Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

PEŞTERA ŞI CANIBALISMUL

Eugen EVU

Grafica de Roca

Orice imagine sau inscripţie etalată (prin imprimare parietală, sau suspendare) pe orizontul unei suprafeţe, este reprezentare şi deci icoană. Prin aceea că ea este semn, semnifică, aşadar codifică un simbol, un mesaj constrâns întru a ne transmite ceva, fie direct, „primitiv”, zugrăvit explicit, fie necesitând la percepţie un anume grad de iniţiere, de  educaţie specifică, de cultură.

În reprezentările tip frescă parietală, antice, Peştera a fost întâia bazilică – (forma expresivă greacă a bisericii de azi), - iar picturile rupestre ale omului primitiv aveau rolul magic al iniţierii în vânătoare, pescuit sau altor îndeletniciri vitale pentru om. Când grafica aceasta reprezenta şi altceva, de pildă forme-corpuri cosmice (soarele, stelele, alte fenomene observate de  omul din natură), rostul magic  se transfera simbolic magic în funcţionalitate mistică, aşadar în răsad al religiosului.

Aşa cum desenul reprezentând animale ce urmau a fi vânate era icoană pentru ritualul de „învăţare”- iniţiere era un procedeu magic de a prefigura capturarea acelora, (individual sau în turme), forma stranie a unui zeu, corp ceresc sau simbolul unei energii naturale (simbolizată tot ca zeu - zeitate antropomorfă sau zoomorfă, totemică) aveau funcţia de a fi capturate de om, dacă nu doar a se obţine bunăvoinţa. În acest caz, era o formă primitivă de adoraţie, de închinare,  eventual de captatio-benevolente.

Peştera, prin funcţionalitatea ei arhaică, vitală, este habitatul dar şi templul nostru ancestral: pe vatra ei ardea focul vital, cu dublu simbol consacrat magic, primitiv religiosus:  fascinaţia luminii şi căldurii în vibraţie, aproape hipnotice induce o stare de semi-transă, de stare între veghe şi visare; arderea unor lemne răşinoase mai ales, umple aerul din incintă de miresme cu acţiune ameţitoare, deasemenea inducând stări hipnotice/transe; pe focuri se arunca, bunăoară, seminţe de cânepă (canabis), dar şi diferite răşini, cum mai târziu pe focurile geto-dacilor înainte de lupte! Şi anumite băuturi „magice” aveau efect vizionar, ce putea fi interpretat, aşa cum anumite emanaţii geo-termale induceau transa oraculară.

În fine, carnea vânatului, fumul şi mirosurile grăsimilor ei, excitând simţurile  sugerează  jertfa religioasă a vechilor oameni Adamici. A se reciti modern mitul fraţilor gemelairi (Coloana Cerului de  Vulcănescu, Basmele Românilor, de Lazăr Şeineanu ş.a.). Însăşi parabola biblică a lui Abel şi Cain, fraţii care jertfeau, scarificau diferi, unul din regnul animal, celălalt vegetal, asta  ni se codifică mitologic – iniţiatic… Nimic nou sub soare, dar nici sub lună! La români, Luna este Sora Soarelui!

Cum am mai scris într-un articol din „Dacia” (Uriaşi din Transilvania) – spaţiul nostru muntos carpatic, abundă în poveşti-legende-mituri cu Uriaşi, sugerând izbitor codul genezic vechi-testamentar al unor hibrizi dintre „Fii Cerului - îngerii căzuţi, fraternizaţi cu omul adamic, n.a.) în care e încifrat temporar Începutul Celor Dintâi.

Senzaţionalele descoperiri ale lui Zecharia Sitchin, care a descifrat după 16 ani cca. 25.000 de tăbliţe în Sumer, la Ur (atenţie, etimon sigur al Uriaşilor biblici, sau Anu-naki (fiii lui Anu-Marduk, EL, Creatorul Demiurgul şi la planeta al 12-a a sistemului nostru planetar (Nibiru, Planeta Crucii, a Nephilimilor – iarăşi biblici), ne pot face pe oricare dintre noi dacă avem curiozitatea vitală a spritului, duhului omenesc, dezinhibat din superstiţie şi obscurantism spăimos (!) – dar şi din  tabuism, habotnicie, ipocrizie,etc – de a cerceta întru a re-înţelege ceea ce ştiau „sacredoţii barbarilor” din illo tempore… Muntele ne-a ridicat fruntea, iar fruntea noastră este metaforic (analogic creativ)  înţelegând, Cupola şi Bolta de tangenţă cu Cerul Înstelat (însorit) în Miazănoaptea senină, dar şi în  Amiaza  însorită a Înţelepciunii. Omul este cel ce devine, asemenea Creatorului. Isus a spus „şi voi puteţi fi Dumnezei”, deoarece asta înţelegem: suntem opera vie, Inteligenţa-încorporată, aşadar parte din Unul cosmo-prezent ubicuu şi în perpetuă Devenire. Disertaţia noastră nu pretinde axiomatic adevărul, dar îşi revendică grila relativităţii lui Einstein, codex-ul misterului ce ni se relevă prin unul din cele două (cel puţin) tipuri de cunoaştere: revelatorie sau raţională-intuitivă. Ambele sunt ale Inteligenţei ubicue în Universul ştiut şi cel deductibil, dincolo de arealul accesat de Telescopul Hubble, dar şi de Microscopul Ultraelectronic: în infiniturile Mare şi Mic…  Mintea (Cogito) şi Vederea ne situează între aceste aparent disciate Lumi, ca dimensiuni ale Lumii Unice. Fiica Lumii este Lumina! 

..................................................................................................

Revenind la pretextul acestor opinii ale unui poet iubitor de cunoaştere (între starea de veghe şi cea de visare) Peştera are un spaţiu care asociază in extenso şi ideea (percepţia) noastră de spaţiu cosmic, accesibil  iniţial simbolic, întru posibilitatea tangibilului prin ridicare, progres, înălţare, devenire: pereţii ei sunt zările tangibile, nadirul fiind  vatra… Zările-orizonturile pe care „se perindă” aparent panoramic –hologramic. Imagini, deci ne  induc iluzia de mişcare naturală; (în casele noastre, un peisaj este codul reprezentat al  unei ferestre, prin care „vedem” înafară, din interior.

Bolta peşterii ne este altfel cerul de deasupra noastră, spre care se înalţă flăcările focului- altar, deoarece focul din vatră şi ritualul de sacrificiu, împart cu zeul, ofranda, darul, partea menită a îl îmbuna, a-i cere protecţia şi promisiunea ca vânătoarea următoare să ofere o altă captură, spre a împărţii cu zeul: împărtăşania! Fac parte zeului, aşadar mă va ocroti şi ajuta să îl slujesc, lucrând-luptând şi pentru mine, dar şi pentru el!

Peştera a fost biserică a omului primitiv. Acolo a fost şi adăpostul prielnic, ferindu-l de vitregia naturii, de spaimele catastrofice şi de fiare. Ursul sau leul de peşteră, sau reptilienii, cu variantele lor mito-poiezeieice balaurii, zmeii, uriaşii, ciclopii, au fost primii  „diavoli” care sălăşluiau în „hadesul” labirintic şi din care au dăinuit ca formă arhaic-originară, religiozitatea ca atitudine  imperios vitală pentru supravieţuire.

Bolta peşterii-cerul spre care suie flacăra arderii (din altarul vetrei centrale, unde vraciul, şamanul,  sunt primii „preoţi” - iniţiaţi, intermediari cu zeii  protectori şi (sau) zeii canibali (atributul primitiv uman fiind unul de transfer simbolic), sacerdoţi ai barbarilor, cum îl numeşte Umberto Eco – este Cosmosul Însuşi, în care vânturile, ploia sau ninsoarea fac să răsune magic „clopotele” unui fel de „melos” din adâncurile imemoriale ale genomului nostru. Grecii numeau Anamnesys această amintire ciclică, revelatorie,  regresivă, a existenţei, ca succesiune de reîncarnări. Crezul este şi mai profund conservat „freatic” în ancestralul nostru cromozomial, de unei arhaice religii oriental-îndepărtate. Poate că Învierea  este Reincarnare, deoarece Isus a fost înviat şi în trup, cum mărturisesc apostolii. Dar nu stagnăm în această nuanţă a argumentelor acum.

Cerul de unde fiorul indicibil al Nopţii înstelate, sau altfel cel al Soarelui atot-stăpân, este aşadar cupola Bisericii Primordiale propriu-zise, milenare (!) – iar vârfurile munţilor de deasupra au fost turnurile acelei Biserici străbune. Omul se raportează astfel la cosmos, la veşnicie şi la fenomenele care îi induc subliminal şi devine ancestral- dobândite, repere ale Sensului  existenţei lui efemere, în voia zeilor, necunoscutului, prezenţei ubicue redate prin Reprezentare iconică sau - prin abstractizarea inteligenţei umane, - petroglifă, hieroglifă, semn-etimon al primelor scrieri. Toate au consacrat prin timpuri mesajul, comunicarea şi permanentizarea codificarea iniţiatică a Mesajului trans- misibil. Vraciul, vrăjitorul, şamanul, accesoriile lor „de lucru” sunt instrumentele de mai târziu ale riturilor canonice din  religiile iconoclaste, mai ales celor secularizate.

Ce anume însă avem deasupra Peşterii? Muntele! Refugiul din calea apelor diluviene, a Potopului ciclic, Muntele Sacru , Muntele Altar, Muntele Templu  al primordiei. Muntele Sfânt, pentru toate civilizaţiile arhaice din illo tempore. Muntele popoarelor Soarelui, aşa cum ne-a fost şi nouă, descendenţilor prin veacuri-vecii (…), din vecii-vecilor – ai protodacilor şi probabil ai Hiperboreenilor şi mai în adânc, poate ai uriaşilor rezultaţi din zeii-îngerii căzuţi, care au coabitaseră cu femela umană (Genesa 6-8, Enuma Eliş,  Gilgameş, Enoch, Muntele lui Abraham, Moria), unde într-o relativ temporal „recentă” clipă a eternităţii căreia îi părtăşim, a fost chemat să-şi ofere ca jertfă fiul cel Dintâi Născut, „partea Zeului”. Ciudată sugestie a unei paternităţi supra-stihiale. canibale sau cum? Aşadar sintagma noastră „zei canibali” nu e chiar scandaloasă, nicicum  impudică ori blasfemiatoare!

Ca să ne amuzăm un pic, cutare adorându-şi pruncul zice: „mânca-l-ar mama!”. Alt cutare zice despre unul căruia i s-a făcut un rău: „l-aţi mâncat fript!” sau „mâncate-aş”...  „Mânca-ţi-aş” dixit piranda galeşă, exclamaţie nuanţat erotică, sau mai oblu „mânca-ţi-aş p… ta”. Relictă de peşteră... canibală! Existau triburi care păracticau sinsitrul canibalism, necrofagia, şi nu oricum: îşi mâncau morţii, ca un semn  de veneraţie – dincolo de obsesia că preluau energiile, calităţile eroice etc. ale celor devoraţi ritualic! Hait! Dar de unde acest mit? Or fi existat „zei” care literalmente îi mâncau fripţi sau doar le adulmecau – inhalau fumul de jertfă… „plăcute domnului” (!!?).

Triburile alea sunt peste tot, inclusiv în limbaje, în urmaşi. „Mi-eşti drag de te-aş mânca!” Brrr…! „Îmi vine să te mânc!” În actualitate sunt cazuri de necrofagie, patologia şi criminologia oferă nenumărate cazuri. Recent, în Germania, a fost scandalul cu un canibal de oraş, care a convenit cu victima, prin internet (!) să-l mânânce. Şi l-a mâncat. Demonologia modernă, cazuistica teribilelor boli psihice ale omului, relevă canibalismul ca fiind omniprezent. Ca să nu trecem în domeniul psihologiei sociale, unde canibalismul disimulat de fapt este activ ca factor uman de concurenţă, barbaria subtituindu-se în o groază de acte specifice societăţii progresului.

....................................................................................................

Uriaşii rezultaţi ca mutanţi genetici prin încrucişarea zeilor „îngerilor căruţi”, Fiiilor Cerului din Genesa, naphilimii, titanii ş.a – căzuseră înainte de potop în canibalism.  Scrie clar în Vechiul Testament! Popoarele soarelui, amerindienii, smulgeau inimile jertfelor pe altare cu rigole şi beau sângele semenilor! Cuţitul de obsidian era forcepsul cu care fulgerător i se smulgea celui sacrificat „zeilor”, de fapt preoţimii canibale, inima! Apropos profeţiile antice, biblice. Profeţii  clarvizionari, iluminaţii arhaici, deduceau din trecut, înţelegând ciclicitatea timpurilor şi fenomenologia planetară precesive, ceea ce este previzibil a reveni. Indemnul lui Ioan din Apocalipsa (Apocalipsys – revelaţie, descoperire, arătare explicită, decodare  a unui mesaj n.a.) – de a fugi la munte din calea urgiei, este înţelept deoarece el este Amintirea unui trecut catastrofic… repetabil. Deoarece timpul este circular, iar semnul cel mai vechi din timpuri este Spirala (infinitatea temporal-cosmică) – adică cercul captiv iluzoriu şi sensul reversibilităţii eterne.

În interiorul Muntelui Sacru şi ca loc-sens ascuns-protejat al Său, este Peştera- Biserica, cu-adevărat-Primordială, Biserica Mater. Apoi omul a evadat din Matricea simbolică, adică a urmat din iniţiatic în Real, în Istorie, Eifanic (remember Zamolxe- Deceneu) – s-a „relevat” superior Cerului Pater - iar atunci Matriarhatul a trecut în Patriarhat.

Muntele cu ale sale înălţimi a fost astfel reproiectat şi raportat cosmic drept Biserica Sacră mai aproape de Cer. După civilizaţia megalitică, vezi Baalblek, Stonehenge, Matakiterani, Carnack, Muntele Omul, Babele, Sfincşi Carpatici,  etc. (  care par a fi de inspiraţie Urieşească n.a.). Scararea, terasarea lui naturală, a  inspirat omul la construcţiile în gen Zigura, „strămoşul „babilonian şi răspândit în toate civilizaţiile antedeluviene, arhitecura  Piramidei.

În zonele deşertice, acolo unde nu existau Munţi, egiptenii au zidit articifial aceşti „Munţi sacri”, venerând Soarele şi Constelaţia de deasupra lor, Orionul… Bunăoară, deasupra munţilor Orăştiei, Centrul religios şi magic şi calendaristic-zodiacal  al Protodacilor de la Muncel (cu al său Cult iniţial al Soarelui-Soarele de Andezit),  stă  pe vericala în jos sub Constelaţia Dragonului Sacru.  Este Simbolul Constelat al Zeului Zburător : cel cu cap de Lup (vezi lycantropia şi confreriile Dacilor, M. Eliade ş.a.), sau Bălaurului (Băl - alb – dalb – aur - strălucitorul metal  din muntele Sacru) şi astfel (dar şi Baal - zeu, poate de unde vine Dece-Baal, al zecelea urmaş din zeu?). Noi vorbim de o arheologie specială, o arheologie explorând semantic stratul Limbii Primordiale - Antebabilonice, iar conceptul  pe care l-am propus într-un poem cosmogonic este acela de Arheofiinţă (de la Arhetip).

Genialul nostru Nicolae Densuşianu avea geniul acestei inteligenţei superior-intuitive. Dealtfel recent revenitul concept de Cod (şi resurecţia Ghematriei cabalistice în cercetarea ştiinţifică polisemantică, etc) nu e altceva decât un instrument  anamnesi(!).  Iosif Constantin Drăgan ar fi putut extinde justa teorie a precesiunilor terestre şi în dimensiunea infra-cosmului minţii umane.

Într-adevăr, Zamolxes fusese nu „sclav al lui Pitagoras - din Egiptul atunci ocupat) ci elevul – discipol, învăţăcel al Genialului Întrupat. El avea să înveţe la Egipteni şi apoi să  reformeze  aici o religie care cândva a fost planetară, predominantă a Muntelui. Va trebui să decodificăm in mensura actualei inteligenţe - cunoaşteri  Mesajul din seria proto-istorică şi istorică a Civilizaţiilor succedaţi (prin) de Genomul Ancestral Uman, eventual – ipotetic prin Descendenţă Deică (Extra-terestră? Vezi excelentul studiu „Aparatul lui Uriel” de Cristopher Knigt şi Robert Lomas, Originile antice ale ştiinţei, editura Aquila 1993 în care vom regăsi splendide referinţe la fenomenalele tăbliţe de la Tărtăria-Orăştie, care avasnează cu peste o mie de ani scrierea din Sumer – cca. 8500 de ani, cum demonstrează recent şi Zecharia Sitchin ş.a.). Între-adevăr, şi în acest sens, trăim timpuri apocaliptice, adică Revelation - redescoperire: a omului de sine şi despre sine în lume şi raportat la Ceruri. Chiar şi ştiinţa este sincretică, iar Divinitatea se reflectă în Istorie-Cunoaştere în mod revelatoriu, epifanic, înnoitor, învietor! Un autor recent defineşte aceasta „Codul lui Dumnezeu”, readucând în cartezianism ghematria grecilor şi codul cabbalei şi torrei, recte cel integrat biblic.

Muntele Sacru Kogaian (Kogaion, posibil etimon la Gugu, sau Gaina şi deasemeni la zeiţa Gaia (Geea), Muma  Lumii, posibil relictă onomastică a  Erei Matriarhale (!), Mama Pământ, Tatăl Cer. Soarele şi Luna sunt primordiale piese  ale  iconeriei, imageriei, reprezentării simbolice, abstracte, mitologice, ale Peşterii Cosmice în care „ne-am născut, am copilărit” şi din care „am urcat pe acoperişil Lumii, în Peştera înstelată”.

Mai aproape de zeul fiecăruia, aşa cum suntem semănaţi din milenii, în spaţiile paideumatice ancestrale, sau prin migraţiuni pre-deluviene şi post-diluviene, post-glaciare, probabil ne-am mişcat ca Popoare-Tulpini. Epifaniile din Milenii sunt ciclice şi ele, remember, Timpul nu este Circular, repetabil aşadar la infinit. Regenerările sunt învieri - peiorativ zicând! Neamurile-seminţii sunt entităţi transcedentale, la scară  natural-cosmică, iar dacă medităm în grila matematicii de ultimă oră, au o structură fractalică.Căci Lumea este Creaţie iar Opera este oglindirea ei eternă. Dumnezeu este nu incognoscibil, ci revelatoriu. S-a spus metaforic că El se arată ascunzându-ni -se şi ni se ascunde arătându-ni-se!

Revenind la noi înşine, să ne reamintim cu mintea celor ce suntem azi, aici, că Patria (şi Matria!) alor noştri din Începuturi, ai Celor Dintâi, erau „aninaţi de munţi” (cronicarii cei vechi). Religiozitatea primordială are absolut sigur o motivaţie ancestrală, adică nu poate fi distrusă, nu piere din specie. Iar specia dă etimonul conceptului de specializare. Muntele Sacru, Peştera din inima lui şi Cea Înstelată, sunt într-o osmotică structură pe care am numi-o arhitectonic zicând, Catedralică.

În fine, fie-mi îngăduit să nuanţez: şi în „infinitul mic”, în biserica trup, vie, a lui Christos, amintind şi sintagma „micro-cosmos-macrocosm, sau „precum în cer, aşa şi pe pământ”, al Corelaţiei (ecuaţiei) intrinsec macro-cosmos, micro-cosmos. Intuiţia ne spune: sunt situat în Continuumul Spaţiu-Timp-Energie, aşadar am acces para-noeitic(!) prin spiritul-Duhul Paraclet coborâtor întru a smulge din inerţial şi a reînălţa - prin cunoaştere - revelaţă – apocalisys. Din sus în jos,  din „ceruri”  în omul Fiinţial ( fiindul) şi „dinafară” – solarian reflectat în lunar şi sublunar, prin oglindire-reflectare-reflexie; ezoteric: metalimbajul, metatextul, cerul înstelat deasupra şi legea morală în noi şi cu gândirea Haijinului nippon, sau mioriticului anonim, esenţializând Memorie în arealul hermeneutic al artelor.

Inima omului este Altar de sacrificiu, de jertfire, prin iubire, iar Creierul, Capul este tainic locaş al lui Dumnezeu-Creatorul, anume prin Duh-Spirit, conştiinţă, inteligenţă, minte, cu toate Atribuţiile Sale. Poetic formulând, Sufletul ne este Radiestezic, iar Spiritul-Duh-Inteligenţa ne este (dat „la purtător”) ca fiind Telepatică, una a Fiinţei Heideggeriene. Biblic a fost numită de  eleni Paraclet, adică Duh care coboară întru a înălţa. Nu suntem departe nici de parabola Peşterii lui Platon!

 Simbolul Muntelui Sacru este corelativ aşadar în Trupul şi Mintea Omului, entitatea enigmatică De Sus, revelată în ID-.entitatea fiecăruia dintre noi. Însăşi Istoria, versus Entropia, devine în sens Epifanic, iniţiatic, învietor, ciclic, precesiv şi corelat cu Inteligenţa ubicuu manifestă în Cosmos. În acest sens, zborul astronautic spre stele reface invers coborârea din Ceruri a seminţiilor umane, dacă vreţi Întoarcerea la origini, întoarcerea Acasă(?) a descendenţilor…

Eugen EVU

Hunedoara

februarie 2008

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)