|
|
|
|
            |
|
POVEŞTI DE TOAMNĂ CU FINAL DESCHIS Cezarina ADAMESCU, Agero
Prima duminică din Brumărel. E o zi calmă de toamnă. Tradiţia obişnuieşte în această primă duminică să aibă loc Ziua Recoltei. Prilej pentru gospodine să se aprovizioneze pentru iarnă. În Piaţa Centrală, aglomeraţie, foială, chioşcuri improvizate cu acoperişuri de stuf, mese de brad geluit, bănci aşişderea, aliniate frumos într-un spaţiu amenajat special pentru această sărbătoare autumnală, stropită din belşug cu must, tulburel, bere sau ţuică de prune. După gusturi şi buzunare. Produse de sezon, Doamna Toamna nu e zgârcită nici anul acesta. Pe alese, pe culese, pe gustate şi pe cumpărate. Unii se satură doar cu mirosurile îmbietoare de mititei, cârnăciori, pastramă, peşte fript, saramură şi ochioasele fructe care parcă strigă: Muşcă-mă! Gustă-mă! Struguri de toate soiurile, prune, mere, gutui şi alte fructe, asezonate cu fructe exotice, destul de pipărate, de altfel. Muşterii – gârlă. Fiecare vrea să cumpere ceva. Precupeţi – aşişderea, te trag de mânecă. Agora aceasta orientală e învăluită în fuioare de fum cenuşiu-albăstrui, dacă nu cumva negru, de la grătarele – numeroase - unde se îngrămădesc pofticioşii. Mirosurile îţi iau nasul din loc. Ţigani cu baloane colorate, vânzători de carpete de toate mărimile şi culorile. La chioşcuri improvizate cu produse din peşte stau atârnaţi de bot în cârlige, somni respectabili, crăpuşteni, şalăi, bibani şi alte lighioane acvatice. Pe la prânz, ne hotărâm, eu şi Augustina – alintată Coca să luăm în piept bâlciul acesta bizar, cu muzici populare date la maximum, cu parc de maşinuţe care se ciocnesc şi unde copiii stau ciotcă, cu gura căscată, uitând de bunătăţi, cu unica dorinţă să mai facă o tură cu una din maşinuţe. Lipseşte roata, dar aceasta, se pare e în Piaţa din Cartierul Ţiglina. Ajungem strecurându-ne anevoie printre maşinile mari şi mici, parcate de-a surda, parcă anume numai prin locuri nepermise, ne ferim cât putem de tramvaiele care întorc la cap de linie, virăm şi o ţinem apoi, după miros de mititei până la locul cu pricina. Am ajuns, am avut noroc şi de o masă relativ liberă de lângă un grătar care ne cam afumă. Nu-i nimic, ne asumăm şi aceste riscuri. Coca e o doamnă foarte respectabilă, basarabeancă din Orhei, foarte distinsă, acum la pensie dar cu un şarm şi o cochetărie nedisimulate. Are maniere alese. Vorbeşte extrem de corect, se controlează permanent şi are un haz nebun. În plus, are un paner plin cu poveşti, cu istorii trăite, e veşnic pusă pe amintiri nostime. Profităm de răgazul dintre micii apetisanţi cu muştar care dispar iute din farfuriile de carton, stropiţi cu must gălbior care stă să se aşeze în câteva zile. Şi-fiindcă tot am ajuns la 3+1 preparat rapid cu apă minerală, ca să ne dregem gustul şi să ne limpezim memoria, iată că-i dau ghes din nou, amintirile…. …Pe vremea când eram copil, părinţii mei aveau acasă multe cărţi, reviste şi almanahuri-magazin. Într-unul din ele am citit o poveste nostimă, spune ea, ştergându-şi discret colţurile gurii cu un şerveţel parfumat. E blondă, cu ochi frumoşi, expresivi, cu o coadă groasă cât mâna, împletită pe spate. Foarte distinsă. În această poveste, continuă Coca, era vorba de un tată care avea un fiu plecat la Paris. Nu-l văzuse de multă vreme şi nu ştia cum o duce acesta, dacă se descurcă sau nu. Şi aşa s-a gândit tatăl să-i trimită fiului un pachet, cu lucruri trebuincioase şi cu de-ale gurii. Neştiindu-i adresa, tatăl a scris la destinatar, următoarele cuvinte: „Fiului meu la Paris”. Coletul a ajuns cu bine şi a fost depozitat la Poşta Centrală din Oraşul Luminilor. După câteva zile, un tânăr s-a prezentat la ghişeu şi a întrebat-o pe oficiantă: -Doamnă, nu cumva mi-a sosit un colet de la tatăl meu? -Ba da, domnule… Iată, am aici un pachet pe care scrie: „Fiului meu la Paris”. -Acesta este, mulţumesc, spuse tânărul şi intră în posesia coletului. Povestea are un tâlc, spune Coca, sorbind tacticoasă din paharul cerat, cafeaua instant. Un fapt aproape similar mi s-a întâmplat şi mie prin anul 1963. Fiind născuţi la Orhei, după cum ştii ce s-a întâmplat cu Basarabia, tatăl meu a fost deportat în Siberia, vreme de patru ani. După ce şi-a efectuat acest stagiu de domiciliu forţat, el a fost reabilitat, cu condiţia de a nu părăsi Rusia. Avea însă dreptul de a-şi alege un oraş unde să locuiască. Aşa că tatăl meu a ales Odesa. Şi iată că, după atâta vreme, primesc o veste de la tatăl meu. Era în viaţă, se afla la Odesa. Bucuria mea nu cunoştea margini. Şi fiindcă-mi scrisese o scrisoare, am hotărât să-l vizitez. Coca soarbe absentă câte un strop de ness cu lapte, furată de amintirile acestea care, şi după atâţia ani, erau încă vii. O las în voia amintirilor ei rebele… …Era prin septembrie, anul 1963. Ei şi, urmăresc eu la o agenţie de turism o croazieră care să mă ducă până la Odesa. Ardeam de nerăbdare să-l văd pe tata, căci trecuseră ani buni de când nu ne mai văzusem. Aveam adresa lui pe un plic puţin ca mototolit, pe care scria: DOVOSTREBOVANIE. Pe atunci, vasul care făcea astfel de călătorii lungi, era motonava Transilvania, cu plecare din Galaţi, Odesa, Yalta, Soci, un sejour care se anunţa foarte promiţător pentru mine. Mi-a plăcut întotdeauna să călătoresc şi acesta era un bun prilej să cunosc Rusia şi frumoasele ei oraşe. Transilvania, pe perioada verii, făcea croaziere cu turişti din Vest, până la Istambul.
-Stai puţin, o întrerup eu contrariată. Transilvania nu e nava care s-a scufundat acum vreo douăzeci de ani la malul Dunării în oraşul nostru? -Da, chiar ea. În mod cu totul penibil. S-a înecat la mal, cum se spune, ca ţiganul. N-a fost legată cum trebuie de parâme, în port, şi pur şi simplu a făcut capac, s-a întors cu fundul în sus şi s-a scufundat, sub privirile gălăţenilor, neputincioşi care priveau de pe mal. Era o navă de lux, cu orchestră, restaurant, cu mai multe nivele. Servirea era ireproşabilă, numai cu tacâmuri de argint. S-a dus la fund cu tot cu instrumente, cu tot cu argintărie, mobilier, cu toate accesoriile ei. Ca s-o scoată, Navromul trebuia să cheltuiască bani serioşi şi costa mai mult daraua decât ocaua. Aşa că au hotărât să o taie, bucată cu bucată, pentru că a stat multă vreme, înfiptă în mâl, ca un dinte stricat în gingie, care, nici nu mai foloseşte, nici nu-ţi vine să-i scoţi rădăcina, ci doar îţi provoacă abcese şi dureri surde. -Bine, continuă, îi spun Cocuţei, te-ai întrerupt. Aşadar, ai plecat spre Odesa… -Da, călătoria a fost lungă dar plăcută. Am ajuns, în sfârşit. Şi grupul nostru a fost cazat la hotelul Crasnâi. Hotel de lux, cinci stele. Am întrebat la hotel dacă nu fusesem căutată de tatăl meu, Leonida. Nu, nu mă căutase. M-am mirat de ce nu vine în întâmpinarea mea, mai ales că nu cunoşteam nici ţara, nici oraşul, nu aveam nici punct de reper. Doar scrisoarea aceea, pe al cărei plic scria: DOVOSTREBOVANIE. Am început să întreb din om în om, foarte greu, fiindcă nu cunoşteam limba, unde ar putea fi adresa aceea. Până la urmă, un domn amabil, m-a luminat: -Doamnă, mi-a zis, aceasta este o adresă de la Post Restant. Mergeţi la Poştă şi întrebaţi. -Păi, unde să găsesc eu Poşta? -Cred că e bine să mergeţi la Poşta Centrală, acolo veţi primi lămuriri, se ostenea domnul acela să mă îndrume. Până la urmă, văzând că nu înţeleg mare lucru, s-a oferit să mă conducă el până la Oficiul Poştal Central din Odesa. Acolo, mai mult prin semne, am întrebat oficianta, arătându-i plicul. -Nu m-a căutat tatăl meu, Leonida?… -Niet, răspunse amabilă lucrătoarea poştală… Nu v-a căutat nimeni, doamnă… -Dar vă rog să căutaţi la cutiuţa de la Post Restant, uitaţi, scrie aici… Nu era nici un răspuns pentru mine. Tot explicând şi mirându-mă, de ce nu m-a căutat părintele meu, o altă doamnă care se afla în preajmă, auzind că vorbim româneşte, a intrat în discuţie: -Dar pe cine căutaţi, doamnă? m-a întrebat ea. Credeam că e doar o curioasă care se amestecă în discuţie şi cum eram foarte supărată, aproape că nici n-am vrut să-i răspund. Dar ea a insistat. -Pe tatăl meu îl caut, dar, se vede că nu a mai fost demult pe aici, pe la poştă… -Şi cum îl cheamă pe tatăl dumitale? m-a iscodit rusoaica într-o românească stricată. -Cum să-l cheme? Leonida. Suntem din Orhei, dar eu sunt mutată de mică în România. Tatăl meu însă, locuieşte aici, în Odesa. Eram foarte plictisită. Trebuia să-i relatez femeii toată istoria familiei noastre, lucru imposibil, pentru că era prea dureros pentru mine. Absenţa tatei lăsase urme. -Leonida şi mai cum? -I-am spus cum se numea tatăl meu. -Aaaaa…Leonea? Păi, îl cunosc, că şi eu sunt din Orhei, mi-a spus femeia. Ştiu că are o fată blondă, frumoasă. Daaaa… într-adevăr, dumneata eşti fata lui Leonea? -Da, eu sunt, doamnă… -Păi dacă vrei te duc eu la el, fiindcă ştiu unde stă… Uimirea mea nu cunoştea margini. Şi nici nu-mi prea venea să cred. Coincidenţa era prea mare. Cum să-l fi găsit pe tata, doar după o adresă de căsuţă poştală, în imensitatea oraşului necunoscut? Iar acum, această femeie, părea să-l cunoască. Îmi dezvăluia amănunte pe care nu avea de unde să le ştie. Am hotărât pe loc să merg cu ea la adresa tatii. Am mers noi, pe mai multe străzi, sporovăind, ea cu limba ei dulce şi lată, de basarabeancă, eu, în aceeaşi limbă, dar fără pic de accent, fiindcă învăţasem de mică să vorbesc corect şi fără accent. La un moment dat Varea, fiindcă aşa o chema pe basarabeancă, se opri în preajma unei case în construcţie, cu două nivele. -Uite, domnişoară, acolo e tatăl dumitale, mă rog frumos… Femeia îmi arăta acoperişul şi eu nu înţelegeam nimic. Îmi arătă cu degetul ca să pricep. -Acolo, sus, pe casă, e Leonea… Dirijează lucrările de construcţie…Şi-l strigă cu glas ascuţit: -Leoneaaaa, coboară fiindcă ţi-a venit fiica în vizită… Într-adevăr, tata coborî la repezeală pe schele şi alergă în întâmpinarea mea: -Coca, fetiţa tatii, vino să te îmbrăţişez…. Doamne, ce dor îmi era de tine. Pe loc s-a risipit toată supărarea mea. M-am cuibărit în braţele tatei. Am plâns amândoi… -O, Cocucika maia, ce bine că ai venit? Dar cum de m-ai nimerit? Cu glas întretăiat de suspine şi cu lacrimile şiroind încă i-am istorisit povestea de la poşta centrală şi norocul meu că o întâlnisem pe Varea… -Spasiba, Varea, spasiba… nu mai contenea tata să-i mulţumească… -Ei, lasă Leonea, că n–am făcut nimic. Oricine ar fi făcut asta în locul meu… Dar ce frumoasă fată ai, Leonea…. Să-ţi trăiască… În sfârşit, Varea şi-a văzut de treburile ei şi eu am rămas cu tata. Nu avea un domiciliu stabil încă. De aceea primea corespondenţa la Post Restant. Dormea pe unde apuca, pe la gazde, pe la prieteni… Am mers împreună şi am mâncat într-o mică pensiune. Nu mă mai săturam să-l privesc. Îmbătrânise, era slăbit, dar rămăsese foarte distins, înalt, suplu, îngrijit, pedant…Un om cu educaţie aleasă. M-a întrebat ce-i pe acasă… I-am răspuns la toate întrebările. Într-un târziu, mi-a spus: -Ei, acum, Cocucika, vreau să te duc să-ţi vezi surioara. Ai o surioară de 4 ani, ştiai? -Nu ştiam…. Dar sunt bucuroasă, i-am răspuns tatii. Sora mea mai mică decât mine cu 20 de ani era dată în grija unei familii de bătrânei, la o pensiune. Se numea Carmen şi se născuse în 1959. Mama ei murise la trei zile după naşterea sa. Am ajuns la pensiune şi mi-am văzut surioara. Era adorabilă. Un ghem de zulufi şi un năsuc nostim. Tata s-a apropiat de ea şi i-a spus cu blândeţe: -Carmenuţa, uite cine a venit la noi. Este sora ta mai mare. Fetiţa se uita la mine curioasă şi nu-i venea a crede. M-am apropiat şi eu de ea, întâi cu timiditate, ca să n-o sperii, apoi, ne-am lipit strâns una de alta. Nu-mi mai dădea drumul de gât. Şi mă săruta pe obraji. Tata a întrebat-o: Carmen, fetiţa tatii, ai aici multe păpuşi. Nu vrei să-i dai şi surorii tale una? Uite, alege o cucla… Eu, fireşte că nu am vrut să aleg, să-i iau fetiţei păpuşelele. Carmen n-a stat pe gânduri. S-a căţărat pe raftul unde erau aliniate două duzini de păpuşi de diverse mărimi şi culori, care mai de care mai frumoase. -Şi pe care vrei să i-o dai? a iscodit-o tata. -Pe cea mai mare şi mai frumoasă. Fiindcă e sora mea mai mare, a răspuns micuţa.
Şi răspunsul ei îl am şi astăzi în inimă… Am luat păpuşa în braţe, am legănat-o, m-am jucat puţin cu ea, am mângâiat-o pe Carmencita pe obraz, pe zulufi… Nu mă mai săturam s-o privesc. Dar, timpul meu era măsurat. Trebuia să mă întorc la vapor şi de acolo s-o pornesc iar pe ape, spre Yalta şi apoi la Soci… Ei, dar despre asta, am să-ţi mai povestesc altă dată. Şi ai să afli ce-a devenit şi sora mea, Carmen… Coca îşi înecă emoţia rememorării acelor clipe, în ultimii stropi de cafea… Asta e… Aşa mi-am găsit tatăl şi surioara la Odesa, fără nici o adresă decât cea a Căsuţei poştale… Ce zici? Şi acum, hai să mergem că uite ce nori s-au bulucit pe cer. Mare minune să nu ne apuce vreo ploaie până acasă… I-am mulţumit Coculenei pentru trataţie şi pentru poveste. Era într-adevăr, interesantă povestea tatălui ei. După câte am înţeles, o vizita pe Coca din doi în doi ani. Prin ’78 s-a prăpădit în Rusia… Mare păcat că viaţa îi despărţise… Mi-am luat rămas bun de la Augustina, alintată Coca, smulgându-i promisiunea că îmi va povesti viaţa surorii sale. Ei, dar finalul acesta, rămâne deocamdată deschis…
Cezarina ADAMESCU, Agero 1 OCTOMBRIE 2009
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
