Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

PORTRET NATIONAL LA MINUT

Dr. Gabriela Căluţiu-Sonnenberg

Spania

Întrebarea despre “chichiţele” unui popor sau ale altuia a devenit un fel de obsesie universală, nu numai printre conaţionalii stabiliţi în străinătate. Căutăm cu înverşunare să concentrăm în doar câteva cuvinte “fluidul” animator de grupuri întregi de oameni care nu sunt ca noi. O explicaţie posibilă a acestei adevărate vânători de suflete ar fi, pe lângă doza noastră normală de curiozitate, năzuinţa ascunsă de a le “prinde spielul”, de a afla ce anume fac altfel cei care au o voce mai bine conturată în concertul naţiunilor lumii. Şi viceversa, ca niste epigoni ce suntem, poate simţim imboldul nemărturisit de a le găsi defecte care-i fac mai umani, mai imperfecţi, mai cam ca noi.

Recenta vizită în România mi-a prilejuit în mod excepţional câteva convorbiri mai formale decât clasicele conversaţii din sânul familiei. Mi-a fost dat astfel, legat de specificul nostru naţional, să răspund întrebării unei tinere reportere de la un post local de televiziune:

- “Prin ce se deosebeşte, respectiv se aseamănă cu noi poporul spaniol?” Trecând peste imposibilitatea de a aplica o ştampilă generalizantă oricărui grup de oameni care depăşeste cifra unu, ar fi la fel de ipocrit să susţin sus şi tare că nu există măcar un fel de “abur naţional” în care se scaldă un popor dotat cu repere clare în geografie, istorie şi limbă. Ca să evit modelul de replică al politicienilor - maeştrii ocolului răspunsului direct, uzând de volute ameţitoare pentru ca în final să nu spună… nimic, mi-am permis o scurtă pauză de reflecţie pe care am umplut-o cu aprecieri concrete legate de mirosul fiecărei ţări. Pentru că există în mintea, sau mai bine zis în memoria mea olfactivă, un amestec de aer cald şi uscat, cu iz de lumină galben-roşiatică, uşor dulce în cerul gurii, migdal amar cu strugure tămâios, care defineşte Spania. România, în schimb, miroase a brad, a umed şi a pământ reavăn, cleios; Bahamas a fructe tropicale şi a sare marină, iar Australia a eucalipt şi a ceva acrişor, pe care încă nu l-am detectat exact, semn că probabil va trebui să mai călătoresc odată într-acolo, ca să-mi completez “arhiva”.

După ce am închis paranteza parfumurilor, n-am mai avut încotro şi m-am lansat în riscanta manevră de a răspunde la întrebarea propriu zisă a interlocutoarei care mă privea drept în ochi, atârnându-mi parcă de buze.

-“Mda, spaniolii au multe în comun cu noi, nu degeaba i-am statutat noi drept fraţi întru latinitate”. De bună seamă, prima asemănare care ne vine în minte e limba lor creativă, lipsită de rigori formale excesive, un pic neterminată, cu o gramatică mobilă, liberă. E atât de diferită de perfecţiunea cristalizată a francezei, despre care Cioran susţinea ca n-ai cum s-o dai întoarsă, te obligă sa te exprimi franc, net, în idei clare! Cu alte cuvinte, spaniolul, ca şi românul, cel putin sub aspect lingvistic, s-a născut puţin … poet.

Dându-mi seama că mă afund poate prea adânc în subiecte de limbi … străine (dacă mă compar cu un lingvist de profesie, deşi degust cu pasiune alte graiuri, sunt totuşi doar o amatoare) am revenit asupra caracterizării precizând că, în ciuda rudeniei directe de limbă, rigoarea religiei preponderent catolice - pe care spaniolii o practică cu nemăsurată ardoare- le conferă o distanţă imensă faţă de balamucul gălăgios al Italiei de Sud, cu care suntem uneori tentaţi să-i confundăm, făcând, evident, o mare greşeală. Te trec fiorii când vezi renumitele procesiuni pascale din marile oraşe spaniole, cu penitenţi autoflagelatori ascunşi sub coifurile care i-au inspirat pe cei din Ku-Klux-Clan, biciuindu-se ritmic cu lanţuri grele, până la însângerare. E semn că aici nu-i rost de glumă.

La înrudirea noastră cu spaniolii a participat, fără îndoială, însăşi timpul, prin trei puncte frapant de asemănătoare din istoria lor şi a noastră. În ordine cronologică am avut: statut de provinicie romană cu importanţă strategică, la margine de imperiu; apoi ei au convieţuit, secole de-a rândul, cu maurii, purtători ai culturii islamice, în timp ce Ţările Române şi-au luat porţia de islamism prin vasalitatea mai mult sau mai puţin tolerată pe lângă Poarta Otomană. În al treilea rând, experienţa abrutizantă de abuz necontrolat din timpul dictaturii franchiste face o paralelă de neignorat cu dictarura proletară din România, după care ne mai lingem rănile şi astăzi.

Nu înseamnă că dragostea frăţească i-a îndemnat pe români să migreze pe Penisula Iberică, formând aici cea mai numeroasă comunitate din afara graniţelor ţării (cel puţin aşa se aude)! Faptul - dac-o fi aşa - se datorează mai degrabă unor cauze accidentale, birocratice (acordarea vizei), precum şi relativei accesibilităţi spaţiale (două zile de drum motorizat Bucureşti-Madrid) şi situaţiei economice propice (nevoia de forţă de muncă ieftină necalificată). Iar în ce priveşte caracterul de comunitate a românilor din Spania, accepţiunea e destul de hazardată, câtă vreme nu există un for unificator, ci mai degrabă un conglomerat de indivizi separaţi, acţionând fiecare în propriul interes. De unde până unde “comunitate”?

Revin la întrebarea tinerei reportere şi nu mă pot opri să nu menţionez părerea ambasadorului peruan la Bucureşti, pe care am auzit-o din întâmplare într-o emisiune difuzată de TVR Internaţional, părere cu care coincid şi eu. Domnia sa opina că România are peisaje naturale nemaipomenite şi femei fantastice, adevărate icoane (căsătorit fiind el însuşi cu o româncă blândă şi distinsă, cu un zâmbet suav, plin de căldură umană). Pe lângă similitudinile culinare frapante şi suprapunerile de-a dreptul misterioase dintre datinile ancestrale ale peruanilor peste ritualurile maramureşenilor din Ţara Oaşului, o mare coincidenţă a poporului său şi al nostru ar fi, potrivit opiniei înaltului demnitar, uzul cotidian al cuvântului “maňana”.  Căci vorbitorul de spaniolă, când promite ceva pentru ziua de mâine, nu face altceva decat ceea ce practică românul când spune “imediat”: te amână la … calendele greceşti. Îţi trebuie ani de convieţuire între spanioli pentru a înţelege într-un final că “maňana” de fapt nu înseamnă “mâine”, ci, mai bine zis, înseamnă “nu azi” (“cândva”, “altă dată”). Atare indisciplină te poate purta la marginea paroxismului, când aştepţi instalatorul să te scape de inundaţie sau când se împlinesc două săptămâni de când stai după zugravul care ţi-a plantat o scară în mijlocul sufrageriei iar tu eşti cu mobila acoperită de plastice, în timp ce el nu răspunde nici măcar la apelurile de telefon, căci vede că eşti tu acela care-l sună. De te întrebi la ce ţi-a folosit să renunţi la vatra strămoşească, dacă tot te expui în continuare aceleiaşi indolenţe de neiertat, de data aceasta departe de casă? Nu-i greu de înţeles de ce nu e singular cazul ambasadorului peruan, care se întreabă nevinovat de ce nu spunem simplu “nu”, în loc de « imediat » sau de « mâine ».

Percepţia temporală hispanică de « mâine », suprapusă peste la fel de eronata concepţie despre «  imediat » la români ne relevă o trăsătură pe care o avem în mod cert în comun, legat de trecerea timpului. E natural să susţinem, că, iată, timpul intervine încă odată la stabilirea asemănărilor dintre spanioli şi români, nu neapărat prin de cele trei etape istorice-cheie care ne-au marcat devenirea, ci concret, în viaţa de zi cu zi, prin percepţia defazată a viitorului apropiat.

Cu totul alta e concepţia despre timp la popoarele mai reci, nordice, “sărace în fantezie”, cum îi tachinează gura lumii pe nemţi, englezi sau japonezi. Deşi se susţine că punctualitatea e un dat al englezilor, experienţele moderne demonstrează că britanicii încep să privească şi ácele ceasornicului prin vizorul binecunoscultului lor umor lejer. Spre deosebire de olandezi, campioni în materie de venit la timp. Ferească Domnul să întârzii cinci minute la o partidă de tenis cu combatanţi din Ţările de Jos! Şi nici gând să te crezi în siguranţă dacă te încadrezi în sfertul academic când ai oră la coafeza din patria lalelelor! Ca să nu mai vorbim de cele două zerouri după punct de pe ecranul ceasului electronic de la intrarea în birou, cănd vin flamanzii şi valonii să semneze acte la notar! Se poate spune aşadar că punctualitatea s-a transferat de la insularii britanici la colegii de pe celălalt ţărm al Mării Nordului?

În Germania, proverbiala punctualitate englezească se traduce, nici mai mult nici mai puţin prin exemplul demn de urmat al … zugravilor! Incredibil dar adevărat, în Germania se spune “punctual ca zugravii” (“pünktlich wie die Maurer”). Da, da, vorbim despre aceeaşi breaslă care îşi uită scara şi bidineaua prin sufrageriile noastre! Mă amuză copios coincidenţa aceasta stranie şi-ncerc să-i dau de cap la un pahar de vorbă cu socrul meu, german get beget, pe o terasă la malul Mediteranei. Nu deschid bine gura că ne şi întrerupe chelnerul spaniol care vrea sa ne ia comanda. După ce-i spunem ce vrem, chelnerul lansează promisiunea “cinco minutos” şi pleacă plin de elan, balansând vesel pe-un singur deget tava rotundă. Nu trec două secunde şi pune-o frână abruptă de parcă şi-ar fi amintit să ne întrebe ceva important, se-ntoarce cu o fentă elegantă din călcâie şi precizează pe-un ton baritonal: “cinco minutos espaňoles, por favor”. 

Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG

Spania, 19 aprilie 2007

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)