(PARTEA A DOUA)

REZISTENŢA CĂRŢILOR

Alina CRIHANĂ

Impresii si pareri personale in FORUM

Eugen Simion comenta într-o carte recentă „disidenţa politică prin estetic”, recunoscând „micile compromisuri” care au înlesnit scriitorilor generaţiei sale, totuşi, publicarea marilor cărţi: „Aşa a fost. Nu o disidenţă evidentă, provocatoare, ci una lentă şi de substanţă. Să învingi politicul, ideologicul, impostura prin operă. A fost strategia lui Preda şi, după el, a generaţiei ’60.” [15] Întrebarea, iarăşi, legitimă, vis-ŕ-vis de o asemenea afirmaţie este: cui îi ia apărarea fostul preşedinte al Academiei, unul dintre cei mai reprezentativi critici ai generaţiei ’60, – scriitorului, considerat astăzi compromis, sau cărţilor? Credem că răspunsul e afirmativ în ambele cazuri. În primul caz, poziţia lui Eugen Simion este una perfect legitimă: cunoscător al respectivului context politic, comentând, deci, această lume din interior, criticul este îndreptăţit să-şi apere colegii de generaţie. Legitimă, însă, până la un punct, este şi poziţia partizanilor actuali ai demi(s)tificării: celor care sunt familiarizaţi cu privilegiile acordate de statul comunist artiştilor care acceptă „alinierea” publică sintagma „disidenţă politică prin estetic” nu poate decât să le stârnească râsul. Deja citatul Paul Cernat invocă, drept argument în favoarea ideii de „opoziţie de catifea” a scriitorilor epocii, facilităţile reale de care se bucuraseră aceştia din urmă: „o poziţie privilegiată în societate, acces la recunoaştere simbolică şi la resurse, călătorii şi traduceri în străinătate, audienţă (vezi, între altele, turneele prin ţară – adevărate vizite de lucru – şi întâlnirile cu „oamenii muncii” încheiate cu chefuri sardanapalice oferite de activele de partid din teritoriu), magazine speciale, concedii de creaţie ş. a.” [16]

Ilegitimitatea apare în punctul în care analistul politic, istoricul sau, şi mai grav, criticul literar lansează judecăţi de valoare asupra fenomenului estetic, apelând exclusiv la criteriul „angajării” politice a scriitorului şi privilegiind tematica socio-istorică din perspectiva unui neopozitivism care aminteşte de dogmatismul epocii stigmatizate. Problema, esenţială, a gradului în care poziţia politică a intelectualilor, în speţă a scriitorilor epocii, a determinat sau a influenţat maladia colectivă care a permis rezistenţa sistemului totalitar se subordonează domeniului istoriografiei. Istoricul are perfectă dreptate să invoce exemplul intelectualilor mai mult sau mai puţin aserviţi, în încercarea de a stabili cauzele „mnemofobiei” colective descrise de Vladimir Tismăneanu ca fiind una din trăsăturile esenţiale ale societăţii comuniste („curios” de apropiată de mentalitatea românească posttotalitară). Criticul literar, însă, ar trebui să fie peocupat în primul rând de soarta cărţilor. Curios este şi faptul că, adesea, judecăţile istoricului referitoare la rezistenţa prin estetic sunt mai pertinente decât acelea ale criticului literar transformat în analist politic necruţător. În opinia aceluiaşi V. Tismăneanu, formulată într-un interviu acordat Gabrielei Adameşteanu în 2001, intervalul 1970-1989 a fost unul marcat „de profunde dezbateri, chiar dacă în filigran, chiar dacă ele nu pot fi depistate decât de specialiştii bine avizaţi. (...) Dacă totul ar fi fost compact şi omogen, dacă intelectualitatea română ar fi fost in corpore situată de partea liniei naţionaliste a regimului ceauşist, atunci probabil că toată dezbaterea în jurul protocronismului şi antiprotocronismului nu ar fi fost altceva decât o istorie a unor orgolii personale. Or, nu e vorba de orgolii personale.” [17]

De pe poziţia marelui exilat (dintr-o „viaţă literară” pe care o considera „anacronică, evazionistă, hiperprudentă, (...) chiar defetistă”) marginalizat în anii dictaturii pentru refuzul de a colabora cu puterea, Adrian Marino, care contestă vehement existenţa unei autentice rezistenţe prin cultură, recunoaşte totuşi că „epoca a cultivat duplicitatea, dublul limbaj, ambiguitatea în forme şi benigne şi maligne” considerând, ceea ce este încă mai important, că „criteriile unei epoci libere nu pot fi aplicate riguros unei epoci de un alt tip”. [18]

Revenind la problema „rezistenţei cărţilor”, contestată adesea de criticii lansaţi în vânătoarea de „falsificatori ai istoriei”, vom sublinia, pe urmele Anei Selejan, că, în analiza fenomenului literar, primatul trebuie acordat criteriului esteticului. Autoarea masivului studiu despre Trădarea intelectualilor, Reeducare şi prigoană are certitudinea că „politica n-a fost niciodată prielnică destinului operei; odată intrat în aria ei – cel mai adesea culcuş terestru avantajos pentru om, presărat cu tantieme şi onoruri pe scena socială – artistul coboară pe scara valorică pentru contemporani, devine un politician comun, iar opera se impune mult mai greu în perspectiva timpului: umbra politică stăruie, oricât de lipsiţi de prejudecăţi ar fi judecătorii (...).”[19]

Romancierii generaţiei ’60 nu păreau interesaţi, în ultimul deceniu al dictaturii, de destinul post-mortem al propriilor cărţi. În ce măsură se subordonează declaraţiile lor din epocă histrionismului generalizat, singure romanele o pot mărturisi. Ne este imposibil să-l credităm pe magister ludi Nicolae Breban atunci când afirmă, în anii ’80, „visez să-mi ard cărţile, visez la increaţie, la realizarea mea ca ratat”[20], sau când, mărturisindu-şi interesul primordial faţă de succesul la public, declară că „afimarea unui autor e mai importantă decât afirmarea unei cărţi.” [21] Cititorul lui Don Juan sau, mai târziu, acela al masivului Amfitrion, ar zâmbi, fără îndoială, în prezenţa unor atari declaraţii. Aşijderea cititorul romanelor cu intelectuali dedublaţi, opunând scrisul, ca ritual de exorcizare, „morţii psihice”, confruntat cu afirmaţiile din trecut ale lui Augustin Buzura: „Nu ştiu dacă paginile mele îmi vor supravieţui şi nici nu mor de curiozitate. Ţin însă ca ele să fie utile astăzi. De aceea, nu pot scrie neimplicat. (...) Nu mă pot dedubla, nu pot gândi într-un fel şi scrie în alt fel.” [22]

Renunţăm deocamdată să mai cităm opiniile romancierilor referitoare la semnificaţiile romanului politic şi la raportul dintre amintita formulă şi „angajamentul” scriitorului în epocă. Reluând o observaţie anterioară, vom conveni, împreună cu Umberto Eco, că „autorul s-ar cuveni să moară după ce a terminat de scris. Ca să nu tulbure drumul textului.”[23] În orice caz, reţinem această dominantă a discursurilor publice ale scriitorilor epocii care este asumarea responsabilităţii artistului faţă de mersul istoriei contemporane, dublată de afirmarea necesităţii de a scrie literatură ancorată în prezent. Majoritatea romanelor publicate de şaizecişti în ultimele două decenii ale dictaturii rămân consecvente acestui deziderat. Reprezentanţii promoţiei următoare se vor îndrepta insistent spre trecutul mai îndepărtat, resuscitând o formulă care trădează aceeaşi vocaţie „romantică” a angajării, romanul istoric reciclat în varianta parabolei care nu se va putea sustrage, în ciuda autorilor doritori să se separe de „convenţiile” puse în circulaţie de colegii lor mai în vârstă (deţinătorii puterii în plan cultural şi social), fascinaţiei „esopismului”.

După tezele din iulie, prin intermediul cărora sunt reintroduse în circulaţie principiile „călăuzitoare” ale artei ghidate de „busola” partidului luminat, destinul literaturii părea pecetluit: anii următori vor fi totuşi aceia ai publicării „masive” (în contextul dat) a aşa-numitelor romane subversive care restituiau, în oglinzi distorsionante, „esopice”, chipul real al lumii totalitare. Ficţiunea „obsedantului deceniu” domină până la clişeizare imaginarul romanesc şaizecist proiectând alegoric sau simbolic o realitate distopică disimulată în spatele trecutului dejist demonizat. De neînţeles pentru cititorul epocii actuale al cărui acces la istoria ororilor regimului este unul mediat de surse contradictorii, libertăţile romanelor în discuţie conferă autorilor aura disidenţei. Cercetătorii contemporani ai imaginarului mitopolitic al epocii, preocupaţi exclusiv de modul în care literatura reflectă cele două feţe ale lumii totalitare, aceea construită de mitografia oficială şi aceea mascată de lozinci, înclină să privilegieze interpretarea romanelor şaizeciste ca romane politice „cu voie de la miliţie”. Perfect pertinentă, mitanaliza actuală studiază din dubla perspectivă sociologică şi psihologică mecanismele profunde ale intersectării imaginarului puterii etatice cu mitologia compensatorie construită în ficţiunile romaneşti. O atare abordare îi permite lui Ioan Stanomir deconstruirea scenariilor pe care se întemeiază ficţiunea „obsedantului deceniu” la nivelul mitologiei oficiale având drept miză „construirea legitimităţii” prin „confecţionarea unui dublu demonic ce se cere exorcizat” [24]: „Dezvăluirea abuzurilor dejiste serveşte doar pentru a întări credinţa poporului în iminenta clădire a cetăţii comuniste pe pământ. (...) Istoria în marş îşi construieşte supapele de siguranţă – romanul/teatrul politic din deceniile 7 şi 8 este doar una dintre acestea.” [25]

O poziţionare de acest tip vis-ŕ-vis de romanul epocii are drept rezultat reducerea formulei la o reţetă convenţională ale cărei ingrediente nelipsite sunt: un căutător de adevăr, adesea un comunist care îşi vede înşelate idealurile (eventual un fost ilegalist), o anchetă politică situată în întunecatul trecut stalinist, un proces de conştiinţă care înlesneşte dezvăluirea ororilor acestuia – y compris experienţa revelatorie a închisorii în contextul « prigoanei intelectualilor » etc. Personajul, a cărui criză existenţială reflectă criza lumii în care trăieşte, fie că este vorba de aceea rurală (ca în romanele lui Fănuş Neagu, D. R. Popescu, S.Titel ş.a.), fie - de aceea citadină (A. Buzura, N. Breban, C. Ţoiu, Al. Ivasiuc etc.), fie de una situată la confluenţa primelor două, încearcă să-şi regăsească echilibrul prin intermediul reconstituirii trecutului (rememorare, confesiune dublată de (auto)analiză, indiferent de gradul implicării în istoria respectivă: istorie personală sau istorie a altora, ca în romanul–anchetă, sau ambele). Trecutul (prin “natura” sa de timp închis între nişte limite) îi apare personajului, la începutul questei sale, ca un domeniu al certitudinii în care ar putea afla soluţia ieşirii din labirintul prezentului. Operaţia de reconstituire se poate întemeia fie pe simpla anamneză sau pe consemnarea confesiunilor unor martori, fie pe ordonarea unor documente scrise, “istoriografice” sau personale. Căutătorul de adevăr (anchetator sau anchetat, sau şi una şi cealaltă) valorizează trecutul prin raportarea permanentă la prezent (“lumea răsturnată”); întotdeauna un trecut circumscris “obsedantului deceniu” va fi “demonizat”, în timp ce, în cele mai multe cazuri, acela “fixat” la începutul secolului sau în epoca interbelică, va fi idealizat: „feţele” lumii/Istoriei oscilează între utopie şi distopie (niciodată reperabile în stare pură).

Redus la fabula sus-menţionată, romanul epocii pare într-adevăr sortit pieirii (sau îngropării în uitare) concomitent cu tipul de societate şi structurile mentale care l-au „generat”. Funcţia sa compensatorie, reechilibrantă (într-un context psiho-social care favorizează alienarea) atât pentru scriitorul care îşi confecţionează prin ficţiune un spaţiu simbolic al rezistenţei, cât, mai ales, pentru cititorul traumatizat care descoperă aici o „supapă” defulatorie, dispare practic în condiţiile „democraţiei” postrevoluţionare. Pe de altă parte, cititorul contemporan asaltat de informaţiile furnizate de critica demitizatoare tinde să privilegieze o interpretare pozitivistă conform căreia respectivele romane „falsifică” istoria, păstrând, dincolo de inserţiile subversive „curajoase”, coeficientul necesar de corectitudine politică reglat de pactul scriitorului cu puterea. Astfel, biografismul triumfător în era noilor critici mută accentul de pe factorul estetic, unicul criteriu legitim în ierahizarea axiologică a operelor, pe compromisul politic al autorilor, rezultatul fiind plasarea în teritoriul paraliteraturii şi, implicit, aducerea la acelaşi numitor a unor cărţi complet diferite ca formulă narativă şi ficţională şi mai ales ca valoare estetică, dintre care multe îşi transcend istoria.

Din contră, punctul de plecare al unui demers recuperator se va situa în interiorul textelor, autorii ca indivizi „sub vremi” rămânând să se salveze singuri; riscând ancorarea în banalitate, vom face distincţia între marele romancier care este D. R. Popescu şi cântăreţul ocazional de ode închinate eroului neamului, care putea să scrie, într-un articol din România liberă în 1984 (!): „Opera de căpătâi a preşedintelui ţării noastre este chiar ţara de azi, cu uzinele, hidrocentralele, cărţile de azi, cu steagul larg al păcii desfăşurat peste meridianele globului. (s. n.)”

După ruptura programatică de „struţocămila” proletcultistă (termenul îi aparţine lui Dumitru Ţepeneag, „şeful” exilat al mişcării onirice), romanul românesc postbelic se deschidea unei varietăţi de formule, consecvent dezideratului recâştigării esteticului pe calea reînnodării cu maeştrii, interzişi în anii terorii dejiste, ai prozei interbelice şi a sincronizării cu modelele modernismului european şi american al secolelor XIX şi XX. De la noul realism purtând amprenta detabuizării unor structuri tematice şi a unor tehnici narative (revin masiv strategiile autenticităţii, suportul narativ ideal pentru demersul deconstruirii istoriografiei oficiale) la formulele „esopice” privilegiind „lectura” realului prin grila alegoriei, simbolului şi a mitului şi la experimentele metanarative/metaficţionale tributare parţial Noului Roman francez, romanul românesc de după 1960 traversează aventura unei schimbări la faţă cu un impact uriaş asupra reconfigurării peisajului literaturii postbelice. Maeştrii lui necontestaţi (abstracţie făcând de climatul critic actual) sunt reprezentanţii generaţiei ’60, având în spate, dincolo de îndatorarea faţă de modelele sus-menţionate, o figură tutelară, Marin Preda şi, în rest, o „eră neagră” la care, ajutaţi, evident, de climatul propice al „liberalizării”, se vor raporta polemic. Orice roman obsedat de raportul dintre mitologia confecţionată de puterea totalitară şi istoria „reală”, mediată de conştiinţele individuale, de acela dintre memorie şi istorie, mit, utopie, îşi poartă cu sine metaromanul (şi, adesea, romanul polemic şi parodic).

Devenit, să o recunoaştem, „cu voie de la miliţie”, atracţia principală în câmpul literaturii, politicul se insinuează în oricare dintre romanele epocii, indiferent la polemica dintre generaţii care, în trecăt fie spus, pare mai degrabă un fenomen postdecembrist decât unul subordonat respectivului interval istoric. (Ne referim la un conflict declarat, manifest, ceea ce e departe de adevărul epocii.) Dincolo de intenţionalitatea, mai mult sau mai puţin afişată, a textului, atmosfera epocii condiţionează privilegierea unei astfel de grile de lectură atât în anii „dezgheţului cultural” cât, mai ales, după momentul iulie ’71. Romanul-anchetă îşi face intrarea triumfală în anii ’60 lansând o modă perpetuată până în deceniul al nouălea, când tinerii optzecişti îi exploatează oboseala în reciclări parodice, ocolit de de autorii de romane istorice ai aşa-numitei promoţii ’70. Formula se adresa unor categorii largi de cititori, de la intelectualitatea trăind acut criza epocii până la publicul obişnuit, lipsit de alte mijloace de „recreere”; în plus, din perspectiva manipulării psihologice operate de putere, răspândirea unor astfel de romane permitea strategia „comunismului la pachet” şi garanta, aşa cum s-a arătat, defularea necesară păstrării echilibrului psiho-social în climatul totalitar.

Dincolo de alegoria transparentă, corectă politic, a „obsedantului deceniu”, romanele maeştrilor generaţiei ’60 construiesc, prin apelul la un imaginar mitic deturnat de la semnificaţiile sale originare, o parabolă simbolică dominată de figuri escatologice şi decadente care, în absenţa reperelor României totalitare, îşi transcende epoca, pe urmele modelelor sale europene sau sud-americane (parabola existenţialiştilor francezi sau germani – Malraux, Sartre, Camus, Th. Mann, F. Kafka, dar şi aceea tributară formulei realismului mitic şi magic, ultima detectabilă la D. R. Popescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu şi, pe alocuri, la Constantin Ţoiu şi Al Ivasiuc).

Cu precizarea, esenţială, că o atare separare a alegoriei de parabola politică îşi are originea în distincţia operată de Gilbert Durand între alegorie şi simbol, vom subordona distopia totalitară ca roman politic unei parabole a condiţiei umane, indiferentă la circumstanţele istorice şi geografice. Atribuim acestei „independenţe” un dublu sens, referindu-ne, pe de o parte, la privilegierea unui tip de cronotop care favorizează proiectarea istoriei diegetice într-un teritoriu al semnificaţiilor „atemporale”, imune la istorie (ca în Viaţa pe un peron sau Un om norocos de Octavian Paler, Racul de Al. Ivasiuc, Lunga călătorie a prizonierului de S. Titel, Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu etc.), iar pe de altă parte la capacitatea unor romane ancorate în istoria contemporană de a depăşi acest context prin „valoarea” arhetipală a lumii narate. Noul roman al condiţiei umane construit de S. Titel (tetralogia bănăţeană, incluzând Ţara îndepărtată, Pasărea şi umbra, Clipa cea repede şi Femeie, iată fiul tău), D. R. Popescu (ciclul F, de la romanul cu acelaşi titlu din 1969 la Împăratul norilor, ancorate în lumea rurală a anilor ’50), C. Ţoiu (de la Galeria cu viţă sălbatică la Obligado), Augustin Buzura şi N. Breban (care refuzau în epocă, aşa cum am văzut, grila respectivă), G. Bălăiţă ş. a. trasează, valoric, o vârstă de aur a prozei româneşti postbelice, imposibil de încadrat în haina strâmtă croită de grilele contemporane (e adevărat, nu pentru toate cazurile enumerate).

Vom subordona aceleiaşi structuri parabolice un tip de roman profund marcat de „melancolia descendenţei”, formulă la care subscriu toţi romancierii citaţi, dar mai ales C. Ţoiu, G. Bălăiţă, N. Breban, Ştefan Bănulescu şi S. Titel (ultimul – maestru al reciclării formulelor romaneşti tradiţionale, pe urmele noilor romancieri francezi). „Parabola literaturii” rescrie Istoria ca Literatură : figura ei tutelară este „Cavalerul oricăror ficţiuni” plasată în centrul unei lumi impregnate de memorie culturală. Personajele ei coboară, declarat, din marile mituri ale literaturii, investite fiind, evident, cu funcţia unor păstrători de memorie.

Puţin importă că psihanaliza va descoperi aici mitologia autolegitimatoare a scriitorului „vândut”, care se apără în regatul ficţiunii, asemeni dublurilor sale ficţionale, împotriva „terorii istoriei” faţă de care se simte parţial responsabil. Nicolae Breban, credincios „muncilor”/măştilor sale din fiecare roman se autoiluzionează atunci când declară că opera ar putea să moară o dată cu epoca ei. La judecata Istoriei (literare!) cărţile sunt cele care vor rezista Dogmei. Sau, cel puţin, aşa s-ar cuveni.

Alina CRIHANĂ

NOTE

15. E. Simion, În ariergarda avangardei (convorbiri cu Andrei Grigor), Univers enciclopedic, Bucureşti, 2004, p. 304;

16. P. Cernat, op. cit. , p. 500;

17. V. Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Polirom, Iaşi, 2002, p. 228;

18. A. Marino, Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România. Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi, Polirom, Iaşi, 2001, pp.19-20;

19. A. Selejan, Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană, Cartea Românească, Bucureşti, 2005, pp. 32-33;

20. A. Sasu, M. Vartic, idem, p. 445;

21. Idem, p. 424;

22. Idem, pp. 520-521;

23. U. Eco, Marginalii şi glose la Numele trandafirului, în Secolul XX, nr. 8, 9, 10/1983;

24. I. Stanomir, Puterea şi adevărul, în Explorări în comunismul românesc, vol. I, Polirom, Iaşi, 2005, p. 326;

25. Idem, p. 327.

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)