Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

POSTUL, O POVARĂ SAU O VIRTUTE?

Preot Sorin CRĂCIUN

Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.   Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.  Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta,  Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.  Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei, 6, 1-6)

Dragi români de pretutindeni,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am ajuns în timpul binecuvântat de curăţire sufletească de purificare a inimilor noastre de păcate din această perioadă a Postului Mare. În Evanghelia citită azi la Sf Liturghie, Sf Matei ne prezintă felul cum trebuie să ţinem postul pentru a fi ceea ce ne cere Tatăl, milostenia cum trebuie făcută şi rugăciunea ce se înalţă la Bunul Dumnezeu. Sunt elemente deosebit de importante ce ţin de spiritualitatea creştină, sunt repere de care fiecare dintre noi trebuie să ţinem cont dacă vrem să ajungem la acea pace interioară de care avem nevoie pentru a fi-n legătură harică cu Bunul Dumnezeu, legătură ce ne face să fim fericiţi atât aici cât şi-n veşnicie.

Am văzut în Evanghelia propusă de Sfânta Biserică acel pasaj al izgonirii din rai a proto-părinţilor noştri Adam şi Eva. Am văzut cum păcatul neascultării acestora faţă de Creatorul lor a adus după sine pedeapsa şi moartea. Dar Sfânta Biserică ne prezintă prin izvoarele sale bunătatea nemărginită a Tatălui Ceresc pentru creaţia sa, şi aceasta este demonstrată în primul rând de întruparea şi jertfa unicului său Fiu pentru noi, pentru mântuirea noastră. Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este cea mai perfectă iubire definită cel mai bine de termenul grecesc agape.

Termenul agape, prezent de multe ori în Noul Testament, indică iubirea dezinteresată a celui care caută în mod exclusiv binele celuilalt; cuvântul eros exprimă, în schimb, iubirea celui care doreşte să posede ceea ce îi lipseşte şi aspiră la unirea cu persoana iubită. Iubirea cu care Dumnezeu ne înconjoară este fără îndoială agape. De fapt, poate oare omul să îi dea lui Dumnezeu ceva bun pe care El să nu îl aibă deja? Tot ceea ce făptura omenească este şi are e un dar divin: deci, creatura este cea care are nevoie de Dumnezeu în toate. Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai păcătos om din această lume este net superioară iubirii celui mai sfânt om faţă de Bunul Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu este şi eros.

În Vechiul Testament, Creatorul universului arată faţă de poporul pe care l-a ales o predilecţie care întrece orice motivaţie omenească. Profetul Osea exprimă această pasiune divină prin imagini îndrăzneţe, precum cea a iubirii unui bărbat faţă de o femeie adulteră (cfr 3,1-3); Ezechiel, la rândul său, vorbind despre raportul lui Dumnezeu cu poporul israelit, nu se teme să folosească un limbaj înflăcărat şi plin de pasiune (cfr 16,1-22). Aceste texte biblice arată că eros-ul face parte din însăşi inima lui Dumnezeu: Atotputernicul aşteaptă „da”-ul creaturilor Sale „aşa cum un tânăr mire îl aşteaptă pe cel al miresei sale”. Din păcate, încă de la începuturile sale, omenirea sedusă de minciunile celui Rău, s-a închis în faţa iubirii lui Dumnezeu, în iluzia unei autosuficienţe imposibile (cfr Geneză 3,1-7). Închizându-se în sine, Adam s-a îndepărtat de acest izvor al vieţii care este însuşi Dumnezeu, şi a devenit primul dintre „aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” Ev 2,15). Dumnezeu însă nu s-a lăsat învins, dimpotrivă, „nu"-ul omului a fost ca un imbold decisiv care l-a făcut să-şi manifeste iubirea în toată puterea ei mântuitoare.

În misterul Crucii ni se revelează pe deplin puterea copleşitoare a milostivirii Tatălui ceresc. Pentru a recuceri iubirea creaturii Sale, El a acceptat să plătească un preţ foarte mare: sângele Fiului Său Unul născut. Moartea, care pentru primul Adam era un semn extrem de singurătate şi neputinţă, în acest fel a fost transformată în supremul act de iubire şi de libertate al noului Adam. Putem acum afirma, împreună cu sfântul Maxim Mărturisitorul, că Cristos „a murit, dacă se poate spune aşa, în mod divin, deoarece a murit în mod liber" (Ambigua, 91, 1956).

Eros-ul lui Dumnezeu pentru noi s-a manifestat pe Cruce. Eros-ul este de fapt - după cum spune Dionisie (Pseudo) Areopagitul - acea forţă „care nu permite celui care iubeşte să rămână în sine însuşi, ci îl poartă către unirea cu persoana pe care o iubeşte” (De divinis nominibus, IV, 13: PG 3, 712). Există oare „eros mai nebun” (N. Cabasilas, Vita in Cristo, 648) decât cel care l-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să ni se unească până la a îndura, ca pe ale Sale, urmările greşelilor noastre?

Ştim din Scripturi că primul bărbat şi prima femeie trăiau în Paradis, în Grădina Edenului. Ştim de asemenea că trăiau în armonie şi comuniune cu Dumnezeu, necunoscând nici păcatul, nici durerea, nici îmbătrânirea, nici moartea. Mai ştim că ei nu au ascultat de Dumnezeu. Cauza neascultării lor a fost ispita mândriei: credeau că ştiu mai bine decât Creatorul lor. Creatura, având libertate, a crezut că este mai mare decât Creatorul. Faptul că primii oameni au preferat să aibă încredere în ei înşişi mai degrabă decât în Dumnezeu a dus la căderea lor din comuniunea cu Dumnezeu. Însă odată ce l-au respins pe Dumnezeu, au respins şi libertatea faţă de păcat şi faţă de consecinţa lui, durerea, şi libertatea faţă de îmbătrânire şi consecinţa ei, moartea.

Vindecarea pentru căderea lor le-a fost arătată cu claritate; consta în a face opusul la tot ceea ce au făcut. În loc de neascultare, aveau nevoie de ascultare; în loc de mândrie, aveau nevoie de umilinţă. Cu alte cuvinte, trebuiau să se întoarcă cu pocăinţă de la ceea ce au făcut, şi să ceară iertare. La început nu au putut să facă acest lucru. Când Dumnezeu a vorbit pentru prima oară cu Adam şi Eva după actul lor de neascultare, Adam a dat vina pe Eva, şi Eva a dat vina pe şarpe. Nici unul dintre ei nu a avut umilinţa să îşi asume responsabilitatea pentru greşelile lui şi să îşi ceară iertare. Dumnezeu nu i-a întrebat ce au făcut pentru că nu ar fi ştiut, ci pentru că a dorit să le dea ocazia să îi ceară Lui şi unul altuia iertare. În schimb ei au dat vina unul pe celălalt, acuzându-l în acelaşi timp pe Dumnezeu, Creatorul lor. Ne putem imagina cum râdea Satana.

Şi nouă, fii ai lui Adam şi ai Evei, Dumnezeu ne oferă ocazii pentru a cere iertare, aşa cum ar fi trebuit să facă Adam şi Eva. El ne dă Sacramentul Spovezii. Spovada nu există pentru că Dumnezeu vrea să afle ce am făcut sau ce am omis să facem. El ştie deja toate acestea. Spovada există pentru că Dumnezeu ne dă ocazia să ne mărturisim greşelile şi slăbiciunile. El doreşte ca noi să ne cerem iertare, pentru ca să putem apoi lua tărie de la El prin rugăciunile preotului, ca să ne curăţăm şi să nu mai repetăm greşelile noastre. Se recomandă ca la fiecare început şi sfârşit de post să ne spovedim. Prin acest sacrament al reconcilierii cu Tatăl noi nu facem altceva decât să implorăm Spiritului lui Dumnezeu pentru a ne ajuta să ţinem postul la început şi să desăvârşim oarecum această perioadă de purificare a sufletelor noastre prin spovada de la sfârşitul postului.

Este subliniat în Evanghelia de azi necesitatea umilinţei pe care trebuie să o avem, să o desăvârşim prin gesturi şi fapte în timpul postului. „Să nu ştie stânga ce face dreapta atunci când ajuţi” ne îndeamnă Sf. Matei care apoi ne avertizează pornind din VT de la Isaia, „nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie măriţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.” (Mt. 6, 2).   

Asupra unui singur aspect aş dori să insist puţin pentru perioada aceasta de post. La început în viaţa spirituală mulţi creştini consideră postul un scop în sine. Complet greşit, postul este o stare, un mijloc prin care noi încercăm să ne eliberăm sufletul de ispitele ce-l îndepărtează de Bunul Dumnezeu, este o „cale curăţită” pentru apropierea noastră de Domnul. De aceea se insistă mai ales în Biserica Catolică pe starea de postitor, o stare de har a sufletului în care mare accent se pune pe Postul Spiritual, de la care nu au dispensă nici o categorie de credincioşi. Spun aceasta deoarece de rugăciune, împăcarea cu duşmanii, pomană şi alte fapte de virtute creştină nu sunt scutiţi nici bolnavii, nici copii sau bătrânii pentru care ajunul adică abstinenţa de la hrană şi băutură în anumite circumstanţe sunt dezlegaţi. Sfinţii părinţi ne avertizează însă că dacă nu ne rugăm mai mult în perioada de post atunci să nu ajunăm, deoarece slăbirea trupului prin mâncare puţină este compensată de hrana spiritului ce ne dă vigoare, poftă de viaţă şi o minte ageră, luminată de Spiritul Sfânt, în aceste perioade de autentică viaţă de creştin.

Dragi fraţi români, încercaţi să vă evaluaţi obiectiv capacităţile fizice, psihice, intelectuale şi spirituale, împreună cu disponibilitatea dumneavoastră pentru a vă stabili regulile pe care apoi să le respectaţi în acest post al Paştelui şi dacă este posibil acestea să devină perpetue în viaţa dumneavoastră spirituală. Să dea Bunul Dumnezeu ca să putem cât mai mulţi dintre noi să ţinem ajun aspru, numai cu pâine şi cu apă, măcar trei zile pe săptămână pentru sănătatea spirituală a acestui neam. Fă Doamne neamul acesta românesc să fie cu mult mai unit măcar în această perioadă a Postului Mare! Amin.

Preot Sorin CRĂCIUN

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)