Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

POVESTEA UNUI SUFLET RĂSTIGNIT ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT

ADRIAN BOTEZ, Povestea unui colecţionar de audienţe,

Editura Corgal Press, Bacău, 2003

Cezarina  ADAMESCU, Agero

Năvalnice şi tumultuoase precum fluviul în revărsare, de o prospeţime interioară neaşteptată, poemele colocviale semnate de Arian Botez  în volumul sus amintit, demonstrează, o dată în plus, că spiritul nu cunoaşte graniţe în comunitatea lui socială şi în comuniunea lui  cu omul. Aceste aparente „audienţe” în anticamera lui Dumnezeu, aşteptând să fie ascultat, înţeles, acceptat iar uneori contrazis, ricanează conştiinţa,  silindu-l pe poet la o examinare riguroasă, ca dinaintea unei sfinte spovedanii. El îşi pregăteşte atent discursul, şi, din spirit de frondă, se autoflagelează în mod repetat, precum asiaticii se biciuiesc pe spinare până la sânge pentru a-şi mortifica simţurile. „Cu o scânteie de jungher/ exasperat – spintec/ oglinzile// până la foşnetul pasului/ Sfântului Duh” (Misteriu medieval).

De fapt acest spirit neliniştit, veşnic în dispută cu sine, ascunde tocmai marea nevoie de comunicare şi de comuniune electivă cu semenii, dar şi o mare timiditate, înfrântă anevoie şi conştient că suferinţa benevolă, asumată conştient, face parte din viaţă: „mă siluiesc – sălbatic – pe mine/ însumi – deci/ exist” (M ă siluiesc – deci exist)

Celestul şi teluricul se amestecă permanent, într-un melanj voit în toate poemele, deoarece suntem alcătuiţi din partea pământească şi scânteia de divinitate din noi, care însufleţeşte lutul: „Unde e răsăritul?” mă-ntreabă/ prima lacrimă – sângerând din inima/ aprinsă a lumânării// „aici” – arăt eu – cu vârful/ care-mi străpunge inima – al/ săbiei ecuatoriale” (Misteriu medieval).

Se pare că starea aceasta de tulbure zbatere a cărnii împotriva spiritului, şi a spiritului împotriva cărnii, îi este proprie lui Adrian Botez, ca şi nouă, de altfel. Un teren de luptă în care se duc bătălii permanente.

Revendicări, târguri, pacte, admonestări, iertări, împăcări, toate acestea conduc – ca şi într-o iubire – în cele din urmă la acel catharsis,  la care jinduieşte omul care poartă: „piroane şi aripi – de-a valma” (Nu ţi-e dat să fii rob).

Cu o autoironie muşcătoare, dar având  rol moralizator şi pedagogic, autorul îşi aşează pe tipsie capul, în mâinile noastre sufletul, pe masă – inima la discreţie, îşi întinde mâinile spre încătuşare şi picioarele spre înlănţuire. Dar spiritul – ce nu poate fi înlănţuit – biruie şi se înalţă deasupra pidosnicelor dureri şi răni fizice. Iată câtă demnitate respiră din acest poem: „Nu ţi-e dat ţie – biet muritor – a şti/ nimic din  Taina Copacilor – dar/ îţi este lăsată – din veac pentru veac/ tăria de-a întinde – ca-ntre foşti camarazi de arme – sau/ loiali adversari – mâna ta/ Morţii: nu e totul decât o-ntâlnire ce-a fost/ hotărâtă – cu mult înainte de a fi/ stele pe cer/ fii curtenitor cu Oaspetele învăluit în/ mantie neagră – arată-i ce-i/ francheţea umană:/ unui aristocrat nu i se cere să/ iubească – ci să ştie cum să se poarte – larg generos – faţă de/ Moarte//*//  am greşit doar când mi-am închipuit că trebuie/ să-mi încovoiez umerii sub poveri/ care nu sunt ale mele: himere/ minciuni crescute din ugerul fricii – făcute/ să m-abată de la/ statuara lumină” (Reflecţiile unui candidat la senatul roman).

Tulburătoare aceste invocaţii interogative către Dumnezeu:  „Doamne – dă-mi atâta suflare/ în mijlocul muzicii învăpăiate/ s-ajung – vers cu vers/ să-mi tălmăcesc/ neputinţele// acolo-ntâlni-voi şi umbra – pe care/ viaţa întreagă – am auzit-o/zburătăcind în delir/ - zbătându-se/să schimbe ordinea/ orelor  - de deasupra capului meu: umbra// îngerului – umbra – amară de/ lumină – a josnicei mele/ neînţelegeri// în îngerul meu izbăvit – voi topi/ îmbrăţişarea din urmă// pe îngerul meu – răstignit/ oglindă umilă-ţi voi fi ţie/ Hristoase” (Sfârşit  de rugăciune).

Autorul îşi impune în toată creaţia sa, comandamente morale înalte: „slab poţi să fii – uneori – cât mai/ rar: ticălos/ niciodată” (Bilanţ); „cine greşeşte din credinţă – nu/ greşeşte” (Bilanţ), nu e de mirare, fiindcă poetul are: „versul smuls din rărunchii durerilor mele/ cu patimă/ trecute” (Bilanţ).

Diferitele ipostasuri sub care se prezintă autorul, fie ca Bătrânul Ovidiu, fie drept Robin Hood-ul paginii,  când Anti-Pavel, când Francois Villon, haiduc, justiţiar, el pune la cale pedepse exemplare: „pe toţi ce vinul l-au sfidat – eretici/ I-am pus – din bălţi – s-adune mii de-ofelii// Acum – când armiile contra firii/ Sfărmate zac – sau târăsc pocăinţă - / puteţi veni – apostoli ai iubirii/ Să daţi aureolei iar fiinţă// Eu voi pleca – atlet al nimicirii/ Mă cheamă alte pagini de blesteme/ Dar să vă temeţi – sclavi ai sclivisirii/ voi trece peste moarte – peste semne// Veţi constata doar: cerul nu vă rabdă/ Şi cai mâncând jăratic vor răpire/ Pe toţi cei spâni la suflet şi la faptă/ Şi-i vor izbi – din cer – pe mări de lire// Va fi o noapte-atoateînvierii:/ S-or smulge-n flăcări munţii de gunoaie -/ Voi fi un oarecare duh al primăverii -/ De bucurie – mă voi face ploaie” (Robin Hood-ul paginii).

Şi totuşi, Villon-escul trubadur al suferinţei, cununat cu durerea, în iureşul unui superb joc de aparenţe, spune: „Vă par la toţi nebun şi hahaleră/ Dar nu vedeţi hârjoana mea cu moartea:/ Când toţi trădează – eu sunt cel ce speră/ Când toţi vă-ncăieraţi – îmi dărui partea// Căci versul meu e muzică la îngeri/ Şi ce-a fost rană – e acum lumină/ Adus-am rost în rai cu-a mele frângeri/ Căci şi Hristos pe stihul meu suspinul” (Ultimul cântec al lui Villon).

Poetul se vrea eliberat de orice fel de constrângeri, chiar şi de cele „religioase”. El nu poate fi încorsetat în minte şi inimă de dogme alcătuite de om, spiritul său se apropie de Înaltul Divin, fără a fi împins, îmbrâncit de ambiţiile lumii. Aşa, pur şi adevărat, doar aşa, se va putea înfăţişa într-o zi, dinaintea Celui  pe care-l consideră, necondiţionat, Domn şi Stăpân.

„Legat burduf de/ păcate – mi-ai luat dreptul de a-ţi/ respira cerurile” –rosteşte Adrian Botez – ca şi cum ar spune, o dată cu Dostoievski: „Sunt om şi nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin” – dar revolta e îndreptată asupra protopărinţilor, cei care l-au condamnat la o vină ce nu-i aparţine. Şi, drept consecinţă: „plouă/ torenţial – peste toate drumurile –pe care mi s-a spus că/ voi întâlni lumină şi/ izbăvire” („Există, oare, viaţă înainte de moarte?).

Iată o întrebare fundamentală, care, citită pe un zid, a fost pretextul, poate, al unui alt cortegiu de întrebări, cu, sau fără răspuns, al altor frământări în exasperarea de a fi, în care uneori nu întrezăreşte limanul, pentru că nu înţelege de unde vine şi încotro se îndreaptă: „nu mi se dă şansa răstignirii/ pentru ceva: nici măcar pentru/ mine// doar o durere atroce şi absurdă/ aiurarea durerii” („Există, oare, viaţă înainte de moarte?” Inscripţie pe un zid din Londonderry).

Privită astfel, viaţa pare o lungă penitenţă, până la dizolvarea durerii omeneşti în Durerea Absolută ori în Fericirea Absolută.

De aici şi penitenţa aspră la care se supune omul, precum dreptul Iov, nădăjduind că astfel pătimind, calea va fi netezită spre Viaţa care, doar o dată cu Moartea, începe: „Orgiastic vampir – îmi sug rănile: furibund/ rup cicatrici// nu admit să mi se fure – nepreţuit/ hohotul de a fi blestemat; singurul mod/ de-a cinsti această  rătăcită/ singură viaţă – înghesuită la colţ de neant” (Mă siluiesc – deci exist).

Ori, altundeva: „adorm cu pistolul la/ tâmplă: pentru prima oară – voi visa/ mângâietor” (Cu pistolul la tâmplă).

Dar toate acestea sunt posibile pentru că: „Diavolul şi-a turnat – peste trufie – şi/ purpura: plesnesc/ cercurile butoiului/ lumii” (Misteriu medieval).

Cârtind, revoltându-se împotriva propriei sale condiţii de creatură, supusă regresiei, erorii, supusă pidosniciilor trupeşti şi chiar celor de suflet, poetul mărturiseşte: „absurdă –naşterea mea – în această lume – ireductibil/ străină – a fost actul meu de protest – contra/ tiraniei divine// cu un ultim efort – ricanând/ şoptesc la urechea cerească: <<de tot ce/ s-a-ntâmplat – nu-nvinuiesc/ pe nimeni!>>// şi NIMENI – turbatul – se năpusteşte/ bolid – pulverizând/ înscrisul pe văzduh – testament// ar fi cam timpul – Doamne – să te/ maturizezi – ca / artist.” (Cabotinism divin).

De notat că toate aceste revolte îndreptăţite, aceste acuze şi revendicări nu se fac decât cu o singură dorinţă – aceea de a se apropia, cât mai mult de Divnitate, de a ÎNŢELEGE ceea ce nu e de înţeles pentru făptura umană, de a accepta, ceea ce  cu greu se acceptă, pentru că omul nu cunoaşte Planul Divin, şi motivul pentru care a lăsat suferinţă mai multă decât bucurie, ură mai aprigă decât înţelegere, război mai degrabă decât pace.

Şi echilibrul fiind încălcat, omul se străduieşte să pună lucrurile la punct, considerând, cu deplin temei, că Planul a fost rău întocmit; de aici toată răzvrătirea: „am ostenit de durere şi ură/ nu mai căutaţi la această adresă pe nimeni:/ un morman de lovituri anonime – a rămas în urma mea// călăii dorm – pe securi ştirbite/ culcaţi: ceasurile trec– unul prin faţa celuilalt/ provocând – sfidătoare – infarctul/ vulcanilor// iarna extrage săgeţi – din rănile albe/ uitate/ evangheliile abia mai bâlbâie – printre/ slovele dumbrăvii – arse de/ lună// fotografia celui pe care trebuie să-l/ ucid – am pierdut-o: şi de-atunci/ tot mai mult – victima – mi se spune - / seamănă cu mine// nu-i de mirare: anamnezic/ ştiu că Dumnezeu – o vecie/ asta s-a chinuit să mă-nveţe/ neizbutind: să fiu/ victimă” (Cabotinism divin).

De fapt, chiar în împotrivirea de a se socoti victimă, omul cade victimă…

Neliniştit din fire, Adrian Botez nu se poate împăca deloc cu ideea unei lumi strâmbe  ab initio,  a unui plan rău întocmit şi paginile Genezei, chiar de la cele dintâi, îl uimesc peste măsură fiindcă nu acceptă, pe lângă frumuseţea şi desăvârşirea creaţiei, deopotrivă, strâmbătatea, care impietează rotundul, muşcătura din colţul de cub care-l face  imperfect şi-i strică armonia.

Dar cum să existe armonie perfectă, de vreme ce, chiar omul a stricat acest echilibru?

Jinduitor până la sfântul nesaţiu de alte spaţii, perfecte, ideale, transcendente, poetul nu-şi găseşte cu nici un chip liniştea, locul şi rostul; de aici i se  pare că a fost azvârlit într-un imens iureş lumesc ce nu-i este propriu şi în care nu se poate simţi acasă, fiindcă, deja se află  înotător învederat împotriva curentului,  adică a ambiţiilor şi deşertăciunilor lumeşti. Un lucru clar a înţeles omul (poetul): acela că nu are dreptul să îngenuncheze în faţa nimănui: „Nu Ţi-e dat să fii rob:/ de aceea/ înţelegi – şi/ Te sfâşii// Toate-s scrise – pe/ frunzele arborilor – nervurile/ Stâncilor – în/ Hieroglifele păsărescului zbor: ireal de/ clara caligrafie: cartea Ta – unicat al/ Stelarei Biblioteci/ tuturor care-ţi spun: <<Te lovim – pentru că eşti menit loviturii – nu ai drept să ripostezi -să/ Te mânii>> - arată-le vag cu  -mâna -  spre copleşitorul freamăt de ocean – al/ cereştilor pagini/ acolo se plămădeşte Fulgerul Frazei – tainic şi/necruţător//      piroane şi aripi –de-a valma // toţi s-asculte: unii/ poate nici n-au Literă// alţii – însă se/ vor cutremura – şi se vor strânge în/ Tine – ca-ntr-un trunchi de copac – pe timp de furtună – aşteptând/ în ochi cu nobleţea morţii – să cadă/ Fulgerul – geamăn: pe trunchi de copac – şi pe / Om” (Nu ţi-e dat să fii rob).

        În toată această răzvrătire, omul – demn şi neîndoit în suferinţă, neşovăitor în credinţă, încercat peste poate, are un singur lucru de acceptat: de a rămâne, până la sfârşit, de o exemplaritate în gând şi în faptă, vrednică de martiri şi mucenici, care au mers la moarte cântând, or cu zâmbetul pe buze, pentru credinţa lor. Întru aceasta îşi îndreaptă rugăciunea Poetul, de a-i  fi convertite în lumină toate faptele, toate stările: „Cer mereu iertare Domnului:/ m-aude oare?/ simţi – Doamne – când pun în palma Ta – boarea/ otrăvită – a sufletului meu?// Te vei îndura – să mi-o înapoiezi/ respiraţie curată / lumină luminată?// îndură-Te – cu mult mai deplin – decât am făcut-o eu/ pentru mine// nimeni nu are de ce mă iubi -/ dar de ce atâta năpastă?” (Sfârşit de rugăciune).

        Tehnica ruperii versului în chiar mijlocul lui este un procedeu care ţine  de  originalitatea poetului şi de nevoia de respiro pe care o necesită ideea, atât de densă şi  plină de nuanţe.

Nu e de mirare, aşadar, că Poetul se socoteşte un „Războinic înfrânt”.

        Admirabilă, în schimb, înţelegerea de rost şi temei, în scurta poezie: Ghetsemani: „cine nu arde – va fi vinovat:/ santinelă – adormită în/ avanpostul/ Ghetsemani”.

        Astfel de zicere justifică demersul liric în totalitate – ca pe un act asumat şi sublim al creatorului care-şi dăruieşte prinosul pe altarul creaţiei sale, cu preţul – de multe ori – al propriei vieţi.

        O poezie de o frumuseţe şi înţelepciune dincolo de muşuroaiele de cuvinte: „Dimineaţa –cu  mult înainte de-a începe lumea/ să fie minţită  - prin/ oameni: e linişte curată – în/ ochiul păsării trezite – la fluturarea/ plecării ultimei stele// e singura clipă de mulţumire deplină – a/ lumii: clipa/ de-ncredinţare – c-au fost –şi mai pot veni/ veni/ vremuri – când s-oprească la masă/ Scări fulgerânde – de/ Îngeri// apoi – deodată/ crâncenă – îşi/ suflecă proletarele mâneci – şi coboară/ la slujba dogorii – din/ iad: mereu/ ziua de/ azi” (Dimineaţa).

        Un poem tulburător, prin accentul său intim este Hoinar: „Invalid de suflet – mă mănâncă piciorul/ filozofic// am destulă ţară – pe/ degetele mâinii/ drepte// îmi lăcuiesc cu grijă – unghia/ lirică// locuiesc în mine – cu/ chirie/ nu-mi lipseşte nimic – din ceea ce nu trebuie nimănui// veşnic hoinar – globule roşii/ m-au luat la ochi// voi plăti consumaţia – de/ viaţă – într-o altă/ viaţă// acum – e prea târziu – sau// prea devreme – depinde de/ poziţia inimii faţă de/ soare” (Hoinar).

        De asemenea, un pastel admirabil este Graalul cicorii: „Fierbe albastru potirul cicorii: duh sfânt/ se scală în el/ veniţi – preacinstiţi cavaleri: aici/ e Graalul – în umila/ cutremurătoarea de lumi – floare a/ câmpului – ascunsă-ntre  - umbre târzii – toate/ florile”.

        Aceleaşi accente intimiste în poezia: Cucerirea cerească: „Nu mă-ntreba câte vântoase şi câte/ păsări – am însoţit cu mintea mea – deplin părtaş/ să mă ia – silindu-le – la/ Marea Străbatere a distanţei dintre/ ce eşti – şi/ ce poţi – cu mult mai senin adevărat – deveni// nu mă-ntreba cum arată pieptul meu – aprins de/ împărăteasca respiraţie – a/ Zborului – peste toate – tot mai măruntele/ planetare gunoaie – tocate de/ ritmice – zvâcnirile mele spre/ zei de sus// nu mă-ntreba – căci nicicând nu voi accepta/ să mă-ntorc – umil iarăşi – cu gândul – din Cucerirea Cerească”.

        Sentimentul religios, atât de pur, de genuin în esenţa lui răzbate acut din poemul Aleargă: „Aleargă la pruncul Iisus – ajungi/ înaintea păstorilor-crai: tu singur/ lumii vei duce – Taina – pe care/ prea târziu au sosit evanghelii s-o prindă: şi ea/ între timp – se uscase – începuse s-arate – deja/ istovire de tâlcuri// aleargă – aleargă – târziul poate/ nu-i de tot târziu: strecoară/ Cheia de Aur – printre/ uscate de eonii de secetă – frunzele/ Copacilor// învie  iarăşi – Grădina – din Iesle”.

        Şi cât de fidel se autodefineşte poetul şi totodată, cu câtă simplitate îşi rosteşte crezul artistic: „Strivite degete-ntre/ canaturile porţii fiecărui vers:/ cu răstigniri şi învieri presar/ arida – umilita-ntre/ umilite – pagină de carte// spre Albie – n-au apele decât o călăuză: jertfelnic/ Cântecul Rănilor – izbăvit în Cuvinte” (Cântecul rănilor).

        În Povestea unui suflet, Adrian Botez îşi dă adevărata măsură a credinţei sale pătimitoare în  Hristos: „nici nu am pe altcineva a iubi/ Hristoase: Te-am trădat – dar/ mult mai rar decât/ pe mine// nu vin ca sclav la Tine – Hriste: vin/ să-mi recunosc rănile – / Rănile Tale// când cumpliţii soldaţi Ţi-au bătut/ cuiele – au străpuns – dintr-o dată/ şi palmele mele: cu sângele// Palmelor smulse din Cruce – am scris această/ Poveste – a unui suflet/ posac – înduplecat la iubirea de/ Tine”.

        Şi în mărturisitorul Domnului Toma cel mai credincios cu care se confundă, pentru că, el, în pofida faptului de a dori să cunoască nemijlocit, avea ascunsă în tainiţa inimii, credinţa în „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”  cea mai frumoasă mărturisire a iubirii de Hristos: „dintre apostoli – cel mai mult Te-a iubit/ Toma: Învierea Ta îi era/ secretul cel mai/ adânc şi fierbinte – apărat în cele mai incredibil de/ afunde tainiţe – ale sufletului// şi când nişte fraţi nătângi/ l-au izbit  în obraz – fără urmă de prevenitoare delicateţe – cu vestea/ Adevărului – dureros de secretul său/ viciu – sărmanul s-a fâstâcit – ca de-o/ prearuşinoasă vină – a exclamat disperat/ apărându-se – astfel – de brutala/ indiscreţie – apărând neapăratul divin: „nu-i adevărat/ nu se poate”// da – nu se poate – nu trebuie să se/ poată – a-i smulge singura justificare/ a febrilei sale existenţe de vis// <<nu – spune el astfel – voi nu ştiţi să împărtăşiţi/ Hristosul>>.

        Cu o autoironie cât se poate de fină şi stilată, poetul îţi exprimă punctul de vedere şi totodată se defineşte; „n-am sufocat vise – decât din nebăgare de seamă – distrat/ fiind eu din naştere/ n-am fost neom – decât în/ cea mai mare parte a timpului/ îmi place grozav să le cânt păsărilor – păcat că eu/ dorm tot timpul/ şi-n general – sunt foarte diferit de cei care fojgăie toată ziua/ prin mine – ca prin mediul lor ambiant/ optim” (Diferenţa).

        Vehement şi incisiv în sens profilactic, poetul înaintează în zigzag printre rânduri, spre inima cuvântului cheie – singurul care i-a mai rămas nealterat; „vizionarea lacrimii nu e permisă decât la/ televizor – iar orice  revoltă necesită/ preambalare – ştampila cu termen de garanţie şi – evident/ tot cortegiul de taxe - // două linguriţe – pe stomacul gol – contra/ sentimentelor – şi câte-o bulină vânătă după masă/ (în cazuri cronice sau mai complicate – clismare) – dacă/ simţiţi că privirile o iau razna – spre/ cer// e linişte şi prosperitate – în cea mai bună dintre/ lumi (cu excepţii nesemnificative – precum/ dispariţii spontane de/ popoare de zei – sau/ cursuri de ape – sau/ mări// cu excepţia morţii – prin inaniţie/ a viselor)// trăiţi-vă-n pace eternitatea de/ casapi de zei – o eternitate/ real – nederanjată de vreo boală de inimă// (e complet ineficient şi – deci/ contraindicat – să mai reinventezi/ inima - Profilaxie.       

        Dar iată surprinsă magistral, condiţia de Poet: „sfinţii se uită la tine pieziş – iar/ arhanghelii te percheziţionează/ de-a binelea: nu cumva ai/ traficat pe sub mâneci („te ştim noi – iluzionistule”) – vreun gram/ neştampilat – de/ ilicită dumnezeire// aşa că – Poete – privindu-L/ de foarte departe – cu jindul de frate – sus/ pe semenul imperial de pe Cruce – rebel şi umil contrabandist de/ credinţă şi vise – zgârie/ munte şi lemn – cu degetele vii – şi aşteaptă – jos -/ din sângele – propriu şi sterp – disperat/ al mâinilor tale - // să scrii – pe şesul orizontal al Golgotei/ cronica zenitului ei.” (Condiţia de Poet).

        Aidoma sunt surprinse faţetele fără echivoc ale singurătăţii: „singurătate: mucegai invizibil care – treptat/ se prinde – la suprafaţa  fiinţei// târziu – îţi dai seama – că/ toate lucrurile s-au depărtat de tine/ până la o distanţă la care mirosul/ devine – probabil/ suportabil// eşti băgat în seamă – ca un/ vacuum – sau vâltoare –în care/ nu e bine să intri// toţi îţi spun greşit cât e ceasul/ doar-doar vor depărta – cât mai mult – boala ta/ penibilă – cu certitudine molipsitoare -/ de ei// nu te mint cu gând de a-ţi/ face rău – ci doar/ pentru a încerca binele/ lor – cât ţine// se felicită reciproc – din priviri – că au perceput/ la timp – nuanţa atât de subtilă – a / aerului infectat – din zona/ singurătăţii// şi au făcut ce trebuia să facă// bolovanul se uită – placid – cum dispare/ treptat – pe porţiuni – din propriii săi ochi” (Singurătate).

        Exasperarea existenţială atinge uneori dimensiuni nebănuite ca în : Cu paşi tragici traversăm comedia: „cereri peste cereri am făcut să mor/ funcţionarii cântă duios din trompete – şi/ semnează ce vor/ mă-ntreb cum mi-ar sta pe cal alb – masivă/ inutilă statuie – în for/ pe cal alb – şi domniţe – ciopor/  să se fandosească/ în jurul comandamentului de piatră al lumii// cu fâşâit distrofic – o filă se prelinge/ din gheara de sfinx a visului meu:/ citesc pe ea secreta zi când mă vor/ înainta – zeu” (Cu paşi tragici traversăm comedia).

        Aceeaşi stare de dezesperare angoasantă răzbate şi în poemul  Confesiune: „deopotrivă –aşteaptă/ ziditul în piatră – ca şi cel în/ disperare – moartea: singură schimbare/ ce-a  mai rămas posibilă – în/ viaţă// de ce nu-şi iau zilele? – se-ntreabă/ cei ce stau în lumină/ nu  şi le iau – pentru că nu le au// om şi păcate – condamnaţi împreună a sta – tot mai/  înghesuiţi – în  mereu mai strâmtul întuneric al/ singurătăţii// prizonieri ai delirului – ei/ nu cunosc când îi vizitează/ Hristos: o umbră în plus – pe/ perete// a gândi:/ aduce febra/ minciunii – închipuirea/ care-i sleieşte cu nădejdea deşartă// alungă-ţi nădejdea – şi vei putea tu deveni/ ţie suportabil// nu plăcerea e partea – pe lume – a/ omului – ci nesfârşitele – înăbuşitele-n subteranele sufletului – şi – pietrei - / chinuri/ întunericul – e/ mai autentic decât oricare lumină frivolă// întuneric autentic – garantat şi/ grozav de fertil: beznele vii – sumedenii de temniţe – ale/ acestui pământ – un pământ mai mult/ întuneric – decât/ pământ// cine vă permite – să nu ştiţi că/ omul – cel mai adesea – arată/ aşa?”

        Şi totuşi, miresmele vieţii în dau târcoale în acest „întuneric (…) mai autentic decât orice lumină frivolă/ (…) garantat şi/ grozav de fertil” – aceste miresme îl amuşină şi îl îmbie, în toată prospeţimea lor: „A trebuit să albesc – pentru a şti/ cât pot fi de/ rebel – şi de/ tânăr// nu mă-nspăimânţi – cărunteţe/ ci-mi torni în vine – năpraznicul/ vin al – nebuniei/ sacre// de-acum ştiu; mi-a mai rămas/ să mă măsor – doar cu/ zeii” (A trebuit să albesc).

        Treptat, revin culorile, gusturile, acele bucurii sacre de a-ţi fi poftă de un coltuc de încredere, de un coltuc de tandreţe, ca de un coltuc de pâine fierbinte, bucuria regăsirii unei melodii îndrăgite e îmbietoare precum strugurii pe ciorchine: „mă bucur mult  - că/ dimineaţa aceasta – am regăsit/ o melodie frumoasă – pe care o/ crezusem pierdută – pentru totdeauna – undeva/ în podul prăfos al memoriei mele// poate că nu meritam – dar Dumnezeu/ mi-a dat-o-napoi:/ e darul Lui: sublim dar – la care mă-nchin – şi cad în genunchi// vreun drumeţ – care/ trece – întâmplător – pe sub fereastra mea/ când eu fredonez – şovăielnic/ dar tremurând de entuziasm – melodia  poate/ o va-ndrăgi – dintr-o dată – o va-mpărtăşi/ de parc-ar fi fost/ a urechilor şi sufletului său/ de când lumea// să ne gândim – necontenit – la drumeţii întâmplători – adevăraţii/ trimişi ai lui Dumnezeu – semne ale – iertării păcatelor noastre – de/ Sus// binecuvântat fie întâmplătorul/ drumeţ – binecuvântată întâmplarea/ amintirii de muzici” (Regăsirea melodiei).

        Câte ceva din „tăcerile Galileeanului”  ori din „Cuvântul Galileeanului” – trecute prin  propria conştiinţă şi transfigurate artistic, răspândite ca din gură de apostol, a păstrat autorul pe toată întinderea liricii sale: „nu v-am învăţat să fiţi umili – ci/ trainici// pe unde treceţi – să luminaţi – pentru ei/ aţipiţi în orbire – chipul/ Adevărului Vieţii: cu el doar se sparg – berbeceşte – porţile/ Tatălui – spre-a vă dovedi vrednicia de/ Fii// pe cei cuprinşi de/ furiile destrămării – să-i mângâiaţi cu/ liniştea imaginaţiei// să nu deveniţi ibovnici duhorii şi pajii/ Încăpăţânării Neantului – v-am spus// dar – mai cu seamă – v-am predicat/ să plecaţi hotărât – de lângă cel ce/ zâmbeşte-n delirul unei lumi – de ne-nţeles întru nimic/ vouă – o lume în care/ fără sforţare-i respiră aripile.” (Din Cuvântul Gaileeanului).

        A doua carte este intitulată Licornul  şi în ea regăsim poeme de naştere, de viaţă, de moarte şi Înviere în care poetul e cu gândul mereu îndreptat spre rădăcinile fiinţei, dar mai ales spre Viaţă: „Printre amorţitele degete – îmi scapă/ Viaţa: unde se duce?// Mereu – în urmă – către/ Cel care-am fost – şi/ Nicicând n-oi mai fi// Frumoase rădăcini are omul: acolo – adânc – la/ Urma urmelor – stă ghemuit/ Făt-Frumosul// (…)Fuge viaţa din noi – azvârlindu-se în/ Anonimitatea văzduhului:/ Dincolo – o aşteaptă – dintotdeauna şi/ De la-nceput – nunta cu/ Făt-Frumos// (…)/ Scutură-ţi – de mine – aripile/ Viaţă: aş vrea – măcar/ Să nu întârzii din cale/ Un înger”. (Făt-Frumosul).

        Dar şi stări de pace lăuntrică, în care omul se înfrăţeşte cu lumina ireală – Lumina Taborică, împărtăşindu-se din Duh: „Staţiune de relaxare totală a lucrurilor/ Lumină ireală: singura linişte adevărată/ Sub care fac plajă – o plajă perfect netulburată/ Ca-ntr-un tablou impresionist:/ Adormitele – în propriul/ Sine perfect sticlos – lucruri// E-atâta imperială – netulburată indiferenţă/ Rafinat animalică: toate lucrurile/ Au redevenit heraldice însemne – animale subtil dumnezeieşti/ Înalt civilizate – până la transparenţa/ Paradisiacă.” (Studii de lucruri).

         Nici erotic, nici senzual, nici obsedat de plăceri nepermise, Adrian Botez cântă iubirea în felul său, înălţând-o deasupra celorlalte sentimente, într-o discretă şi cât se poate de curată entropie în sublimitatea trăirii ideatice: „o ramură de cireş – plină ciucur de/Intenţii tulburi – tremură deasupra mea// (…) Nici nu ştim unde – în ce balamuc de/ Puritate voi ajunge – cu atâţia// Copaci puşi pe savant studiu – jur-împrejurul// Ghimpilor inutili ai neliniştii mele.” (Paznici).

        Ca într-un tablou impresionist, autorul surprinde atmosfera lâncedă a Veneţiei cu apusurile ei leproase şi cu miasmele din canale: „Lingave strofe se deşiră vremea/ Apuse nestemate ard în sânge/ Pe trepte de-eşafod graţiatul plânge/ Perna gondolei linguşeşte lenea// Spre fulgerele apei din lagună/ Bolborosind blesteme or slăvire/ Şi-aruncă dogele inelul de safire:/ Răspuns e-un hohot sau sughiţ de strună// Leprozerie de palate aţipite/ Păgână desfrânare de tăcere/ Toţi demonii-n adâncuri fac avere/ Orele gem – în ceasuri surghiunite// O vrajă rea se plimbă pe canale/ Pustiu de giuvaere – molimi de podoabe/ Plutesc cei sugrumaţi de zvonuri oarbe/ Cad alchimişti în focuri de furnale// Sfâşietor – povestea e cu zâne/ Dar orice rază-i prefăcută-n bezne/ Iar Cavalerul e legat de glezne:/ În ieri uitatul – adormit-a mâine.” ( Veneţia pregătită).

        Întreg volumul este foarte dens şi interesant, plin de sensuri oculte, pe care, decriptându-le, afli înţelesuri fireşti de o frumuseţe stranie şi adâncă, ricanând sensibilitatea cititorului.

           În partea a treia: Carte pentru Hristos şi neamul meu, aflăm poeme în aceeaşi tonalitate, cu o notă în plus de vibrantă simţire pentru ţărâna de-acasă, pentru neam, pentru limbă, pentru om şi, în  chip deosebit, pentru divinitate.

          Poeme de credinţă şi iubire precum, o Ctitorie de Logos, o frumoasă Prigoană de Doină, care ar putea fi cântată vocal şi vocal-instrumental; Cântecul Cavalerilor Rourei; Hristos urcând Golgota, ca şi Hristos al Apocalipsei, tot atâtea ipostaze ale sentimentului religios şi civic al lui Adrian Botez. Îi întâlnim, de asemenea, pe Iosif din Arimateea; pe Simon din Cirene, dar mai este prezent aici şi Naiul sfânt (al lui Gheorghe Zamfir).

         Ca personaj colectiv, Poporul român,   reflectat cel mai bine în Rugăciunea unui copil, care, aidoma unui înger păzitor, mijloceşte pentru acest neam obidit. Iar în Biruinţa, aflăm o schiţă de autoportret: „sunt un  biet cerşetor – ţinând scripca de gât/ buzunarele-mi sunt forfotire ce ceruri/ dar nu-mi este din lume nimic urât/ chiar de greierii-mi pleacă-n regatul de geruri// lăcaşul mi-l fac pe la muchii de lacrimi/ prin piele îmi iese iubirea ca roua:/ Te supără  - Hriste – aruncă-mă la crini/ să pot a răzbi la NĂSCAREA A DOUA”.

          Într-un limbaj dinamic, viu, incisiv, cu trimiteri livreşti, foarte rar liric, dar nu lipsit de liricitate şi sensibilitate („peste ochii arzători ai vinului din/ pocale – se coboară – viclean – pleoapa/ lunii.” (Misteriu medieval).

         Sintagme proaspete, reuşite, inedite, precum: ugerul fricii; terasa Nimicului; desfrânare de tăcere; umbră amară de lumină; catifele de trăsnet; panseuri lirice: „crezi că-i puţin să n-ai nimic?” (Scurtă dare de seamă); ca şi o licenţă poetică: „adus-am rost în rai cu-a mele frângeri” – fac poezia lui Adrian Botez agreabilă, interesantă, născătoare de emoţii estetice.

          Dispus să-şi  reconfigureze trăirile în versuri – azvârlite ca un curcubeu-legământ – Dumnezeu/om peste lume – Adrian Botez, prin lirica sa, poate seduce  ochiul cu frumuseţea, cu nuanţele, cu inefabilul pe care le poate isca în sufletul cititorului.

Cezarina  ADAMESCU, Agero

Galaţi, 14 august 2008

Sfântul Maximilian Maria Kolbe

Cavalerul Neprihănitei

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)