Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Postul Paştelui -

Conştientizare, autocontrol, dăruire, răbdare,

iertare, împăcare, penitenţă

Daniela GÎFU

Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea.

Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminteri burdufurile crapă, vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună” (Matei 9, 16-17).

Când se apropie vremea Postului Mare (Patruzecimii) - zicea Pr. Arsenie Boca – „toţi pomii încetează de a-şi mai da rodul lor şi ne plouă Dumnezeu mană din cer (precum a plouat şi strămoşilor noştri)”.[1] Atunci cunoaştem primele semne ale schimbării vremii, ceea ce-am putea numi starea de veghe a naturii, sensul spuselor sacre dezvăluindu-ne adevăruri încă netălmăcite total de mulţi dintre noi, pentru care a venit timpul să ne aplecăm, să stăruim mai mult asupra forţei lor tămăduitoare. Şi precum trupul are nevoie de merinde, apă şi odihnă, aşa şi sufletul simte nevoia hranei în Duh Sfânt şi dă semnale de nelinişte dacă omul nu stăruie, măcar acele şapte săptămâni rezervate pregătirii primirii Luminii atotpurificatoare, în post şi rugăciune. Căci, petrecând fără post, oamenii se umplu de zădărnicie, de tristeţe, de „inimă rea”, mereu puşi pe sfadă, reproş şi jignire… „Aşa, pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn ce nu e la locul ei, îi sare în cap celuilalt”[2].

Oare ce semnificaţie or fi având sintagmele: haină veche, burdufuri vechi, burdufuri noi, vin nou?

În prezent, dacă analizăm ad litteram, vinul nu se mai păstrează în burdufuri, ci în poloboace sau damigene. Pe vremuri, burdufurile erau confecţionate din piei de animale cusute, care nu puteau fi folosite decât o singură dată. Dacă s-ar fi încercat să se pună vinul nou, din anul următor, în aceste burdufuri vechi, acesta fermentând, le-ar fi distrus, ducând inevitabil la risipirea vinului.

Ce reprezintă în fond acest proces de fermentaţie din perspectiva spirituală? Fermentaţia este starea de ignoranţă a omului, intrată azi în zona firescului. Mulţi se feresc să-şi manifeste sensibilitatea, oferindu-se chiar benevol la acte neonorante. De altfel, unii dintre aceştia fac, de frica de a nu fi izolaţi, cele mai inimaginabile sminteli pe care le poate săvârşi fiinţa umană. Aşadar există o paletă diversă şi complexă de forme de fermentaţii spirituale ce se produc în individ, nu numai în corpul fizic, dar, mai ales, în sufletul şi mintea sa, reflectate fie în superficialitatea şi imoralitatea sentimentelor, fie în cruditatea şi necurăţia gândurilor.

Revenind la vorbele lui Iisus: „ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună”, regăsim o comparaţie subtilă, prevenitoare între adevărata Sa Învăţătură, simbolizată prin vinul nou, căci aceasta trebuie îmbrăţişată de fiecare om capabil să se schimbe şi să se pregătească de cel mai minunat şi înălţător moment duhovnicesc, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, tălmăcită de Pr. Arsenie Boca drept „noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina Lui este făcut destinul care ne atrage Acasă.”[3]  Căci la fel ca vinul, postul Paştelui nu ar trebui văzut, înţeles numai ca o dogmă religioasă; din contră, prin antrenarea activă a organismului – „Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile conştiinţei”[4] -, a minţii şi inimii – „Postul e vechi şi începe odată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine”[5] -, în tot acest timp se declanşează redresarea fizică, eliberarea raţională şi îmbunătăţirea sufletească, într-un cuvânt viaţa. Fiindcă, nu-i aşa, majoritatea patimilor sunt dictate de minte, despre care Ioan Scărarul zice că „fiind netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţărână se subţiază şi se curăţă.”[6]

Prin urmare, burduful reprezintă individul şi în acesta se află alte mici burdufuri care formează structura trinitară: corp-raţiune-suflet. Neglijarea uneia atrage după sine suferinţa celorlalte, iar dacă sunt toate abandonate în nepăsare, rezultatele vor fi prea apăsătoare, greu (uneori, imposibil!) de cuantificat pentru a mai putea fi redresate.

Adesea, oamenii îşi fac propriile lor reguli de parcurgere a postului, ascunzându-se în spatele unor motive, de genul: „să ţii post cum scrie la carte necesită foarte mulţi bani, sunt suferind şi am nevoie de proteine din carne şi lapte, trebuie să-mi întreţin familia şi nu am timp să fac două feluri de mâncare” şi altele de acest gen. Aceştia nu înţeleg ce se întâmplă cu adevărat în ei înşişi şi, în loc să privească postul cel puţin ca pe o terapie absolut necesară, ei se lamentează, se descurajează şi invocă motive de a se eschiva şi, culmea!, pentru propriul lor bine. De fapt, sunt asemenea burdufurilor vechi în care este prematur încă să se verse licoarea cunoaşterii Sfinţilor Părinţi. Este suficient să ne programăm mintea că nu suntem în stare să facem un anumit lucru, ca apoi să ne abandonăm neputinţei. Dar, pentru evoluţia omului, nu e o capcană mai mare ca asta!!! Căci, zice Pr. Arsenie, „nici unul dintre sfinţi nu a scăpat desăvârşit de vreo frână oarecare a neputinţei, ca nu cumva tocmai la urmă să piardă totul.”[7]

Fără doar şi poate, totul porneşte de la autocontrol şi, reuşind să-l atingem, vom constata că acceptând provocarea cu noi înşine, la capătul celor şapte săptămâni ne vom simţi cu adevărat pregătiţi să simţim binefacerile Învierii: „pace şi linişte, unire multă şi dragoste”[8], altfel spus, bucurie împreună cu îngerii. A ţine post nu este nici un pericol şi nici o încercare pe care vreun muritor să n-o poată depăşi, dar este bine de ştiut că el trebuie pregătit din vreme: mai întâi se ia decizia de a îndrăzni să ne învingem poftele, apoi se conştientizează nevoia de a ne armoniza cu noi înşişi, cu semenii, cu Cerul, ceea ce nu este cu putinţă fără să ne fortificăm şi să ne programăm stomacul, capul, inima ca să reziste la diminuarea plăcerilor devitalizante, la schimbarea obiceiurilor alimentare, care vor produce importante şi semnificative răscoliri, urmare a noilor energii primite sub forma iubirii şi luminii dumnezeieşti.

În general, cei care ţin post sunt oameni obişnuiţi cu suferinţele, grijile şi deziluziile de zi cu zi şi mai puţin se apleacă spre această modalitate de purificare cei prea plini de bucuriile, satisfacţiile şi îndestulările lumeşti. Dacă oamenii ar şti însă - e drept, modul de a li se aduce la cunoştinţă beneficiile unui post necesită mai multă prudenţă în îndrumare şi puţină psihoterapie! - ce transformări benefice se produc sub influenţa cumpătării şi schimbării în alimentaţie, în raţiune sau pe fond emoţional şi că în fapt ei alungă lumina, nu s-ar mai teme ce e dincolo de astă lume. Căci nimic nu se schimbă nici de la sine şi nici insuflând frica în oameni... În fond, Dumnezeu înseamnă iubire, iertare şi bunătate. Ei sunt contrariaţi şi simt că încă nu sunt burdufuri noi, abandonându-se cu voie şi cu ştiinţă vieţii neinspirate, inferioare, fiindcă imaginaţia lor este încă fragedă. Nu ştiu prea bine de ce se limitează la plăcerile imediate, dar simt instinctiv - în cele din urmă, mai ales la sfintele slujbe sau atunci când aleargă într-un suflet la duhovnic să ceară ajutor - că există ceva de temut, că a venit vremea să-şi părăsească vechile şi nesăbuitele obiceiuri.

Puterea de a renunţa la hainele vechi va permite pătrunderea în lumea noastră interioară a tuturor bunătăţilor dumnezeieşti. Dacă ne vom crampona de slăbiciunile noastre, pe care ni le închipuim nevătămătoare, cel puţin într-o proporţie suficientă (aici incluzând mesele copioase, vorbele slobode, gândurile necuviincioase, afectele negative), înseamnă că burdufurile nu sunt pregătite să fie umplute cu vinul nou, adică, un trai curat şi liniştitor. Pare-se a nu fi reuşit încă să fi înţeles, simţit, descoperit mai nimic din tainele vieţii nemuritoare, spre care - totuşi! - nădăjduim să ajungem.

Transformarea adevărată începe de la minte. „Mintea, nu creierul, trebuie să ştie să deosebească ce vine de la Dumnezeu, sau de la fire, sau de la diavol. Cu mintea trecem prin mormânt dincolo, ea nu-i supusă morţii.”[9]  Pe măsură ce burdufurile noi le înlocuiesc pe cele vechi, trebuie să le impregnăm cu gânduri, sentimente şi fapte curate. Fiindcă, zice acelaşi neobosit Pr. Arsenie: „Gândurile vin în minte de la fire, de la Dumnezeu şi de la diavol. De la fire sunt cele numite: foamea, setea, frigul şi celelalte. De la Dumnezeu sunt gândurile cu grijă de suflet, de luminarea lui, de aducerea omului întreg, curat înaintea lui Dumnezeu, precum şi atenţionările conştiinţei şi altele asemenea. De la diavolul sunt plăcerea de a face rău, de a uita de Dumnezeu, precum şi toate pasiunile”.[10]

Prin urmare, o dată cu vărsarea vinului nou al învăţăturilor sacre începe o nouă şi atotmângâietoare viaţă. Persistarea în aceeaşi dezordine existenţială va da naştere la fermentaţiile patologice. Nimic nu este întâmplător, deci nici aceste posturi duhovniceşti, fiindcă pe măsură ce sufletul se hrăneşte cu vorbele sfinte, negreşit se produce transformarea aşteptată de lumea divină, omul bucurându-se, desigur, şi de sprijinul celest, care va supraveghea puritatea energiilor primite prin alimentaţie, băutură, aerul respirat şi tot ce asigură un trai netulburat.

Să revenim acum la simbolul vinului. Cine nu bea din când în când puţin vin?! Desigur, în cantităţi mici nu produce nici nocivitate, nici dependenţă. Dar ce ne facem cu atâtea sortimente de vinuri, multe dintre ele contrafăcute…?! Asistăm de ceva vreme, în domeniul spiritual, la o serie de fenomene asemenea vinurilor contrafăcute. Multe învăţăminte care se aseamănă cu cele biblice, care includ un bagaj informaţional neobişnuit şi ademenitor, nu fac altceva decât să smintească minţile simpliste, crude, lipsite de o cunoaştere spirituală solidă. Aşadar, atenţie din ce vin ne alimentăm, ca să nu se instaleze în noi vaietele şi plânsul ce se vor revărsa din toate părţile fiinţei. Ne vom strădui în zadar să căutăm vindecarea pe la medici, duhovnici şi mai cine ştie ce fel de vraci!

Prin urmare, vărsând vin nou în burdufuri noi se creează adevărata comuniune om-Dumnezeu. Dacă ne vom limita doar să acumulăm bogăţii şi împliniri vremelnice, atunci burdufurile supraîncărcate vor exploda. O dată fermentaţia începută, tulburările, dezamăgirile, bolile vor dovedi fiinţa neîmpăcată. Orice achiziţie spirituală vine, în mare parte, prin eforturi personale; tot ce vine din exterior, pe un fond neiniţiat, nu va dura şi poate produce chiar tulburări şi mai mari.

Singurul mijloc, unica reţetă pentru a ne linişti, întări, elibera este cuvântul lui Dumnezeu!

Daniela GÎFU

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com