar din lăuntru-i poţi lovi), / orbind balauru-ntre vii...! / Suliţi – o mie – pune-n foc / şi mai deşart-un poloboc / în mici burdufuri – că venin, / în răni, dă fiarei cumplit chin...! / Şi-i stinge ochii, câte unul: / spre nopţi, zboară din ei tăunul / cu partea-suflet de balaur / în răcnet fioror, de taur...! // Fiara-balaur cade moartă / şi Burebist îşi face poartă / printre doi colţi balaureşti, / ce-nfricoşat-au lumi cereşti: / – Bărbaţi din Munţi de-Azur, bravi taţi: / azi, pe balaur spintecaţi – / şi trupul să i-l presăraţi / de la Drobeta la Galaţi...! / Brazdă adâncă-n câmp să daţi: / să fie semn printre urmaşi, / să fie pildă la vrăjmaşi...! / Drept Sfinx, ciopliţi ăst vârf de munte – / ca veacurile să le-nfrunte-n / Cereşti-Carpaţii-Ngemănaţi, / cu flori de pace-ncununaţi...! // Viteji din plai, cu gândul pur, / nedezlipiţi din Munţi-de-Azur, / sfânt Soare-de-Unire-şi jur’...!»

Împăratul din Munţii de Azur are o atmosferă de epopee, cu episoade de înalt eroism şi dramatism, de fabulos, conţinând elemente mitologice; balaurul, simbol al tuturor migraţiilor venind din răsărit, în Valea Dunării, fluviul „nemuritorilor“ Daci, este atât de mare încât lasă în urmă „Brazda / Valul lui Traian“, cu atestare istorică; înghiţirea Eroului de către Balaur este un episod mitic pelasgo-daco-thracic, sau valahic / dacoromânesc-arhaic, cel puţin de vechimea celui biblic, al înghiţirii lui Iona de către Chit; Împăratul din Munţii de Azur se identifică în puternica personalitate a regelui dac, Burebista. Localizarea este cea a Daciei, dar timpurile interferează. Astfel, acel timp imemorabil se actualizează printr-o geografie contemporană: de la Drobeta la Galaţi...! / Brazdă adâncă-n câmp să daţi:/ să fie semn printre urmaşi... Fuzionează elementele şi miturile folclorice, fantastice, cu cele istorice, Burebista relevând ideea de Unire / Unitate, de triumf în momente de vitejie istorică a Dacoromânilor pentru dreptate, pentru libertate.

Este foarte important şi faptul – deocamdată unic în literatura noastră şi în literatura universală – că Ion Pachia Tatomirescu, în placheta bilingvă (în română şi în engleză), Împăratul din Munţii de Azur /  The Tale of the Emperor in the Azure Mountains, toarnă „conţinutul“ baladei, al poemului eroico-mitic, în tiparele povestirii, împăcând şi iubitorii de vers, şi îndrăgostiţii de proză. Povestirea debutează tot ca balada, diferenţierile făcându-se ingenios, aproape imperceptibil, spre finalul frazelor, parcă „în cercuri concentrice“, ori „în evantai“, cu elemente imprevizibile, cum, de exemplu, cel ce trimite la ciclopi: «A doua zi, Moş-Vreme, cel-ce-vede-şi-ştie-tot, pentru că are trei ochi, doi ca murele, în gene, şi unul cât Luna („plină“), în frunte, a răspuns bucuros şi invitaţiei Doamnei Educatoare, întâlnindu-se cu pruncii de la grupa mare a Grădiniţei Cereşti Numărul Unu, din Bucureşti, capitala de astăzi a României – o ţară minunată şi acum...». Din succinta prezentare a conţinutului acestei povestiri, făcută într-o „cronică de întâmpinare“ de Adeline Nediglea, se observă – la o lectură paralelă – şi cele câteva ingenioase „elemente“ inedite din spaţiul epic, raportându-ne la spaţiul baladesc, „elemente“ absolut necesare propulsării şi tensionării acţiunii în noul cadru / tipar: «[...] Ion Pachia Tatomirescu le face cunoştinţă „pruncilor“ cu neobositul Moş Vreme, care istoriseşte legenda împăratului „Burebist ce doar o dată a fost trist“, un viteaz fără asemănare, ale cărui palate erau hora Munţilor Carpaţi, din România, „cu grădina cerească a Ardealului / Transilvaniei în centru“. Trist de apropierea duşmanilor în frunte cu balaurul cu trei capete, „fiul Zmeoaicelor de peste smârcurile mării“, Burebist se pregăteşte pentru luptă. Oştirile de nemuritori războinici au întâmpinat „mulţimile balaureşti“ ce prefăcuseră totul în scrum, sub conducerea marelui balaur. [...] Burebist s-a ascuns în ispititoarea şi uriaşa statuie „Cosânzeana“, aşezată în drumul dihaniei ce a luat-o drept „Cosânzeana reală“. Înăuntru, împăratul Burebist era înarmat cu sabia fermecată dată de zâna Utu, „protectoare a cavalerilor nemuritori“. Balaurul, văzând frumoasa statuie, a înghiţit-o. Burebist, sărind în „iadul-pântec“, a găsit zece fecioare de împăraţi, cărora le-a redat lumina zilei. A distrus tot, şi cu venin l-a orbit pe balaur, care trage să moară, în timp ce Burebist iese din „balaureasca gură“. Ultimul „cap balauresc“ s-a rostogolit în Dunărea cu apă vie şi a ajuns în peştera de la Vârciorova, care a fost zidită. Se spune că după milenii, în urma unui cutremur, care a fisurat peştera, ies din ea muşte veninoase, rămăşiţe de „hârcă balaurească“, şi pricinuiesc necazuri, pentru că s-a pierdut reţeta nemuritorului ciment din vremea lui Burebist, „legendarul împărat din Munţii de Azur“...»6.

c) Celestele colinde. Foarte interesantă este şi placheta lui Ion Pachia Tatomirescu, Stelele dalbe... dintr-o «Colindă la Timişoara în Decembrie Însângerat la anul 1989» (Timişoara, Editura Aethicus, 1998), unde sunt valorificate, în registre stilistice moderne, teme / motive din tezaurul folcloric dacoromânesc, aspecte ale ritmurilor / jocurilor de copii, aspecte ale colindelor tradiţionale proiectate în perimetrul realităţilor sociale şi cultural-ştiinţifice din ultimul secol, punând în lumină şi faţete inedite ale miturilor fundamentale (mitul Eroului Cogaionic / Dunărean, de pildă, în «Vidrosul şi Mreana de Aur»), ori proiectând o lumină mitic-eroică, îndeosebi, asupra jertfelor-copii de pe treptele Catedralei Metropolitane din Timişoara, de la Revoluţia Română Anticomunistă din Decembrie 1989 (primul şi, deocamdată, singurul omagiu poetic adus eroilor Revoluţiei din 1989) etc.

c-1) Modernizarea “substanţei tradiţionale” a colindului de Anul Nou. Stelele dalbe... “deschid” placheta şi valorifică din folclorul românesc, “sorcovitul”, “umblatul cu sorcova”, colindul copiilor din ajunul, din dimineaţa Anului Nou, colind ce aduce înnoiri, fireşte, “din interior”, exprimând sentimente, urări de bună-voie şi de bună-stare, adresate categoriilor sociale specifice societăţii secolului al XX-lea – învăţătorilor, profesorilor, medicilor, metalurgiştilor, strungarilor, muncitoarelor din atelierele de ţesut, oamenilor ce lucrează în laboratoarele de cercetare a spaţiului cosmic, în ultimă instanţă, cosmonauţilor, strunind «Cibercai cu gânduri», «cai de la maşini / hrăniţi cu lumini», deşi nu s-a inventat încă motorul care să funcţioneze cu fotoni, sau «cai de crom / croiţi de Om, / caii de la Far / hrăniţi doar cu jar» etc. Colinda tatomiresciană debutează cu scene tradiţionale, sub firmamente de mare forţă plastic-revelatorie, graţie unei măiestrii a personificării ivite din “jocurile de copii” din mediile rurale, ca De-a Pui-la-Gaie / De-a Pui-a-Gaia, în care cei antrenaţi – sub conducerea iscusită a Cloştii – se ţin de brâne / centuri spre a nu fi smulşi de Gaie din şir: «Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / peste câmp cu grâne / ce se ţin de brâne, / peste hat cu dropii / ce legară snopii, / peste clăi de paie, / peste muşuroaie – / case de soboli, / prin grădini de şcoli...! // Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / peste pătuiege / proptite-n toiege, / sub căciuli de fân, / trase pân’ la sân...! // Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / pe pătule lungi, / de unde râd drugi / cu dinţii de soare / către vrăbioare, / către vrăbioi / puşi pe tărăboi...!»

Sfera colindei tatomiresciene se extinde imperceptibil, de la tablourile memorabile ale satului, la întreaga panoramă teluric-celestă, creând impresia unei participări a copilului-zeu-colindător la rânduielile cosmosului: «Cling-cling-cling : / stele dalbe ning / în livezi de meri, / pe blănuri de jderi, / pe dealuri, pe râuri / ca albastre brâuri, / pe coline line, / cu Luna vecine, / pe Muntele Roşu, / unde şade Moşu’, / prin codri de fagi, / între raze dragi; / ninge-ntre stejari / cu luceferi mari; / ninge-adânc de munţi / printre brazi cărunţi, / pân’ la noi pe frunţi – / pini veveriţoşi, / glugi de eschimoşi...! / Noi, / pruncuţi de soi, / de luni şi de joi, / azi vă sorcovim, / flori înveselim – / florile dalbe / ni se-nsalbe; / dalbe, de zăpadă, / la Moş-Timp pe spadă; / dalbe, ori de-arnici, / dintre ţepi de-arici – / că şi Domnul-Soare / s-a dus să se-nsoare; / la mireasa Lunii, / se-adună lăstunii, / din gura fântânii...! / Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / printre şoimi de aur, / pe-al timpului taur; / printre oameni harnici: / azi, vestiţi paharnici – / c-au în sărbătoare / comori de ninsoare – / o mândră lucrare / de la Mândrul-Soare / ce de mult nunteşte / în munţi, după creste: / în palat de-aramă, / cu zâna din ramă; / în palat de-argint, / cu zâna de-alint; / în palatul cald / din munţi de smarald; / în palat de aur, / cu Fecioara-Faur; / în palat de sticlă, / cu zâna de pâclă...»

Cultul arhaic al moşilor / înţelepţilor se circumscrie Cogaionului, ştiinţei strămoşilor Daci de a se face nemuritori, graţie religiei lor monoteiste, Zalmoxianismul, mai exact spus, sacrei perechi secunde, Soarele şi Luna, dintre “primele patru conducătoare”, într-un rafinat ceremonial: «Cling-cling-cling: / stele dalbe ning – / noi, ieduţi de soi, / de luni şi de joi, / sorcovim cu crini / Moşii de lumini, / Moşii de-anotimp, / Moşul-Soare-Timp, / pe Salmoş, / Salmoşul / ce-l cântă cocoşul: / „Cucurigu-rigu, / hai, de-alungă frigul...!“ – / şi pe moaşa-Luna / care coace-aluna; / şi moşii de tuci / ce pun miez la nuci; / şi moşii din ruguri / ce torc miere-n struguri – / miere de albine, / miere de lumine...!»

De la multimilenarul cult al Moşilor / Înţelepţilor, obiectivul pluralităţii lirice se îndreaptă, ca într-o filmare măiastră, asupra “moşilor noi”, din imediata noastră apropiere: «Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / noi, / pruncuţi de soi, / de luni şi de joi, / sorcovim cu crini / moşii de lumini, / dar şi moşii noi / ce-au dus la zăvoi / albinele-n roi / s-avem faguri moi – / lor facem urare / în cuvinte rare, / în cuvinte sfinte: / ca brazii s-alinte, / ca brazii să-ndemne / pe-ale vremii semne... / Iar voi, moşi cinstiţi, / mulţi ani să trăiţi – / mulţi şi fericiţi...! // Sorcovim cu crini / moşii de lumini, / moşii noi, cinstiţi, / în ţară iubiţi, / în lume vestiţi; / moşii-nvăţători / din câmpul cu flori; / moşii-profesori / prin păduri-viori, / sădind raze-n crini / moşii de lumini, / moşii-medici-buni / ce vin din străbuni, / moşii-medici-mari / de vieţi făurari; / sorcovim cu crini / moşii de lumini, / moşii din uzine / dospind fierul bine, / dospind fierul-soare: / ca-n stele să zboare / porumbei de-azur, / de-anotimp mai pur, / de-anotimp senin / printre flori de in, / la moşi-ţesători / de cămăşi la nori, / la strungarii-moşi / printre cai focoşi – / cai de la maşini / hrăniţi cu lumini, / cai de crom / croiţi de Om, / caii de la Far / hrăniţi doar cu jar – / cibercai cu gânduri / ce sar peste grinduri, / peste falnici lei, / printre aprigi zmei – / caii năzdrăvani / ce rumegă ani, / cai ce trec prin veacuri, / neatinşi de fleacuri...!»

„Obiectivul colindătorilor“ insistă asupra «moşilor din lumini», cei ce poartă «lumina-n gene», picurând «în penele de scris» numai «literele de aur» – sublim omagiu adus geniilor din perimetrul scripturilor unui popor / neam: «Sorcovim cu crini / moşii din lumini: / mulţi ani să trăiţi, / în pace-nfloriţi / ca macii în grâu, / cu lumini la brâu, / cu lumina-n gene, / picurând în pene / litere de aur / ca solzi de balaur, / sub ochi de azur, / la ied trubadur, / sub ochii ca mura / înflorind răsura...!»

În partea a doua a colindului, cea hiperbolic-fantezist-ironică, ivindu-se în complementaritatea părţii prime, cea a solemnităţii urăturilor, „obiectivul“ se reîndreaptă – în fantastice ritmuri de joc viersuit de copii – către întregul spaţiu al Daciei / Valahiei, surprins într-o revărsare de belşug întrecând cu mult ceea ce se bănuia a fi pe Pământul Făgăduinţei, în Canaan: «Fie: rod curat / precum aţi visat; / glasuri cristaline / de izvoare line ; / peste casă – / avrămeasă; / în joc – / busuioc; / în trifoi – / iepuroi...! / Livezile / s-adune amiezile: / prune aurii / în sân la copii; / curgă dintre sfere / purpura, în mere – / ca la paji / în obraji, / ca-n bujori / aprinşi de zori...! / Perele / umple ungherele! / Nucile / s-adune curcile / şi curcanii / barosanii ! / Fie: podgorii / cu must la prigorii; / în plai, grajduri mari / cu armăsari; / pe izlazuri, groase / vaci lăptoase...! / Purceii / să-ntreacă leii ! / Oile lânoase / fie mătăsoase ! / Să umbrească glia / spic cât ciocârlia ! / crească semănături ! / Ciuperci cât banii / să-ncânte tufanii ! / Fie mânătărcile / cât bărcile ! / Gleznele  / să frângă beznele !»

Dar colindătorii nu uită faptul că trăim într-o eră a revoluţiei tehnico-ştiinţifice: «Fierul / să străbată cerul / şi s-aducă ploi / pentru altoi ! / Omul / să-mblânzeasc-atomul...! / Fie lanuri / de-mplinite planuri – / lanuri de lumină / în ţara-grădină...! // Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / cu flori de castani: / La mulţi ani...! / Cling-cling-cling: / stele dalbe ning / flori de meri cinstiţi: / Mulţi ani fericiţi...! // Sorcovirăm azi, / noi, pruncuţii-brazi...!»

c-2) Eroism baladesc în «Vidrodsul şi Mreana de Aur». Cu o excepţională cunoaştere a mitosofiei, a credinţelor pelasgo-daco-thrachice, ori valahic-arhaice, Ion Pachia Tatomirescu valorifică în registrele poeziei culte, de mare rafinament, şi dacoromânesc-folcloricele “colinde de pescar”, realizând un monument literar baladesc, Vidrosul şi Mreana de Aur, unde protagonistul, Ion-ăl-Tare, dovedind calităţi umane şi puteri supranaturale, iese învingător asupra Vidrosului, monstrul adâncurilor învârtejite, stihial-acvatice, “fără fund”, ale apelor Dunării: «Astăzi, Anul se-nnoieşte, / Dunărea se primeneşte: / Leroiler, / de la Istru până-n cer ! / Astăzi, Anul se-nnoieşte / şi la năvodari sporeşte / comoara cu peşti de aur / dintr-al Dunării tezaur: / că ni-e Istrul sfânt, frumos, / nevămuit de Vidros; / că-i Dunărea de lumină – / fluviu cu apă senină / la pescari, pe sub grădină – / pescari cu-nflorită masă / şi cu solzi de-argint pe casă: / Leroiler, / din Dunăre până-n cer ! // Şi-am pornit a corindare / la casă de pescar mare: / Leroiler, / de la Istru până-n cer ! // La pescarul Ion-ăl-Tare, / astăzi, noi zicem urare: / Leroiler, / din Dunăre până-n cer !»

În prima parte a baladei, protagonistul, Ion-ăl-Tare, este surprins în culori realiste, de harnic pescar dunărean, “secretul” puterii sale asupra apelor sacrului fluviu, Dunărea, părând a se afla în măiestritul năvod, împletit în zodia şi “în reţeta” magico-mitic-autohtonă a Sorei-Soarelui, a Spumei Laptelui, Luna, din sacra pereche secundă a tetradei Zalmoxianismului, dar şi sub “cabala” lui şapte, numărul jurământului eroilor, epopţilor grupei mici (de 6 + 1) a Cogaionului / Sarmizegetusei7: «Ion-ăl-Tare are-n casă / năvod mare, de mătasă, / împletit în şapte,-n şase, / cu şuviţele mai groase, / cu şuviţe de argint / umbrite de mărgărint, / de sâmbătă până luni, / numai în ochi de păuni; / şi-i năvodul fermecat / într-al mrenelor palat – / la palatul de-aur / de sub plaur – / de zâna valurilor / şi-a malurilor, / de zâna smârcurilor / şi-a adâncurilor, / de Mreana de Aur / cu ochii de taur – / mreana lui Ion / cu vrăjit harpon, / zâna lumilor din jos / încolţită de Vidros – / Vidrosul, frate genunii, / ce scoate-n lume tăunii: / o, Leroiler, / din Dunăre până-n cer !»

Mreana de Aur este zâna cea bună a spaţiilor acvatice, din sfera energetică a luminii, veghind asupra echilibrului dintre Eros / Viaţă şi Thanatos, echilibru ameninţat de Vidros, monstrul abisului, şi de Vidruţă, fiul acestuia: «Stă-ntr-un ochi, după mătasă, / Mreană-de-Aur, luminoasă, / hăituită / şi-ncolţită... // Ion tare se-nrăzăreşte / ca de nuntă, omeneşte, / însă Vidrosul pândeşte; / de sub umbră-viorea / presimte o piază-rea – / că Ion tare-i ca o stâncă, / răscolind apă-adâncă... / Vidrosul vrea Mreana încă – / prăpăd face între peşti / din adâncuri preacereşti, / ce cu greu le cucereşti – / că-i acolo apă mare / cât din cer şi până-n zare, / cât din cer până-n pământ, / aşa-i la Vidros de-adânc – / ţinut nebătut de vânt, / rareori atins de gând – / unde-şi ţine al său ţânc, / unde Vidros puiu-şi creşte / numai cu inimi de peşte, / cu inimioare de prunci – / rătăciţii de pe lunci: / o, Leroiler, / din Dunăre, până-n cer !»

Viteazul pescar este angajat de Mreana de Aur – la palatul subacvatic, unde îi dăruieşte «ce-i bun pe pământ», spre a lupta / birui monstrul adâncurilor îngenunate, Vidrosul: «Dar cum e Mreana, frumoasă, / şi la vorbă mlădioasă, / îl pofti pe Ion la masă, / sub plaur, la ea, acasă – / şi pornesc prin apă-naltă, / la castelul de sub baltă... / Îi dă ce-i bun pe pământ, / îi dă miere, îi dă cânt / şi mistreţ vânat în toamnă, / şi gătit de-a apei Doamnă; / şi mai bea în zori de zi / mustul viilor târzii, / roua florilor de nalbă / adunată-n noapte albă... / Peştişorii de argint / mai horesc prin labirint; / mrene mari, ori feciorele / îşi pun rochiţe cu stele... / Din adânc, din greu tezaur, / Mreana noastră cea de Aur / îi dă cheie de ninsoare – / nufăr-născător de soare... / Ion-ăl-Tare mulţumeşte, / cu Mreana se sfătuieşte / cum s-o scape de Vidros – / zmeul cel mai fioros, / şi de ţâncu-i preaţestos: / Leroiler, / din Dunăre până-n cer !»

Mai întâi, eroul reuşeşte să prindă în năvod pe Vidruţă, “tânărul” semănător de moarte subacvatică, spaima peştilor din împărăţia Mrenei de Aur, imobilizându-l cu frânghii groase «de-un stâlp de cer – / lemnul tare ca de fier»: «Şi se-aprinde Ion-ăl-Tare / şi-ntinde năvodul mare / din adâncuri până-n soare – / năvod cu ochi de păuni / tras în ceruri de lăstuni, / de lăstuni şi de egrete / de păsări mai cucuiete; / năvod cu ochi de păuni / tras spre-adâncuri de moruni – / de morunii de sub plauri / şi de-ai adâncului tauri... / Şi antărţ, spre dimineaţă, / sub o lespede de gheaţă, / Vidrosului prinde ţâncul – / spre năvod, răcneşte-adâncul, / zbiară Vidrosul bătrân / că-i smulge puiul din sân / şi se aţine la Ion, / fără teamă de harpon: / o, Leroiler, / din Dunăre până-n cer ! // Ion sare pe Malul Mare, / cu Vidruţă în spinare / şi-l leagă de-un stâlp de cer – / lemnul tare ca de fier; / îl leagă în funii grele, / numai noduri şi inele, / şi-i prinde capul sub grindă / ca nimeni să nu-l desprindă, / nimeni să nu-l mai dezlege / pe Vidruţă-făr-de-Lege: / o, Leroiler, / de la Istru până-n cer !»

Prinderea lui Vidruţă-făr-de-Lege, determină intrarea în scenă a tatălui-monstru, a Vidrosului, dezlănţuitorul stihiilor acvatice de la Malul Mare: «Urlă Vidrosul mai tare / şi izbeşte-n Malul Mare / valuri ‘nalte, până-n soare, / de păcură şi de sare, / sorbite din hău de mare: / o, Leroiler, / din Dunăre până-n cer !»

Lângă «plaurul de iarbă creaţă», avantajat şi de un val de ceaţă, vrăjită, pare-se, Ion-ăl-Tare izbuteşte să harponeze inima Vidrosului, ucigând monstrul către „către prânz“: «La plaur de iarbă creaţă, / către prânz, ca-n val de ceaţă, / Vidros toarce pe mustaţă, / când isteţul pescar Ion / sloboade al său harpon / chiar la Vidros între coaste, / unde zace-a apei oaste / cu nunţi vechi, mândre mirese, / şi-mpăraţi cu-mpărătese – / şi în inimă-i se-nfige: / pe Vidros, de viaţă-l frige, / pecetluindu-l de soarte / pe-Ăl-Semănător-de-Moarte: / o, Leroiler, / din Dunăre până-n cer !»

După ce Ion-ăl-Tare ucide în luptă monstrul stihial-abisal-acvatic, Mreana de Aur îşi adună întreaga Curte Supremă de Justiţie din împărăţia-i, spre a face dreaptă judecată lui Vidruţă, fiul monstrului; în calitatea de jude se află şi eroul, al cărui cuvânt are cea mai mare greutate, trimiţându-l pe Vidruţă ocna cuţitelor de sare: «Mreana-şi strânge Curtea toată / ca să facă judecată / acolo, la Malul Mare, / unde-i jude Ion-ăl-Tare: / Leroiler, / de la Istru până-n cer ! // Şi la dreapta judecată, / zice Mreana-nlăcrimată: / „– Spune, Vidruţă calic, / peşte mare, peşte mic, / ai ucis pe nor, pe soare, / noaptea, şi-n amiaza-mare...! / Ai mâncat doar inimioare / de feciori şi de fecioare, / de zburdalnici prunci / pe-aburoase lunci !?! / Cu-ai tăi dinţi tăioşi, de brici, / sfâşiatu-mi-ai amici: / Ucigaş-al-Sorilor, / du-te-n rândul morţilor, / treci prin hrubele de fiere...!“ – / zice Mreana cu durere... / „– În cuţitele de sare !“ – / spune jude Ion-ăl-Tare... / Leroiler, / din Dunăre până-n cer !»

După dreapta judecată, echilibrul teluric-celest se restabileşte, lumina redevenind atotguvernatoare în întreaga împărăţie dunăreană a Mrenei de Aur: «Astăzi, Anul se-nnoieşte, / Dunărea se limpezeşte – / că ni-e Istrul sfânt, frumos, / nevămuit de Vidros, / şi e apă de lumină / la pescari, pe sub grădină – / pescari cu-nflorită masă / şi cu solzi de-argint pe casă, / c-au văzut şi ieri, sub plaur, / Mreana Dunării de Aur: / Leroiler, / de la Istru până-n cer...! // Leroiler, viaţă-mpreună, / La mulţi ani... / cu voie bună...!»

c-3) Recviem-colind pentru copiii împuşcaţi pe treptele Catedralei Metropolitane din Timişoara, pentru martirii Revoluţiei Anticomuniste Române din Decembrie 1989. Un impresionant omagiu, un recviem-colind pentru copiii împuşcaţi pe treptele Catedralei Metropolitane din Timişoara, pentru martirii timişoreni ai Revoluţiei Anticomuniste din Decembrie 1989, primul şi, deocamdată, singurul omagiu din literatura română din veacul al XX-lea, este «Colindă la Timişoara în Decembrie Însângerat, la anul 1989» de Ion Pachia Tatomirescu: «O, Lerundă, Leroi-Ler, / de la Timiş până-n cer...! / O, Lerundă, Ler-Undrea, / de la Timiş, până-n stea...! // Timişoară, Timişoară, / nume sacru, de fecioară, / Sfântă Marie-n-Lumină, / la hristoşii din ţărână – / sute de mii de hristoşi / din Daco-Romani strămoşi...! // Timişoară, Timişoară, / sfântă rouă pentru ţară: / mesagerii tăi celeşti / în garoafe-i răzăreşti – / hristoşi pe străzi alergând / şi gloanţele înfruntând; / cuiele din cruci ieşind, / noii-hristoşi răstignind / spre Victorie,-n colind...! // În piaţă, la Catedrală, / lupoaica Romei se scoală / şi toţi pruncii şi-i hrăneşte – / şi-i hrăneţte româneşte...! / Lupul Sarmisegetuzei / dă senin-cerul-ventuzei...!»

Eroismul Timişoarei este oglindit cu mult verism, într-o frescă de un neasemuit dramatism, cu masele populare înfruntând terorişti, incendiind tancurile, transportoarele autoblindate, arzând chipul dictatorului, stema comunismului, în cartierul Giroc, în Piaţa Elbei etc.: «Dictatorul tot pândeşte, / balaurul se rânjeşte – / dintre dinţii lui fascişti, / sar mulţimi de terorişti: / printre gloanţe să te mişti, / în lumină să exisşti...! // Şi-n cartierul Giroc / tancuri se-nroşesc în foc – / da, aici, în cartier, / nu e fier căzut din cer: / arde-oşelul din şenile / ce zdrobiră munci şi zile...! / Ard chipuri de dictatori / şi herburi cu tranzistori...! // Piaţa Electrobanat / dă scânteia pentru nat: / focurile ard pe poduri, / turčle plonjează-n gloduri / şi în râul plumburiu / ca un infinit sicriu !»

O sfâşietoare rugă se înalţă la cer, spre a se revărsa asupra Timişoarei însângerate o “ploaie cu spume” – ca în celebra baladă ce a conservat şi mitul fundamental dacoromânesc al jertfei zidirii, «Meşterul Manole» / «Mânăstirea Argeşului» –, autorul fiind de fapt inspirat chiar din realitatea meteorologică a nopţii cumplite de 17 decembrie 1989, când s-a dezlănţuit, nefiresc, o furtună cu tunete şi trăznete, ca de miez de vară: «Pe apocaliptic nor, / se roagă îngerii-n cor: / „– Plouă, Doamne, dă furtuna, / că sângele curge-ntruna – / sângele-a mii de martiri, / de lumini, sfinte oştiri...! / Adă norii – să-nceteze / masacrul la metereze...! / Sângele ţării curat / nu-l lăsa de câini spurcat – / spuma ploii să-l cuprindă, / să-l poarte la rai, în tindă...! / Toţi bărbaţii-bravi, eroi, / întrupează-i, Doamne,-n noi: / dă-le haine de lumină / în Timişoara-grădină...! / Doamne, ia seama la noi: / să nu mai fie război, / doar oamenii luminaţi, / pe aici, să ni-i abaţi – / şi fereşte-i de tirani / întru veşnicii, nu-n ani...!“»

Sfâşietoarea rugăciune tatomiresciană se îndreaptă şi spre sufletele copiilor împuşcaţi la Timişoara, în zilele revoluţiei: «Timişoară, Timişoară, / pruncii-s fum la Catedrală – / sângele lor de pe scări / e-n flăcări de lumânări...! // „– Cer-de-Stele-n-Gând-şi-Pleoape, / du-le sufletul din ape...!“ // „– Cer-cu-Fluturii-din-Stele, / pune-i glas la filomele...!“ // „– Tu, Cer-Luminat-din-Glii, / primeşte sfinţii-copii / cu glasuri de ciocârlii...!“»

Finalul poemei cuprinde şi îndemnul adresat Sfintelor Fecioare de a aprinde, după tradiţia Creştinismului, lumânări pentru căile teluric-celeste ale celor căzuţi în Revoluţia Română Anticomunistă din Decembrie 1989: «Aprindeţi, sfinte fecioare, / lumânări pe trotuare, / în parcuri, la catedrale, / ori pe arcuri triumfale / şi pe podurile toate: / cât duc sufletele-n spate, / şi în Piaţa Libertăţii, / în toţi nourii cetăţii, / şi sub aripile gheţii, / şi-n prapurii dimineţii...! // Timişoară, Timişoară, / nume de Sfântă-Fecioară: / ard garoafele-n fereşti – / mesagerii tăi celeşti...! / Fă-Ţi, Doamne, gură de rai / şi la Timişoara stai...! // O, Lerundă, Leroi-Ler, / de la Timiş până-n cer...! / O, Lerundă, Ler-Undrea, / de la Timiş până-n stea...! / De la Nistru pân-la Tisa, / România-ndoruit-s-a...! / Din Decembrie-de-Sânge, / soarele-n raze ne strânge: / o, Lerundă, Leroi-Ler, / de la Timiş până-n cer...»

Rareori ne este dat să întâlnim în lirica universală dedicată copilului-zeu / zeului-copil o asemenea bogăţie de registre poetice, ca în creaţia lui Ion Pachia Tatomirescu, de la registrele ludice, comice şi dramatice, până la cele tragice, sublime etc.  

_______

Note:

·       1 Cf. Dreptul la timp (Timişoara), anul I, nr. 1, 1990. C. Michael-Titus, Verbul de mărgărint (recenzie) – Treizeci şi trei mari critici literari despre paradoxismul lui Ion Pachia Tatomirescu, în volumul Bomba cu neuroni de I. P. Tatomirescu, Timişoara, Ed. Aethicus, 1997, pp. 161 – 163. Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977. Constantin M. Popa, Clasici şi din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000), Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987, pp. 139 – 142. Constantin M. Popa, Mişcarea literară paradoxistă / The Paradoxist Literary Movement, Phoenix / Chicago, Xiquan Publishing House, 1992. Al. Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994. Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, IV (marginalia, eseuri – ediţie alcătuită de George Muntean), Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 90-93. Ion Pachia Tatomirescu, Bomba cu neuroni, Timişoara, Editura Aethicus, 1997. Ion Pachia Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, Timişoara, Editura Aethicus, 1996. Ion Pachia Tatomirescu, Fragmente din «Scrisoarea-răspuns» a unui poet dacoromân către domnul Cantemir sau Enciclopedicus, în revista de cultură / civilizaţie, Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences (Londra), nr. 5 / mai, 1985, pp. 40 – 42. Ion Pachia Tatomirescu, Fulgerul sferic / Éclair sphérique, Timişoara, Editura Aethicus, 1999. Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor (XXV) – Cultul ursului: Ursul, Soarele şi Zalmoxis, în «Renaşterea bănăţeană» (Timişoara), nr. 719, 11 iulie 1992, p. 9. Ion Pachia Tatomirescu, Munte, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972. Ion Pachia Tatomirescu, Nichita Stănescu şi paradoxismul, Timişoara, Editura Arutela, 1994. Ion Pachia Tatomirescu, Paradoxismul în «Caietele Dacoromâniei» (Timişoara), anul III, nr. 8, 22 iunie – 21 septembrie 1998, pp. 1 – 11. Ion Pachia Tatomirescu, Peristylium, în suplimentul literar, Povestea Vorbii, nr. 7, al revistei Ramuri – Craiova –, anul III, nr. 10 / 27, din 15 septembrie 1966, p. 14. Ion Pachia Tatomirescu, Secţiuni de aur ale literaturii române contemporane, în «Ramuri» (Craiova), nr. 7 (241), 15 iulie 1984, paginile 10 şi 11. Ion Pachia Tatomirescu, Şansele afirmării prin autohtonism, în Luceafărul (Bucureşti), an XXXI, nr. 17 (1354), 23 aprilie 1988, p. 3. Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul (LI sqq.), în Renaşterea bănăţeană, nr. 888, 30 ianuarie 1993, p. 5 (şi, îndeosebi, în numerele: 894, 900, 906, 912). Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I – II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997. Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi matematica (Istoria religiilor, LXVIII sq.), în Renaşterea bănăţeană,, nr. 1000, 12 iunie 1993, p. 9. Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană: I – promoţia 70, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995. Florin Vasiliu, Universul paradoxurilor, Bucureşti, Editura Eficient, 1999, p. 345. Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945 – 1999) – dicţionar bibliografic, Timişoara, Editura Marienasa, 2000.

Claudine Bertrand, Ion Pachia Tatomirescu – spécialiste des questions dadaďstes…, în web-revista Mouvances – Québec –, nr. 3 – 4 / Villes, iunie – noiembrie, 2006; cf. www.mouvances.ca . Crina-Laura Luca, Ion Pachia Tatomirescu – Generaţia resurecţiei poetice / The Generation of the Poetic Resurrection, în Caietele / Cahiers / Notesbooks „Tristan Tzara“, vol. / vols. 5 – 6, no. 13 – 20, 2006, ISBN 973-87609-1-7, pp. 81 – 84. Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române (DBLR), vol. 2, M – Z, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006, ISBN 978–973–697–760–2, p. 269. Academia Română – Sorina Ianovici-Jecza, Dicţionarul general al literaturii române, P / R, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 3; ISBN 978–973–637–138–7. Paul Van Melle, C’est un livre important dans j’espčre que nous aurons un jour une version française, în revista Inédit (Belgia / La Hulpe), nr. 212, 2007, p. 15. Marian Barbu, Trăind printre cărţi, vol. V (articole, studii, eseuri, cronici literare, recenzii, interviuri, evocări, glose, note), Craiova, Editura Sitech, 2008, pp. 257 – 262, ISBN 978–973–747–845–0. Florin Paraschiv, O hermeneutică a Duhului Oltean, Focşani, Editura Andrew, 2008, ISBN 978–973–1876–42–9. Hübners Who is Who, Enciclopedia Personalităţilor din România, ediţia a 4-a, Verlag für Personenenzyklopädien AG, 2009, p. 996, ISBN 978–3–7290–0086–5. Paul Van Melle (Belgia), …Son important essai consacré au Premier dadaďsme…, în Inédit – revue mensuelle du Groupe de Reflexion et d’Information Littéraires, La Hulpe-Belgique / Belgia, nr. 237 / 2009, p. 30. Crina-Laura Luca, Holopočme et salmes – «deux masses d’armes» avant-gardistes de Ion Pachia Tatomirescu, în periodicul Caietele / Cahiers / Notesbooks „Tristan Tzara“, tom I, vol. XI – XIV, nr. 31 – 60, 2010, ISSN 1584 – 8825, pp. 445 – 447. Etc.

·       2 Mircea Moisa, O carte pentru copii, recenzie la volumul «Crocodilul albastru» de I. P. Tatomirescu, publicată în Ramuri – Craiova –, nr. 11 / 137, 15 noiembrie 1975, p. 10.

·       3 Cf. Miron Radu Paraschivescu, Poezie şi arheologie, postfaţă la volumul de versuri, Încântece, de Ion Pachia Tatomirescu, Bucureşti, 1979, p. 75.

·       4 Cf. C. M. Popa, Clasici şi din epoca paradoxismului (1960 / 1965 – 1989 / 2000), Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987, pp. 140.

·       5 Paul Van Melle, Ŕ  tous les échos, în revista «Inédit» – revue mensuelle du Groupe de Reflexion et d’Information Littéraires, La Hulpe-Belgique / Belgia, nr. 110, noiembrie, 1997, p. 23.

·       6 Adeline Nediglea, Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mounatains –– în revista pentru şcolari, Ghiozdanul cu iubire, Timişoara, anul I, nr. 2, septembrie-decembrie, 1997, p. 3.

·       7 Cf. Ion Pachia Tatomirescu, Fragmente din «Scrisoarea-răspuns» a unui poet dacoromân către domnul Cantemir sau Enciclopedicus, în revista de cultură / civilizaţie, Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences (Londra), nr. 5 / mai, 1985, pp. 40 – 42; Id., «Fragmente...», în Bomba cu neuroni, Timişoara, Ed. Aethicus, 1997, pp. 130 – 156.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com