Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Poesia unei romanciere -

Raisa Boiangiu

Eugen EVU

             De la debutul  cu „ Zantiala, fiul pământului” - 1982-  carte destinată tineretului şcolar, în scurta eră a protocronismului cel dezavuat de Nicolae Manolescu drept „ confiscabil propagandistic”, recte cel oarecum resurect azi, via Napoleon Săvescu ş.a.- şi până azi, 2009, cu poezie, ca o „ o altă faţă a creaţiei...”, Raisa Boiangiu a  marcat  itinerariul invers  al unui destin fără acalmii dar nici dezastre- oricum, neevocate în niciuna din romanele ei; toate acut auto-referenţiale, toate impregnate de biografic. Au urmat  alte şase la număr -  o „călătorie înpre origini”, sau o „ fugă neterminată”, în fine, una „ a sfâşierilor”, spre a depăşi recent „ splendorile agoniei”... Şi iată cartea  unică a ei, de poeme (!) „ Dizarmonii” – de la tinereţe pân’la bătrâneţe”...Ştiam  demult că scrie şi poezie, ba chiar eu am îndemnat-o, recent, să adune totul într-o carte în care să se „ arate” şi altfel. Pares-se că Raisa Boiangiu esenţializează – şi bine face, - o structură sufletească când generoasă, când severă, sau doar austeră, lirica ei reuşind să depăşească excelent ridicolul atâtor grafomani   şi sfertodocţi, ce ne înnăcresc devastata „ viaţă literară” post- provincialistă pentru ei. 

            Sintagmele  invocative de mai sus, dintre ghilimele ale frazei mele sunt explicit titluri de romane ale Raisei Boiangiu.

          O atare retrospectivă este izbitor de pragmatică, relevând o memorie mitologică, a existenţei parcă sub o stigmă- determinare- şir al consecinţelor din „ illo tempore”- desigur regresiv catharsică – şi ( sau) exorcizantă, o regresiune în acea memorie ( datum) întru dumirire, cel puţin, faţă de sine şi neînţelesul lumii- prin actul însemnării...Teritoriul străbătut pe un traseu al Strămutării( evocat în unele romane) de undeva din Moldova ocupată, spre un alt tărâm, cel al supravieţuirii, în – vai- anii stalinizării Hunedoarei şi ai delirului propagandistic proletcultist,  s-a vădit însă unul al exodului dirijat cinic, cu aşa- zisul Trenul Foamei, care a debarcat strămutaţii în Ardealul –ţintă al sovietizăii: acolo unde eu eram un şcolar al primelor clase, iar Raisa Samoilă ( Boiangiu(, mi-a fost profesoară de ...limba română. Un exil de fapt, – dincolo de spaţiul realului „ bine temperat”  ărin expatrierea sa de dincolo de Prut, dincoace de Mureş. Unul al  scrutărilor, devenirii, rodirilor sau eşecurilor, un drum spre sine : ab origine, cum va mărturisi această carte. Chiar dacă prozatoarea a orchestrat variaţiuni pe o aceeaşi temă, viaţa ca o moarte cu încetinitorul, sau purgatoriul rece, indecis, al „ dumeririlor”, ea are în toate scrierile epice obsesia terifiantă, de o luciditate ce se dezlănţuie în „ delirul” unor paroxistice strategii de speţă „ surrealistă”, în stilistica ei borgesiană, a datum-ului, ca fatalitate. Numai că acel Amor Fati din extremis, temperamentul ce trepidează între Eros şi Thanatos, sau dacă vreţi, între Agonie şi Extaz, sporeşte mereu Conflictul eu-ceilalţi- lume şi apoi reductiv : eu-eu, făcând demontraţia temei Călătoriei înapoi, ca viaţă, spre origini.

             Romanele sunt astfel nişte încercări labirintice eliadeşti, Raisa Boiangiu caută desigur smulgerea din „ bântuire” întru dorita mântuire. Sensul, rostul existenţei ca o „ pregătire a morţii”. Însă ce e viaţa dacă nu descoperirea ei ca mister incognoscibil ca lume,parţial tangibil ca entitate, a fiecăruia, de când...lumea ? De fapt  „ agonia” de după extaz,  drum invers, al retragerii consolate (?) din „ lume”; ci nu prin „ nelumire”, probabil întrevăzând- sperând suferinţele ( naturii) ca simptome ale vindecării. ( De a fi întru a rodi – noimă ambivalentă masculin – feminină.)  O femeie care scrie va fi în mod firesc pledantă a datului matriceal, al naşterii şi maternităţii, însă dacă dragoste nu e, nimic nu e. Chiar dacă a fost şi a plecat.                   Numai că poezia se vădeşte un summum al revelaţiei, după înveşrunate şi devastatoare căutări, anume a neantului, al aneantizării, al deriziunii noimelor existenţiale. Obsesia numelui, ca botez- semn, deschide amar- epifanic prima ei carte de poeme, evident titrată aluziv la eposul arhaic, antic: Tinereţe făr’de bătrâneţe”, parafrazic „ de la tinereţe pîn’la ...”. Raisa Boiangiu respinge astfel relictele fetişizante ale unei soteriologii mai degrabă eclectice, revenind la duritatea enunţului asupra alienării, a înstrăinării, şi, de fapt a ne- regăsirii. Chiar dacă ştim din cărţile ei că nu a existat acel „ paradis pierdut”, al copilăriei, nici călătoria în sensul- parabola Cohelo-iană, ( Alchimistul) al „ mitului personal, al fiecăruia, poezia sa pecetluieşte acest „ drum invers” cu o troiţă colorată cu metafore: peste 260 de pagini şi cam tot atâtea poeme. Şirag de mărgele colorate, mai toate cu negru luciu, pe care probabil în paralel cu munca acribică a prozei, le-a ales şi le-a şlefuit – poate cu unele reveniri pe texte vieţi, cândva mai exuberante, mai estetizante, ca să ridicce acest stâlp de cuvinte....Nu metafora biruie, nici măcar aceea ce întreţesea mereu epica sa, ci încrustarea rece, sieşi nemiloasă, conotaţia la meditaţiile şi interogaţiile unei culturi literare remarcabile, contopită cu experienţa proprie. Enunţul devine al eseului despre eseu, al încercării de a redefini explicit ceea ce descătuşează tensiunile matafizice:

        „ Numele meu s-ar vrea Inventor: mirare a interiorităţii/ refuz al certitudinii./ Numele meu s-ar vrea Tăcere:/ vagă plutire în exterioritate,/ acceptare a vidului/ cu acel cod prim al/ exprimării pure”...( Numele meu, pag. 7).

                Nimic mai retro- spectiv şi evident mai actualizat ca enunţ rezumativ al Călătoriei  inverse. Însoţirea cu Timpul, de fapt împotrivirea, sau nepotrivirea.

           (   Instabilul, relativitatea în toate, refuzul certitudinii, vaga plutire esoterică, anerantizarea ca  acceptare – recunoaştere a vidului- etricului , - însă, atenţie, aceasta numai „ s-ar vrea”! Echivocul mistuie constrictiv( sub semnul condiţionalului ( „ s-ar, dacă, adică nu a fost să fie...)  ceea ce Raisa Boiangiu conclude : „ Numele meu s-ar vrea Măiastra/ poate că totul abia se naşte/ din corpul infinitelor dizarmonii” ( idem).

              Suntem cu acest poem – motto atemporali, la început şi la sfârşit. Aluzivul renaşterii din propria-i cenuşă( Măiastra, recte Phoenix) – nu lasă dubii. Hiperluciditatea este a spaimei existenţiale, a aneantizării, iar plonjeul în abisal erste icaric disperat.

            Întoarcem fila şi ..surpriză ! Raisa Boiangiu, vrâdn a defini dual entitatea, se ...autoparodiază ! Procedeul este unic în poezia română!

„ Numele meu s-ar vrea Sucita/ de ce nu Alba lux” 8 marcă de maşină de spălat, n.)( de ce nu Ileana Cosânzeana/ de ce nu Maşina de cusut?
 Numele meu s-ar vrea Avida/ de ce nu Mâncăcioase de atomi” perfect echilibraţi ( cu acelaşi număr de ion pozitivi şi negativi/ de ce nu Ionizata ?!”

(pag. 8).

      După acest postludiu care îmi este explcit un „ cod” al rupturii interioare, o neacceptare a Condiţiei, Raisa Boiangiu derulează pagini de efgale cu sle însele poeme pre- definite Dizarmonii. „Aritmiile” acestui volum nu constau în oarece disfuncţii ale unităţii, ci în montajul, clişeul ingenios, actual, al unei „ puneri în scenă anume , dqacă nu cumva avem o eroare de editare...Paginile 7-9 se repetă întocmai !

         Dacă este o eroare de tipar, atunci pare o ..făcătură”. Înainte de a ritma totuşi „ aritmiile” lirice, autoarea se autoironizează parcă spre a ne proteja să nu ne contaminăm de terifianţa tematică a unei depresivităţi nocturne- insomniace, evocându-l pe acelaşi Borges- Orbul. Cecitatea este însă un atribut al naturii (oarbe) care ne mistuie, în care ardem, cu „ splendorile agonice” ale disoluţiei, ale eneriilor consumabile. ÎNsă până „ atunci” „ am o minte de centaur/ de centri-fugă/ am o minte de dat şi de luat/ se scălşdat şi de îmbăiat” de uscat la soare şi la/ vânt şi de reînsămânţat./ Îmi trebuie rădăcini adânci// înfipte bine, seminţele să crească)/ în pământul multi-parfumat. Vreau să rodesc!”8 pag. 9 bis).

                     Subtextual, prin procedee ludice, calambureşlti chiar, Raisa Boiangiu apelează frecvent la subrefugiile textualiste, într-o semiotică pseudo- cabbalistă.

       Din poemul sus-citat, decodificăm negreşit acel vis de început al „ Zantialei, fiul pământului”, probabil pe atunci o relictă precreştină a Fiului omului ( ...?) –

- „ copilăria omenirii? Sensul arhaic al mamei Geea – zeiţa Venus crea fertilă, condiţia matriarhală?

 Cultura mito-poetică a Raisei Boiangiu străbate toate romanele ei ca să caute acum un estuatr amăgitor în micul pronaos al Aleanului ?

                Raisa Boiangiu simte, vede şi scrie filosofic, aşadar o receptăm în cheie filosofică. Am dezavantajul de a o fi cunoscut încă din a mea copilărie, când mi-a fost dăscăliţă. Ca atare aceste consideraţii psihanaliste îmi sunt irepresibile.

           Calea literaturii este una hologramică, este calea Fiinţei haideggeriene.

Iată, la pagina 128, ironia fină- amară a femeii deja cumpănite, sceptice, dar nu răutăcioase: „ Scrieţi, voi fetiţe,/ cu scurte fistiţie/ scrieţi/ nu şedeţi în cochilia/ voastră e primadone/ vipuri...” ....Raisa crede în reţeta femeii cerebrale? Mai degrabă, cu maternală- pedagogică (sic, n) maliţiozitate, le dă sfat să poetizeze lumea, spre a suporta condiţia.

        Însă nu : „ Fără dulcea povară/ a scrisului/ frumuseţea voastră/ n-are tăria aromelor/ ameţitoare/ sunteţi siple obiecte/ decorative/ care la o uşoară cădere/ în smoala parşivă a/ încornoraţilor/ vă dezintegraţi..”. Povaţa este sentinţă, dar şi îngăduinţă, este a fostei profesii, dar şi a artei proprii.

           Raisda Boiangiu alternează „ aritmiile” apoi,  revelând abisalul, nonsubstanţa, dar şi ciclicitatea prezumată a reîncarnării, situându-se anume în „prag” ,adică la o vamă a meditaţiei pre-transcedenale : „ Pe prag privesc- neant, din care ne vom ivi/ iar şi iar- vietăţi ale acestor lumi ( atenţie, pluralitatea, dimensională, n!) ...atât de apropiate, băgate în noi/ (subl, n) ../atât de îndepărtate- puhoi/ pe prag încercând să fim/ că poate aşa vom găsi/ eternitatea/. Ferindu-ne de cutremure/ cu adierile gândirii sibiline”.

           Evident, acest poem – anunţ- sentinţă, ( pag. 129), este Ars poetica Raisei Boiangiu. Micul ei testament.

 „ În acea clipă puteam/ să dispar,/ să ajung lângă tine/ să fiu acolo unde/ eşti şi nu eşti/ Să am zbor şi/ poate şi aripi/ sau să pier în/ altă parte”(  În acea clipă, pag. 132)

Voi opri aceste simple consideraţii, lăsând cititorul să prindă de fapt sensul întregii cărţi de poezie a unei prozatoare, carte cu nimic mai prejos ca mod de elevat de exprimare, din ultimul poem ( 167), inserat de Raisa Boiangiu în acelaşi stil eseistic, de montaj, sau dacă vreţi teatru – seminar:

- Unde –ai fost tu, cu poeziile tale?

- Unde am fost: am fost cu ele, le-am scris.

- Şi de ce nu le-ai arătat lumii?

- Mi le-am arătat mie, pentru mine am scris.

- Nu te cred, asta e făţărnicie.

-Nu, nu-i aşa, e o altă atitudine:

- A fi întru poezie şi atât..

-Şi acum o trădezi ?-

- Da, e o formă de trădare. Ies din ea ca să intru în lume.

                Acum cutez să o dăruiesc şi altora.”

Eugen Evu

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com