|
|
|
|
            |
|
OLIMPIA BERCA POLISEMIA « PIELII DE VULPE » . DESPRE PROZA HERTEI MÜLLER
Originară din Romānia, mai exact, din Banat (s-a născut īn august 1953 la Niţchidorf), formată la Timişoara (a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din acest oraş), Herta Müller a devenit cunoscută ca scriitor şi s-a manifestat ca ardent apărător al drepturilor individuale, de-abia după 1987, cānd se stabileşte īn Germania. Activitatea sa artistică, altitudinea conştiinţei sale civice şi politice sunt răsplătite, la sfārşitul anului 2009, cu Premiul Nobel, după ce un şir de premii importante i-au īnsoţit opera din 1998. Deşi mărturiile scriitoarei indică traversarea unor triste experienţe trăite pe meleagurile natale, iar părăsirea ţării de baştină a resimţit-o ca pe o eliberare, deşi majoritatea creaţiilor sunt scrise īn limba germană şi receptarea lor de cititorul romān s-a desfăşurat greoi, opera Hertei Müller rămāne profund şi organic legată de Romānia, de Banat, de Timişoara. Această dependenţă se dovedeşte atāt de puternică, īncāt o recunoaştem nu doar īn substanţa cărţilor (lucru firesc, de vreme ce ele dezvăluie experienţe personale de viaţă), ci şi īn limbaj, īn osatura lor formală.
Faptul, inedit īntrucātva, date fiind īmprejurările īn care scriitoarea s-a iniţiat īn cunoşterea limbii romāne (potrivit propriilor afirmaţii, romāna i-a rămas oarecum străină pānă relativ tārziu), a lăsat o puternică amprentă personală asupra stilului scrierilor sale. « Limba romānă participă la limba germană īn care scriu; īnvăţānd romāneşte cānd deja aveam o privire fixată pe literatura şi estetica limbii, mi-am dat seama din capul locului ce multă poezie există īn limba romānă », mărturiseşte Herta Müller īntr-un interviu consemnat de Gabriela Adameşteanu (2003). Menţinerea acestei legături a fost de bun augur, deoarece i-a oferit mai multe staţii ale cuvintelor, observă, īn continuare, scriitoarea, ajutānd-o să adapteze expresia la ceea ce numeşte conţinutul situaţiei. Activitatea literar-artistică a Hertei Müller, īncepută cu oarecare timiditate prin anii 70*, continuată cu apariţia, cenzurată, a romanului Niederungen (Ţinuturile joase, 1982), se īmplineşte şi se defineşte, deci, o dată cu stabilirea īn Germania. Există, pe de o parte, o remarcabilă continuitate a motivelor īn cărţile Hertei Müller şi, pe de altă parte, o impresionantă coerenţă a răspunsurilor pe care tānăra, provenită din marele grup al germanilor bănăţeni şvabii , le dă oricărui fel de manifestare agresivă, oricărei puteri discreţionare. Temele cărţilor, ca şi diferitele forme de intervenţie publică se desfăşoară, constant, īn acelaşi spaţiu al protestului. Limbajul textelor scrise (al operei īn ansamblu) ori cel al atitudinii civice rămāne mereu (precizează scriitoarea īnsăşi) un limbaj ce se adaptează la represiune.Din mulţimea volumelor tipărite īn ţara care a adoptat-o, volume traduse, apoi, īn aproape 20 de limbi ale globului, editurile romāneşti au reţinut spre tălmăcire doar cāteva: Īncă de pe atunci vulpea era vānătorul, Univers, 1995, ediţia a II-a, imediat după decernarea Premiului Nobel, la Humanitas Fiction, 2009, īn traducerea Norei Iuga; Regele se-nclină şi ucide, 2005; Animalul inimii, 2006; Īn coc locuieşte o damă, 2006. Atemschaukel, volum tipărit la München īn 2009, urmează să fie livrat curānd īn librării, īn traducerea lui Al. Şahighian, tot la Editura Humanitas Fiction. Īn fine, Este sau nu este Ion, Iaşi, 2006, volum alcătuit din colaje, aparţinānd unor texte romāneşti.
S-a spus că, dintre tote cărţile Hertei Müller, cea mai puternic legată de Romānia rămāne, pānă acum, Īncă de pe atunci vulpea era vānătorul. Īn cele 33 de secţiuni ale sale, purtānd titluri ce reţin, īntr-o formulă concentrată, ideea capitolului (amintind, poate, de sistemul intitulării īn poezie: Drumul viermelui īn măr, Viscerele verii, O altă tăcere, Vulpea pe masă, Sărutul din palmă, Somn trasparent, Cer alb-negru etc. etc.), autoarea recompune, īn linii puternic stilizate, chipul societăţii romāneşti īn anii premergători lui 1989. Socialismul este « construit », oraşul se īnfăţişează tern, cenuşiu, īngrădit, cu orizonturile retezate. Fabrica de sārmă, māncată de rugină, ori blocurile urāte (cu intrările străjuite de « trandafiri ce ţes un acoperiş găunos, o urzeală de frunze murdare ») domină peisajul, monoton, alterat, oprit īn dezvoltarea sa firească, invadat de praf şi de neputinţă. Paşii sunt şovăielnici, ochii obosiţi, « adesea īn oraş nu este curent, lanternele aparţin māinilor la fel cu degetele. Pe străzi īntunecate ca fundul unui sac, noaptea este dintr-o singură bucată şi un pieton nu e decāt un zgomot sub bombeul unui pantof luminat ». Decorul e surprins nu atāt īn linii descriptive, cāt īn flashuri sugestive. Sugestia, realizată printr-o multitudine de variante, e principala modalitate de evocare. Arta scriitoarei apelează la formule retorice rafinate, de la sintagmele trunchiate ori eliptice, īn care sunt reţinute doar cuvinte-cheie şi care dau frazei un ritm sacadat, la repetiţii simple sau subtil amplificate. Ceea ce pare o evocare realistă, aproape rece, este, de fapt, o caracterizare plină de tālc. Cāteva elemente, asemenea unor subansambluri, revin obsedant, construind priveliştea şi atmosfera dezolantă a tabloului. Acesta este, īntotdeauna, stagnant, oprit īn sine, lipsit de viaţă. Se reiterează: scena seminţelor de floarea-soarelui, scuipate pretutindeni, flegmele, ce strălucesc pe trotuar, gāndacii care se caţără pe plită, furnicile invadatoare, aburul cu miros de şobolani, rolele de sārmă īmprăştiate īn curtea fabricii. Aceeaşi tehnică a reluării obsedante o regăsim īn afişarea imaginii omniprezente a dictatorului: « Hārtia ziarului e aspră, dar onduleul de pe fruntea dictatorului are pe hārtie un luciu viu. E dat cu briantină şi străluceşte (...) Pe hārtia aspră stă scris: Cel mai iubit fiu al poporului » (p. 23 şi passim). Tăcerea şi frica, mai ales frica, aceste două indicii ale societăţii deposedate de libertate şi supuse permanentei opresiuni, sunt, īntr-un fel, personaje ale fabulei, īnsoţindu-i permanent pe actanţi. Īn curtea fabricii, cāinele Olga « nu latră niciodată ». « Pentru portar (al fabricii de sārmă, n.n.) răscolitul unei genţi cu propriile māini e o lovitură dată īn plină faţă. Poate colora chipurile īntre cretă şi purpură ».Sau : « Cānd stai multă vreme īn cafenea, frica se aşază şi ea şi aşteaptă ».
Ceea ce singularizează proza Hertei Müller, īn speţă romanul Īncă de pe atunci vulpea era vānătorul, este arta cu care autoarea captează (şi, apoi, eliberează īn text), din multiplele forme şi īntāmplări mărunte ale vieţii de fiecare zi, esenţa societăţii dictatoriale. Tabloul comunităţilor de acest tip, cu urmările agresiunii pe care autoritatea neīngrădită o exercită asupra indivizilor, nu se compune, īn general, din fapte spectaculoase (prezente, īnsă, şi ele), ci dintr-o sumă de mici evenimente, dintr-o gestică tensionată şi tristă, din instantanee, din observaţii, din detalii, īn aparenţă banale, comune, curente. De aici, printre altele, şi semnificaţia titlului, rostul lui simbolic. Obişnuita blană de vulpe (care, īnsă, pentru personajul principal, are o valoare sentimentală, specială) pare a deveni purtătoarea de mesaj a bunului-plac, a brutalităţii şi, concomitent, a frivolităţii celor care īncearcă să o intimideze pe protagonistă (alter-egoul autoarei) şi să o facă să cedeze presiunilor de a colabora, de a-şi trăda şi vinde semenii, de a renunţa la sentimentul demnităţii. Gestul unor necunoscuţi, intruşi īn apartamentul Adinei pentru a schilodi blana de vulpe (ca şi cum ea ar fi nu numai pergamentul pe care ei īşi īnscriu avertismentele, ci şi, printr-o sinecdocă sui-generis, persoana īnsăşi care o deţine), intenţia lor de a-şi semnala, mereu şi mereu, prezenţa şi de a īnfricoşa, modul insidios prin care spaima, īn genere, e strecurată īn cotloanele cele mai intime ale fiinţelor umane, īn tot ce respiră, gāndeşte şi există, īn fibrele naturii (frunze, pomi, aburi, ceaţă) şi ale obiectelor neīnsufleţite (case, ziduri), degradarea peisajului şi distrugerea sufletelor iată faţa emblematică a societăţii pe care Herta Müller o aduce la lumină, ca pe un perpetuu avertisment. Şi, īntr-un asemenea context, atrage atenţia autoarea, convieţuiesc, īntotdeauna, urmărindu-se, dispreţuindu-se şi urāndu-se, deopotrivă, « unii care ascultă şi chinuiesc şi alţii care tac şi tac ».
Olimpia BERCA
Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (Romānia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
