Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

POEZIA VOCAŢIEI PENTRU ETERNITATE

Eseu . VALERIU LUCIAN HETCO, Dreptul la culpă,

Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004.

Ilustraţia copertei după un tablou al expresionistului german Edward Munch (Der Schrei” – Strigătul).

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

           De la identificare la autocunoaştere şi autodefinire e drum lung, dar care poate fi străbătut doar cu un pas. Însă acest pas poate fi între două abisuri. Şi omul, scindat,  „mereu la mijloc de infinit”,  se află „prizonier al distanţei/ cu dreptul la existenţă” (Conştient).

            Sinele şi Persoana – unul şi acelaşi, dar aflându-se pe diferite trepte ale  existenţei şi cunoaşterii, schimbători în fiece clipă (ontologic şi spiritual – nimic nu rămâne acelaşi, „Nu ne scăldăm de două ori în acelaşi râu”) – se confruntă, iată, în  muşuroaie întregi de cuvinte, ca o movilă de ochi străbătând întunericul.

            Din interior spre afară, autodiagnosticat, Poetul spune: „Mă adâncesc în detaliu/ Percepând fiinţarea/ Aşa - / Când mă sucesc,/ Mă răsucesc şi mă/ Desluşesc omeneşte./ Sunt,/ gândind dreptul meu banal la/ realitate,/ Precum cifrele,/ minuţios şi geometric – un Algoritm,// Un nimic răzleţit/ Existând între/ Imposibil,/  Fantastic/ Şi Minte.” (Conştient).

            Nici că se putea mai clar autoportret. Radiografierea sufletului este, prin excelenţă, apanajul Poetului. „Trăiesc în afara destinului meu” – scrie autorul, destăinuindu-se, fără mijlocitori, în faţa propriei conştiinţe.

            În căutarea de sine şi (re)crearea spaţiului identitar, Poetul, trecând solitar, „călător pe suflet fiind” -  prin tărâmul mirific al Iubirii – se caută în celălalt.

            „Să mă întemeiez o dată,/ pentru a mai putea deveni?” (La limită) -  se întreabă firesc, rod al neliniştilor sale, Poetul.

            Mereu în mişcare, în căutare – suflet neliniştit (cum altfel? Poetul este prin definiţie un neliniştit!), Valeriu Lucian Hetco spune: „Sunt călăuză prin spaţiu,/ Încă o dată,/ Spre Devenire.”

            De fapt, aceasta este însăşi condiţia umană, mereu în mişcare spre Devenire. În aprigă luptă cu Timpul care „devine lent şi se-ncheagă în material,/ în fragil, spre Zero final.// Să îl mediez spre spaţiu?/ Spre călătorul de suflet, spre timpuri apuse,/ spre puţinul rămas?// Mă simt străin în fiinţarea trupească,/ închistat în Eul segmentat.// Mi-e timpul scurt,/ Zăbovit în dorinţa de Etern” (Învrăjbire).

            Poetul operează cu fundamentele filozofiei, categoriile  de Timp, Spaţiu, Fiinţă, Eu, Mişcare,  Devenire, Materie, Trup, Eternitate, etc.

            O poezie de explorare a spaţiilor lăuntrice, uneori abisale, o poezie a Efemerului tinzând spre Veşnicie. O poezie care sfarmă  convenţiile, convenienţele şi locul comun, de neîncadrat în canoanele obişnuite, venind din adâncimi, parcă ancestrale, o poezie care „ţine fiinţa întru fiinţă” (Heidegger), dar care făgăduieşte şi permite chiar imaginaţiei – un zbor cu alonjă subtilă, pe tărâmuri necunoscute, de cercetat, şi de luat în posesie.

            A scrie, a defini, a poseda, a deveni deţinător, păstrător şi trezorier al cuvintelor pe care le întinzi – pod peste maluri – iată o vocaţie demnă de Amfion-constructorul din mitologia elină, cel care, doar cântând, zidurile cetăţii creşteau şi cărămizile se aşterneau singure. Dar şi vocaţie Orfică, de Baladier modern, cântând la Porţile  Domniţei sale, Poesis.

            Iar „la mijloc de pod” – acolo unde „e încă totul posibil/ Şi-ntorsul mai are un drum”,  Omul – „peste ape stăpân” – desluşeşte adevărul că: „pământul numai pe maluri,/ din floare/ naşte parfum”. (La mijloc de pod).

            Extremele se ating şi se resping totodată. Linia mediană, de fapt, ne ţine în echilibru.

            O chemare către un Drum al Căutării spirituale – acesta este demersul liric al poetului Valeriu Lucian Hetco. „Sunt om – purtat de Gând spre margini,/ din tâmple crezând în infinit./ ajung cu ochii minţii şi primele/ imagini,/ din  Zero absolut,/ până-n sfârşit.” (O stea în zbor).

            Însuşi titlul volumului „Dreptul la culpă”, ne duce cu gândul la celebrul adagiu: „Sunt om şi nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin” – dar aici, Poetul recunoaşte: „Sunt om,/ nu-s pui de Demiurg/ să mă înalţ la ceruri când mi-e greu/ rămân să lupt.” (Om).

            Faptul că autorul alege lupta şi nu înălţarea uşoară pe culmi, doar datorită aerului din oase care-l susţine, spune multe despre personalitatea sa, încercată în fel de fel de încleştări.

            Poezia propusă de Valeriu Lucian Hetco poartă aura însingurării, a stranietăţii, a exilului lăuntric, autoimpus, în pofida movilei de ochi  de care-i înconjurat, privindu-l cu nedisimulată curiozitate şi insolenţă.

            Este poezia sufletului în  atingere de ziduri surde şi mute, în atingere cu piatra şi marmura, ori porţelanul aparenţelor şi al convenţiilor cotidiene impuse de social.

            Este poezia şlefuitorului de lentile pentru suflet, care sunt cu mult mai greu de potrivit şi montat direct pe ochii noştri orbi, îndeobşte.

            Cine  nu vede diamantul genuin în piatra abia desprinsă, nu va putea gusta cu privirea, cu auzul, cu simţurile, reflexele şi clinchetul de clopoţei divini, pe care-l iscă acest diamant în atingere.

            Omul şi Poetul sunt două chipuri distincte ale Aceluiaşi.

            „Mă simt străin în fiinţarea trupească,/ închistat în Eul meu segmentat” (Învrăjbire).  Şi, în altă parte: „Îmi dărui arareori/ partea intactă de Suflet,/ ca şi cum aş muri conştient/ câte un pic” (La limită) – spune Omul.

            Iar Poetul scrie: „ce boală fără leac,/ e viaţa pentru viaţă” (Jocul de-a trăitul).

            Între aceştia doi care-l locuiesc, Sufletul e în balanţă perpetuă. Şi nu e de mirare că Poetul spune: „Lăsam vorbei/ putinţa să se înfăptuiască.// Iar sufletului îi croiam măsură,/ simţindu-mă în putere,/ prin timp,/ în trecătorul meu trup” (Din Putere).

            Spirit liber, ca un adevărat Cetăţean planetar ce se află, Valeriu Lucian Hetco îşi descoperă treptat, apartenenţa la Marea Conştiinţă Universală la care se raportează. „Mă destăinuiam/ liniştii şi frumosului” (Spovedanie) – spune Poetul.

            Şi altunde: „Sufletul meu/ E ca pielea/ care doreşte o mângâiere/ fie ea şi scurtă” (Atingeri).

            Dar, tot atât de adevărat e că Poetul şi-a ales drept aliat de nădejde Cuvântul. Şi Stăpân şi Rob în acelaşi timp, aceluiaşi Cuvânt, construieşte, înalţă, edifică o lume a sa, umplând vidul din jur şi din sine cu liantul fermecat, cu aroma mustoasă a Cuvântului – care-i serveşte şi ca armă şi ca scut.

            „Sparg tiparele vechi prin cuvinte,/ transformând vidul în plin” (Vid).

            Ori, cine se poate lăuda, pe drept cuvânt că e în stare să umple vidul, că-l poate modela, plăsmui, după puterea mirifică a Cuvântului său, decât Poetul?

            Cu toate acestea, el şi-a impus „Disciplina cernerii” şi, mai ales, pe aceea a discernerii: „Idealismul meu/ e-o armă” – spune autorul. „Şi fără a înceta de a fi om,/ cu bucurie/ mă las capturat de logică,/ cu exigenţa unui spirit dornic/ de noi orizonturi.” (Disciplina cernerii).

            Ca orice aspirant la sublim, la  Frumos, la Adevărul Etern sub toate nuanţele, Poetul spune:

            „Cern cele ce se lasă văzute/ de întunericul din capete/ în căutarea mea imperturbabilă de frumos.// Iar lumina ce mă lămureşte/ e mai încântătoare/ atunci când e totodată şi/ Facere,/ şi reflecţie -/ Şi ne dă trup.” (Disciplina cernerii).

            Şi, cum altminteri? – acel  mal-de-vivre specific existenţialismului, contaminează spiritul care-şi simte greutatea aripilor trupeşti ce-l împiedică să-şi desăvârşească Crugul. „Eşti condamnat la împlinire,/ Fiindcă în subconştientul tău/ imperceptibil, în fiecare clipă/ dai naştere la întreg” (Rău de viaţă).

            Primitor, purtător, creator şi iubitor de gânduri, Valeriu Lucian Hetco – nu se simte apăsat de presiunea lor, ci, le lasă slobode să-l cutreiere: „Sunt fericitul ce nu mai minte,/ răstălmăcind adevăruri,/ căci orice lipsă de înţelegere,/ o luminez cu un zâmbet.” (Primitorul de gânduri). Este vorba, desigur, de acea decantare şi iluminare în care omul ajunge la catharsis-ul dorit.

            Lupta face parte din datul omului şi când Poetul spune: „rămân să lupt”,  îşi asumă condiţia de om care se înfruntă corp la corp cu viaţa. „Esenţa-mi este fapt/ Fiinţa îmi dă zbor” (Om).

            Partea a III-a a cărţii „Dreptul la culpă” debutează cu o mărturisire tulburătoare: „Nu cred să fi avut vreodată/ vocaţie pentru eternitate”.

            Vocaţia poeziei este, tocmai spre Eternitate – efemerul nu-i prieşte, ea tinde spre locuri aproape de neatins, spre Ideal, râvneşte a locui în Olimp, printre Zei.

            Personalitate complexă, lucidă şi puternică, Valeriu Lucian Hetco are demnitatea de a spune răspicat, lucrurilor pe nume şi,  nefăcând concesii morale, el îşi asumă condiţia: „Trec peste dat,/ netrebuind să pot să fiu/ Trec peste dat/ Putând/ să vreau să mă desprind./ Trec peste dat/ Vroind/ să pot să vreau./ Trec peste dat,/ ştiind că mă desprind,/ netrebuind decât/ să pot,/ să fiu,/ să vreau.” (Peste dat). De remarcat trecerea gradată, ca o urcare pe trepte, până la conştientizarea că voinţa şi puterea înseamnă  a fi.

            Şi aici, verbele dominante sunt: trec, pot, vreau, ştiu  şi trebuie.

            Este nevoia imperioasă de a se depăşi pe sine pentru a putea trece mai departe.

            Dar a fi înseamnă a putea şi a vrea să fii. Restul e derizoriu.

            Aceste verbe dezvăluie o personalitate fermă în convingerile şi trăirile proprii, sigură de sine, care ştie ce vrea. De aceea, Poetul spune răspicat: „Sunt ceea ce sunt,/ şi nu spun Nu şi nici Da,/ posibilul meu/ e rătăcirea în dor” (Rătăcirea în dor).

            Dinamica mişcării sale din sine  spre alţii  şi de la alţii spre sine, trebuie să ţină cont de voinţa sa: „Sunt acelaşi/ Şi în fiecare zi un Altul,/ sunt perpetuu în schimbare/ şi nu schimb nimic.” (Timp trăit).

            Se remarcă o anumită precizie în exprimare. Poetul nu este deloc confuz, oniric, ros de îndoieli şi bântuit de furtuni imaginare.

            Panseul liric „Acolo unde începe sufletul/ încetează cunoaşterea”  este motivat de aceleaşi convingeri.

            Sufletul nu se poate vedea cu ochii altuia. În suflet nu poate privi decât Dumnezeu.

            În aceeaşi tonalitate majoră, lucidă şi fermă, versurile din Fascicolul IV – prevestesc şi dezvăluie – emoţia trăirilor asumate pe risc.

            Emblematică, dar şi deosebit de sensibilă este  poezia Predarea de suflet: „Predându-mi sufletul/ luam seama la înţelesul din binele/ cuvintelor// Nepătimitor şi neîntinat/ simţeam noi atingeri/ cu gândul la frumuseţea de sus// Roditor fiind/ mă încovoiam ca pomul bun,/ blând şi fără silire/ fără să-mi pierd capul în noi sminteli.// Şi înarmat cu/ stăruiri şi mângâierile oricărui cuvânt/ în tăcere,/ mă descufundam de aduceri aminte.// Îmi obişnuisem gândul/ că sufletul nostru este de fapt/ o cămară cerească.” (Predare de suflet). Şi unde altundeva îşi poate găsi omul liniştea şi odihna decât în cămara cerească?

            Dar iată că Poetul îşi revendică şi avatarul: miticul Anteu – cel menit a susţine povara pământului pe umeri: „Mă zbat şi mă încarc/ să lupt din nou/ cât Doi/ ca să pot fi între străini,/ eu singur - /Unul” (Notă de subsol).

            Poate că nicăieri în lirica sa, Valeriu Lucian Hetco nu se defineşte mai bine ca în poemul „Drum”: „Omule, fii gata pentru drumul tău,/ fii precum timpul tău,/  în suferinţe,/ în bucurii,/ şi stâncă în tării.// Şi aşa lasă sufletul să curgă/ în galop de primăvară/ fără să se înalţe peste alţii,/ ca să te poată schiţa/ nu ca transfug al fiinţei/ ci ca/ răbdător şi umil/ trecător public,/ prototip de/ erou zilnic,/ necunoscut/ stăpân peste iubiri/ şi spaime.” (Drum).      

            Aceasta este o adevărată platformă morală, cu apoftegme şi precepte morale la care tinde sufletul  neîntinat să acceadă.

            Într-o izbucnire aproape patetică Poetul  se descoperă: „Aşa-i că sufletul e doar un/ copil,/ ce n-are nevoie/ decât de/ mângâieri?” (Întâlnire).

            O poezie remarcabilă este şi „Glossă”  prin perfecţiunea imaginii, scrisă într-un ton elegiac, dar cu o eufonie fără cusur, în sunete aglutinate  melodic şi armonic, în aceeaşi măsură.

            Lirica de dragoste îşi găseşte rezonanţă caldă  şi vibraţie în sufletul sensibil al Poetului.

            Uneori, iubirea e dusă la extreme şi ea provoacă furtuni şi chiar dezlănţuiri: „E prea mult întuneric în suflet,/ lumina ta e umbră,/ sărutul tău e dor./ Şi totuşi arde, fierbinte.” (Spre o altă lumină).

            Şi peste toate trăirile şi nostalgiile iubirii, Poetul spune: „E loc pentru tine aici,/ e loc pentru descătuşări şi îmbrăţişare,/ e din nou loc pentru gând./ Îmi silesc rostul/ ca să ne mai putem trăi/ puţinul de iubire/ pe podurile acelea trainice,/ de care-ţi spuneam,/ căci timpul nu fuge,/ când alergăm/ unul spre celălalt” (Balastul din suflet).

            Şi această concentrare  de idei şi sentimente este admirabilă, „timpul nu fuge,/ când alergăm/ unul spre celălalt”. Este adevărat că iubirea poate opri în loc lucrurile şi chiar natura să se reverse, dar, în acelaşi timp, o şi poate porni, într-o dinamică şi un iureş nebănuit de stări inefabile.

            Este cel puţin curios cum, fără mijloacele de expresie spectaculoase, atât de uzitate şi chiar tocite, îndeobşte, în poezia contemporană, Valeriu Lucian Hetco îşi construieşte discursul poetic clar, cu o precizie de diamant, cu limpezime şi în deplină maturitate artistică, îşi formulează Crezul poetic, la fel de franc: „Mă percep ca fiinţă,/ dincolo de mistic./ (…)/ justificându-mi trecerea dinainte/ stabilită/ între plus şi minus.”

            Plus-minus, contrarii care se atrag,  Alfa şi Omega, nemărginind Infinitul.

            S-ar zice că este o poezie cerebrală, dar nicidecum, ea este impregnată de afecte care-l descoperă în  intimitatea fiinţei, ca o fire deosebit de sensibilă, cu toate neliniştile pe care doreşte să le ascundă, să le învăluie, dar care ies cu atât mai mult la iveală.

            Conceptuale, aproape metafizice, dar străbătute în acelaşi timp, în mod paradoxal, de reacţii senzoriale, scrise într-un stil eliberat de canoane de rimă şi ritm, poemele lui Valeriu Lucian Hetco au o cadenţă şi un ritm neauzit, o acurateţe deosebită, substanţă şi miez  care-i dezvăluie sensibilitatea poetică.

               Lumina lor interioară răzbate la suprafaţă şi mângâie ca o promisiune nespus de blândă care transformă Departele în Aproape.

CEZARINA ADAMESCU

21 Martie 2009 – Ziua Internaţională a Poeziei

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com