Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

POVESTEA MĂRŢIŞORULUI

CASA MEMORIALĂ „TUDOR ARGHEZI”

Elena BUICĂ

Cu o întâmpinare la subsidiar de George ROCA, redacţia Agero

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

În anul şcolar 1974-75 m-am transferat de la Cluj la Bucureşti şi începusem o rodnică activitate cu elevii la „Muzeul Naţional al Literaturii Române”. În urmatoarea primavară, în ziua de naştere a lui Tudor Arghezi, 21 mai, am vizitat Casa memorială „Tudor Arghezi” cunoscută cu numele de „Mărţişor”. Buna organizare datorată Muzeului Literaturii, în custodia căreia se află, în frumoasa zi din luna mai, rememorările actriţei Mitzura Arghezi, fiica marelui dispărut, comentariile remarcabilului critic Şerban Cioculescu, prezenţa mai multor scriitori, artişti, oameni de cultură, elevi şi profesori care au făcut evocări, sau au recitat din opera lui Arghezi au făcut din acest eveniment o adevărata zi de sărbătoare la care amintirile mele se întorc cu mare bucurie. Tudor Arghezi a fost prezentat prin prisma acestui locaş, deoarece covârşitoarea lui personalitate a fost strâns legată de casa şi curtea în care a luat fiinţă şi au intrat în nemurire operele lui, atât în proză, cât şi în poezie.

Casa din strada Mărţişor, se află în partea cea mai înaltă a Bucureştiului, pe dealul Piscului, în fosta mahala a Cărămidarilor, spre Piaţa Sudului, peste drum de fosta Mănăstire Văcăreşti. Apariţia acestei case are o frumoasă poveste. După ieşirea din Închisoarea Văcăreşti unde Tudor Arghezi a făcut 11 luni de închisoare, acuzat de „colaboraţionism”, aici, departe de forfota oraşului, în acest colţ uitat de lume, la intretăierea drumurilor suferinţei dintre Cimitirul Bellu, Abator şi Închisoarea Vacareşti, şi-a ales el să îşi facă un adevărat paradis pentru familia lui şi prieteni, un univers casnic în care a petrecut şi zile fericite şi unele pline de amar.

A cumpărat de la stat un loc de aproape două hectare, mai precis, 17,250 m.p. aşa cum arată actul de proprietate numărul 10.616 din 10 iunie 1926. Terenul avea pământ arid şi gropi pline de mărăcini şi gunoaie. În mijlocul terenului se afla o groapă adâncă cu nămol în care bivolii intrau „până la coarne”. Prin împrejurimi vieţuiau oameni pripăşiţi printre rămăşiţele viilor şi livezilor mănăstireşti, locuind în case din paiantă, joase şi cu pereţii strâmbi. Acesta era un univers pierdut unde Arghezi urma să găsească „Cuvinte potrivite”. Aici „din mucigaiuri bube şi noroi”, Arghezi spune: „iscat-am frumuseţi şi preţuri noi” acel colţ de rai – universul domestic unde Arghezi a dat naştere scrierilor de primă mărime şi a creat un adevărat curent literar.

Pe acest loc erau două rânduri de vişini pe ramurile cărora, oamenii din împrejurimi, mistuiţi de dorul locurilor natale, la început de an agrar, atârnau şnururi roşii şi albe, menite a le spori holda de peste an, obicei pe care l-a văzut şi Arghezi la bunicii din Oltenia. Aceste mărţişoare i-au inspirat lui Tudor Arghezi numele casei, „Mărţisor”, numele mesagerului primăverii.

Strada, sau mai bine spus mahalaua, nu avea un nume. Mitzura Arghezi ne-a povestit că tatăl ei a dat numele casei lor, dar şi al străzii, „Tata a rugat primăria de sector ca, atunci când vor face strada, să-i pună numele «Mărţişor»”. Rugămintea poetului a fost ascultată şi strada a fost botezată după numele simbolului românesc al primăverii.

Arghezi şi soţia lui, Paraschiva, fiind buni gospodari, au fost şi arhitecţii casei şi muncind cot la cot cu echipele de muncitori, au construit casa în care aveau să locuiască împreună cu copiii timp de peste 70 de ani. Materialele de construcţie, bambus şi prefabricate, au fost adus din Italia. Casa este foarte spaţioasă şi bine gândită. Este supraetajată, are 18 camere şi dependinţe. În ele se pastrează şi camera copiilor cu jucăriile lor, mobilier, biblioteca, tablouri, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi. La parter, într-o mică încăpere, Arghezi avea camera de lucru. Abia încăpea biblioteca, un mic fotoliu pe care sta sprijinit bastonul cu care se plimba prin Bucureşti, un pat de fier pentru odihnă şi biroul unde lucra scriitorul pe care au fost aşezate lucrurile personale ale acestuia: ultima pereche de ochelari pe care a purtat-o, instrumentele de scris etc.

Amenajarea a durat cam 10 ani până când Arghezi s-a mutat cu soţia, Paraschiva şi cu copiii, Mitzura-Domnica şi Iosif-Bărnuţiu în „aşezământul de la Mărţişor” cum îi plăcea poetului să-i spună. Este cunoscut faptul că Arghezi a fost un soţ devotat şi un bun părinte, care şi-a învăluit familia cu multă căldură. Pe Paraschiva, soţia lui, o preţuia în deosebi pentru hărnicie şi pricepere într-ale gospodăriei. Despre construcţia „Mărţişorului” şi al universului înconjurător, Arghezi spunea: „Mărţişorul este opera Paraschivei... ea a gândit casa şi grădina noastră. Ea era pe schele dirijând dulgherii, ea – făcând bucatele de prânz şi de seară, ea – prezentă în toate lucrurile mici şi mari, cu un spirit şi cu un optimism gospodăresc remarcabil... În toate împrejurările vieţii, Paraschiva era prezentă cu inima şi cu braţele”.

Vorbind despre această dragoste a lui Arghezi pentru familie, Mitzura ne povestea că pamfletele usturatoare ale tatălui ei îi făceau pe cei care nu-l cunoşteau personal să se întrebe dacă Tudor Arghezi era aspru şi cu familia. Arghezi a fost un familist şi un om de o sensibilitate extraordinară. Era iubitor de animale, trăsatură moştenită de întreaga familie. Nu s-au despărţit de căţelul Zdreanţă nici după ce a murit, zace în mormânt în pământul „Mărţişorului”. Mormântul îndrăgitului Zdreanţă, devenit faimos prin poezia ce i-a închinat-o poetul, se află în partea stângă după ce intri în curte. Se păstrează şi cuşca alături pe care stă scris numele lui, data naşterii 25 mai 1942 şi data morţii, 18 iunie 1958, (a trăit 18 ani). Mormântul este vizitat cu aceeaşi mare plăcere şi interes atât de copii, cât şi de cei mari şi văzându-i cuşca, mai toţi vizitatorii murmură versuri din poezia care i-a fost dedicată.

Tot în curte, puţin mai la dreapta, se află şi mormintele soţilor Arghezi, trecuţi la cele veşnice, Paraschiva în 1966 şi poetul în 14 iulie 1967. Mitzura ne spunea că tatăl ei a avut o premoniţie: „Tata mi-a spus că nu va trece anul de la moartea mamei şi se va duce şi el. Şi aşa a fost”. Mormintele lor au o singură cruce, masivă, de piatră cioplită, ca cele de pe la răscrucile din drumul mare. Alături veghează şi un nuc bătrân, astăzi tot mai împuţinat.

În curtea casei, puţin mai în spate, se află şi o clădire destul de încăpătoare în care a funcţionat, o vreme, tipografia lui Tudor Arghezi, denumită „Potigraful Mărţişor”. Această clădire păstrează în ea amintirea prodigioasei activităţi de publicist şi editor al marelui scriitor. Pe pereţi sunt afişate calificativele sale multiple pe care le amintea mereu cu demnă plăcere şi relevate de „brevetul de meserie” şi „cartea de meşter tipograf”, ambele expuse în fotocopii alături de manuscrise din „Bilete de papagal” Şi ediţii princeps din opera sa.

În ambianţa universului casnic, cu prezenţa naturii vegetale şi animale, în toată bogaţia, varietatea şi splendoarea ei, înconjurat şi preţuit de familie şi de prieteni dragi, Arghezi şi-a făurit toate condiţiile după placul lui pentru a scrie. „Mărţişorul este patria literaturii mele. De acolo au ieşit «Cuvintele Potrivite» şi toate scrierile adunate acuma într-o mulţime de volume, gândite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie... Pentru mine, Marţişorul e un lucru de neuitat. Cred ca acolo mi s-a plămădit cerneala şi mi-a înviat oarecum condeiul", consemnează poetul.

Inspirat din acest univers miniatural ce-l înconjura în curtea sa, în cateva opere va continua în felul lui specific tradiţia lui Gârleanu şi Topârceanu. Arghezi prezenta în diferite ipostaze lumea măruntă cu flori, gâze, păsări, insecte, lumea copiilor, câini, pisici, măgari care devin personaje lirice de mare frumuseţe şi gingăşie, care degaja inocenţă, prospeţime şi delicateţe. Deşi e o lume măruntă, poetul ne sugerează că este totuşi o lume complexă în care există esenţele mari ale vieţii, poate chiar mai reale şi mai convingătoare, decât în lumea oamenilor mari. Cea mai cunoscută creaţie pe această temă este „Zdreanţă”. Arghezi se implică în acest univers şi se lasă încântat de spectacolul vieţii asemenea copiilor.

Poetul scria mai mult noaptea, până spre dimineaţă, după cum ne spunea Mitzura Arghezi. „Tata lucra mult noaptea, dar se trezea întdeuna bine dispus”. Scria zilnic în camera de lucru, păstrată intactă şi acum la „Mărţişor”. Cu 9 ani înainte de a se stinge din viaţă, în 1959, Arghezi împreună cu toţi membrii familiei au părăsit acest univers atât de drag lor şi s-au mutat într-un apartament situat pe Bulevardul Aviatorilor şi mai apoi în strada Arhitect Cerchez. Au preferat căldura caloriferelor, căci Arghezi începuse să aibă probleme de sănătate şi „Mărţişor”, fiind construită din bambus şi prefabricate, fiind şi foarte spaţioasă, era greu de întreţinut şi de încălzit.

Arghezi a donat statului „Mărţişorul” cu dorinţa de a se organiza un muzeu. Această dorinţă s-a împlinit după o tergiversare de 7 ani şi în toamna anului 1974 „Mărţişorul” a devenit Muzeul memorial „Tudor Arghezi” coordonat şi administrat de Muzeului Naţional al Literaturii Române.

De-a lungul anilor, „Mărţişorul” a avut mai multe încercări. A trecut prin cele două cutremure din 1940 şi din 1977 dar materialele din care a fost făcut – bambus şi prefabricate italiene – au arătat că au fost inspirat alese de către Arghezi. După cutremurul din 1977 autorităţile au vrut să termine cu muzeul şi să facă acolo o creşă, dar Mitzuta Arghezi a luptat din răsputeri să nu fie distrusă o parte din istoria literaturii române. Aşa se face că vizitând „Mărţişorul”, simţi spiritul marelui poet.

În anul 2006 au început lucrări de restaurare. Pentru că numele casei „Mărţişorul” este strâns legat de numele lui Arghezi şi de creaţia sa, nu poţi vorbi de poet fără să nu ai înaintea ochilor oaza de lumină şi verdeaţă, clocotind de viaţă şi mişcare a „Mărţişorului”. Nu poţi să cuprinzi cu privirea această casă-muzeu în care a creat Arghezi fără să îţi aminteşti frumoasa poveste a înălţării ei care luminează izbânda omului prin efort şi talent, atât de bine ilustrate aici.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Această interesantă, dar şi inedită, povestire despre „Mărţisorul lui Tudor Arghezi” este un fragment din volumul de amintiri „Prin sita vremii” în curs de apariţie la editura „Anamarol” din Bucureşti. Autoarea, Elena Buică, a mai publicat până acum două cărţi: „Gând purtat de dor” şi „Crâmpeie de viaţă” (Editura „Forum”, Bucureşti). Născută la Ţigănesti, un sat din apropierea oraşului Alexandria, judeţul Teleorman, a terminat facultatea de litere la Bucureşti, după care a lucrat în primii ani de învăţământ ca profesoară într-o comună de pe lângă Oradea, apoi la Cluj şi pentru o bună perioadă la Bucureşti. De mai mulţi ani s-a stabilit în Canada, la Pikering, un oraş de lângă Toronto. Om de litere cunoscut în cercurile româneşti din Canada şi Statele Unite, pe parcursul vremii, şi-a făcut cunoscută prezenţa cu mult talent şi dăruire în publicaţii de prestigiu unde a prezentat nenumarate articole, eseuri, studii şi corespondenţe. A avut o rubrică permanentă în revista românească „Observatorul” din Canada. Volumul „Prin sita vremii” v-a fi lansat în România, simultan în Bucureşti şi în Alexandria, la mijlocul lunii iunie 2007.

George ROCA

Redactor AGERO

Comentarii de la cititori

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)