ACUM ŞI AICI, ACOLO ŞI DINCOLO –

POEMELE LUI CONSTANTIN GHINIŢĂ

Cezarina ADAMESCU, Agero

              Poemele lui Constantin Ghiniţă se află la răscruce, „între Devreme, Doamne şi Departe”. Remarcabil ca întotdeauna, poetul se prezintă cu o microantologie lirică, în spiritul  Evangheliei a V-a, apărută nu demult, care s-a bucurat şi se bucură de atâta apreciere. Poet religios, cât se poate de profund, Constantin Ghiniţă, aflat sub semnul imaculat al Poeziei adevărate şi nu al imitaţiilor de sezon, se prezintă cu un grupaj reprezentativ care debutează cu o Prefaţă lirică, în care spune: „până şi aerul cu sete mi-l muşc” ;  „şi nu mi-e ruşine cu sufletul nud”. Un poem tulburător este Adaosul ce-mi răscoleşte Pragul,  în care Constantin Ghiniţă se întreabă: „dar câte noi Dureri mai pot să-ndur/ de nu-mi găsesc nici Ţărmul şi nici Largul/ e ca şi cum mi-ar creşte primprejur/ Adaosul ce-mi răscoleşte Pragul// mi-e frig şi Toamna nu se mai sfârşeşte/ îmi putrezesc Ideile sub Ploi/ şi Aerul îl simt cum se-adânceşte/ în Lacrima Plecărilor din noi”.

Un alt poem remarcabil (dar care nu este astfel?) – este poemul Marelui Exod – pe care ne îngăduim să-l cităm integral: „De când tot caut Pasărea prin mine/ Şi cuibul părăsit de-atâtea ori/ Mi-aduce Versul lacrime virgine/ Din ochiul Lumii violat de flori// Şi-ncep să pască-n jurul meu himere/ Când eu sunt gata, Doamne, să invit/ Pe tronul meu din Doruri şi durere/ Un adevăr de care m-am ferit// Şi-abia Târziu, când toamna ca o mamă/ Vine cu trupul plin de Sfântul Rod/ Simt glasul Păsării care mă cheamă/ Să scriu Poemul Marelui Exod”.

Cu pana „smulsă din Cuvânt” în care „s-a-nfiripat un Înger”, Poetul Constantin Ghiniţă îi scrie lui Dumnezeu: „Îţi scriu Doamne, scriu şi sânger”// (…) „ Coala albă de hârtie/ prinde glas când o ating/ prinde trup de Poezie/ şi încep de dor să ning.”

„Singur rezemat de tâmplă”, tot Aşteptându-l pe Godot , poetul e conştient că Poezia, aşa cum spune Nichita Stănescu: „Nu este lacrimă/ ea este însuşi plânsul/ plânsul unui ochi nenăscut/ Lacrima ochiului celui care trebuia să fie frumos/ lacrima ochiului celui care trebuia să fie  f e r i c i t.”

Astfel, dintr-un şir lung de „dacă”, lămurind suferinţa, „golgota trupului bolnav”, „munţii de doruri şi aisberguri/ de dureri neîmplinte mă izbesc” – Constantin Ghiniţă a aflat, se pare, răspunsul la întrebarea: De ce toate aceste jertfe? Iată: „este că în toate, Poezia/ incoloră e şi nimeni nu mă vede”.

            Admirabil! Dar în acelaşi timp cu o mică inexactitate: Poezia Domniei sale nu e incoloră, şi nu se poate spune că nimeni nu o vede. Dimpotrivă: Cineva îl vede, Aici şi Acum, Acolo şi Dincolo, pretutindeni, dovadă că s-a făcut ascultat, asumat, împlinit în cuvânt.

            Şi încă un poem dedicat „Îndumnezeitului Adrian Botez” – vădeşte pe deplin misiunea Poetului: „nici Liber pe deplin, nici rob şi nici tovarăş/ şi nici chemat la Nunta Continuă de foc/ Poetul ca un sclav zideşte lumea  iarăşi/ şi-l pune-n Ceruri martor pe Dumnezeu la loc.”

            Şi o minunată definiţie a Poeziei: „Cuvântul – Însoţind pe Domnul la Neînceput/ când în Haos încă mai dormea pământul/ şi-n sămânţă viaţa ţipa surd şi mut// Ce e Poezia dacă nu Lumina/ însoţind Cuvântul peste Tot şi Toate?” (Şi-n geneză Pruncul mirosea a moarte).

            Cu Lumina Poeziei sale, Constantin Ghiniţă dă această tulburătoare mărturie.

Cezarina ADAMESCU, Agero

ZVORUL NOPŢII

S-a strecurat lângă mine aseară

În timp ce culegeam flori pentru desert nupţial,

În stratul de crini se scălda

închipuind o lebădă printre nuferi

Suferind de iubire,

N-am întrebat-o nimic

Dar ea legănare de amfore mi-a spus

Că a căzut din izvorul nopţii

Să-mi aducă plante de leac

Numai de ea ştiute,

Şi în cădere s-a lovit de câteva stele

Ce i s-au topit prin sânge

Icoane inundate de presimţiri,

Peste tot oglinzi ca nişte tuneluri-labirint

Peste tot ea ca o ancoră înfiptă adânc

În potopul iubirii fără mal

Iar eu ca un Don Quijote clonat

De aceste vremuri tulburi

Continuam fericit să ridic alte mori de vânt

Şi să mă lupt cu măştile aruncate

De umbrele stăpânilor lor

Îi pusesem numele de Antares

Iubitei mele

Ce s-a strecurat lângă mine aseară,

Antares cea răvăşită de extreme

Pe care am cuprins-o atunci cu un curcubeu

Apărut în trecere printre lacrimile mele

Şi dezbrăcând-o de întuneric

Am iubit-o cu atâta sete

Că am început să plâng de durerea ei

Încât îi mai păstrez şi acum veşmintele

Drept moaşte dialogului în spirit

Cu vedere spre Dumnezeu

NOI TOAMNA

Simt în oase bruma cum curge leneşă

Este toamna asta lungă

cât o clepsidră perpetuum mobile

se aud păsările ce-şi caută

cuiburile părăsite

frunzele cu aripi de lut

răstoarnă clipele încremenite

până şi aerul doineşte slujbe neînţelese

este frig

izvorul tremură printre pietre doruri matcale…

şi

te strig

şi

te chem Iubito

să

te adun mărturie

în

Memoria Timpului
 

TRIMITE FURTUNA

Iubito

Ridică-ţi ancora din amăgitoare nisipuri

Este atâta Semn în apele noastre

Ce curg spre izvor

Nu pleca precum o pasăre frântă

Nu pleca înainte de a coborî de pe Munte

Înainte de a te jertfi ca pe o Ană

In zidul peste care vom sări în Lumină

Nu lăsa să se stingă focul

Nu coborî prea devreme noaptea

Peste sâni-ţi cotropiţi de îngeri de lapte

Trimite doar furtuna şi e de-ajuns

Furtuna ce mă va scoate din lutul durerii

Din lutul durerii să plec

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com