Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

PORTRETE ÎN FĂRÂME

Cătălin GHIŢĂ

Prelucrări grafice de Roca

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Catalin Ghita În 1968, Eugčne Ionesco publica o stranie confesiune, redactată într-un stil abrupt şi fragmentar, pe care o intitula Journal en miettes. Era, în fond, o tentativă de autoanaliză realizată în exil, ce solicita însă lectorului un efort intelectual considerabil, menit a umple interstiţiile lăsate intenţionat descoperite în text. Mutatis mutandis, un demers înrudit cu acesta, însă bazat pe un material mult mai concret, din domeniul artelor plastice, îi aparţine tânărului şi înzestratului pictor român Romeo Niram (născut în Bucureşti, însă trăind şi lucrând actualmente la Lisabona).

Astfel, suita de patru lucrări pe care intenţionez să v-o prezint pe scurt în cele ce urmează poate fi cel mai bine interpretată, din punctul meu de vedere, pornind de la figura centrală a artistului aflat permanent în căutarea propriei identităţi. Romeo Niram este sedus, pe de o parte, de o poetică postmodernă a fragmentarităţii, a reprezentării de sine fracturate; pe de altă parte, artistul pare a fi obsedat de ideea figurării creatorului sub masca alterităţii, cu alte cuvinte, a unui autoportret în efigia celuilalt. Acest celălalt este, pe rând, F. M. Dostoievski, Luis de Camőes, Fernando Pessoa şi José Saramago, scriitori cu opera cărora pictorul are o relaţie privilegiată.

Primul portret, al lui Dostoievski, constituie un poem plastic al artistului ca demiurg: privirea sa depăşeşte contururile fizice ale obiectelor, pătrunzând în intimitatea conştiinţei. Avem în faţă, parcă, o descriere fidelă a interiorului unei piese existenţialiste sartriene, de tip Huis clos: uşile sunt bine zăvorâte, pereţii – în ruină, mobilierul – cvasiinexistent. Tortura nudă a sufletului ne este livrată fără menajamente. Portretul secund, al lui Camőes, evocă, în contrapunct, un spaţiu privilegiat, al Portugaliei sublime, subîntins de materialitatea grea a arcului somptuos şi a statuii ecvestre din Praça do Comércio. Este, desigur, un elogiu al universului glorios versificat de Lusiade, dar nu numai. În această a doua ipostază, Romeo Niram construieşte subtil o punte între teritoriul intim al frământării estetice (reluarea temei încăperii delabrate din primul tablou este edificatorie în acest sens) şi cel din afară, extins până la a cuprinde identitatea unui întreg popor. Artistul, integrând în sine spiritualitatea colectivă, devine, cum este cazul lui Camőes, simbolul acesteia. Simultan, pictura poate fi interpretată şi ca un omagiu adus de Romeo Niram ţării adoptive, Portugalia.

Ultimele portrete, ale lui Pessoa şi Saramago, se distanţează de primele două prin abordarea tehnică diferită. Realitatea şi conştiinţa deopotrivă sunt fragmentate, apoi reconstruite în jurul celor două figuri tutelare, care şi ele, la rândul lor, suferă un proces de metamorfozare. Pessoa, poet aflat sub semnul măştilor nesfârşite, ca şi Saramago, receptacul al memoriei etnice, completează (auto)portretul artistului aflat în momentul supremei confesiuni. Fracturile cromatice, în dominante de albastru şi de cărămiziu, sugerează eternul conflict spiritual-material. Şi mai semnificativ este faptul că raportul convenţional celest-teluric este inversat în viziunea lui Romeo Niram, suprafaţa inferioară a pânzei fiind zugrăvită în albastru, iar zona superioară, ce redă portretele propriu-zise, în cărămiziu. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că porţiunea de la bază joacă rolul unei oglinzi care nu redă fidel, ci transfigurează.

Deloc dispus la compromisuri şi pe deplin conştient, din câte pot intui, de capacităţile sale creatoare, Romeo Niram ne oferă o viziune profundă asupra modului în care literatura se poate conjuga cu mediul ales al artelor plastice. Prin intermediul celor patru portrete, figura însăşi a pictorului se desenează pregnant ca purtătoare a acestui incitant mesaj estetic. Romeo Niram crede cu putere în necesitatea transferului ontologic cuvânt-culoare, în aceasta rezidând esenţa artei sale.

Dr. Cătălin GHIŢĂ

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cătălin GHIŢĂ, (născut în 1976) este asistent universitar doctor la Catedra de Literatură Română, Universală şi Comparată din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Craiova (România). Actualmente, deţine o poziţie de cercetător în cadrul Departamentului de Literatură Engleză, Graduate School of Arts and Letters, Tohoku University (a treia dintre cele şapte vechi universităţi imperiale din Japonia), unde, ca bursier al Guvernului Nipon, lucrează la o carte despre William Blake.

Volume apărute:

Lumile lui Argus (O morfotipologie a poeziei vizionare, - cuvânt înainte de Eugen Negrici), Editura Paralela 45, Piteşti, 2005
Ipostaze ale actului critic (Eseuri şi cronici literare), Editura Universitaria, Craiova, 2005

A mai publicat peste optzeci de studii, eseuri şi cronici literare în reviste de specialitate din România, din Germania şi din Japonia. În anul 2006 a fost selecţionat finalist la categoria Literatura – debut, pentru „Premiile Prometeus” ale Fundatiei Anonimul.

-----------------------------------------------------

Dr. Ghiţă, bun venit la revista AGERO!

George ROCA

Redactor AGERO

Comentarii de la cititori

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)