|
|
|
|
            |
|
POVESTIND VIRTUALUL. UN ROMAN MINIMALIST DE DUMINICĂ
CRISTINA ŞTEFAN, DIMINEAŢA, ALTFEL... mic roman de conversaţie, Editura Semănătorul, online, 2010
CEZARINA ADAMESCU, Agero
De ce trebuie mereu să explicăm inexplicabilul? De ce simţim nevoia să disecăm, să mursecăm realul până la limita cu imaginarul? Ce ne frământă şi nemulţumeşte atât încât să dorim să ne creăm propria lume în care să ne desfăşurăm abilităţile, dorinţele refulate, ideile, împlinirile şi neîmplinirile? Întrebări retorice, desigur. Proză surprinzător de proaspătă, autentică, de nuanţă autobiografică, tonică, realistă, cu inserturi onirice, ori mai degrabă psihanalitice, roman postmodern de o viociune a exprimării demnă de marii condeieri clasici, acesta este microromanul Cristinei Ştefan, alias Adala Chifor, alias Elina - personajul graţie căruia s-au încropit aceste rânduri. Începând de la titlu, destul de sugestiv, dimineaţa promite o zi plină de surprize, e momentul zilei cel mai propice marilor planuri de peste zi. Cât din ele se vor împlini, rămâne la aprecierea scriitoarei, ori la fantezia cititorului. Dar, dimineaţa, totul e posibil. Chiar şi o spectaculoasă minune în viaţa ta, neaşteptată şi necăutată, venită intempestiv în peisajul cenuşiu al existenţei diurne şi, mai ales nocturne, cu visele strivite între pleoapele bosumflate încă ... Singurătatea e personajul principal al acestei cărţi. În toate nuanţele sale. Chiar şi singurătatea-împreună între aceiaşi pereţi domestici, în care, demult nu mai există nici un avânt liric, rutina şi-a pus rugina pe toate paginile albe şi cenuşii ale vieţii în doi. Doar o nefericire i-ar mai putea alătura din nou în simţăminte. Zdrenţele unei iubiri fracturate de absenţa copleşitoare şi de micile griji transformate în pricini de stress, care apasă până la pierderea identităţii spirituale. Ce ar fi de făcut? Da, noi încercări, fie şi virtuale, de a încropi un dialog fie şi cu un simbol ID misterios, în care nici măcar nu se ghiceşte sexul. Totul teribil de impersonal, de parcă ai citi un generic şi alegi aleatoriu un nume, o cifră, o emblemă, doar pentru frumuseţea designului. Surpriza însă, poate da buzna, aşa cum face ea, de obicei, pe neaştepatate. Cine s-o poată opri şi cui, ce-i mai pasă? Protagonistei, în nici un caz. Ea se pune la dispoziţia propriilor trăiri în căutare de certitudini, după ce, zile în şir ţine piept provocării. Autoarea a părăsit stilul clasic de scriere, preferând unul ultramodern, cu intersectare de planuri, cu gânduri, cuvinte şi acţiuni pe mai multe plaje, unite într-un punct forte care constituie şi intriga microromanului. Va avea sau nu va avea loc întâlnirea celor doi? „This is the question”... Subtitlul: „mic roman de conversaţie” – explică totul. Este un parcurs solilocvial cu spargeri de ritm ca atunci când se rupe un cordon viu alcătuit din trupuri umane. Să ne închipuim că aceste trupuri sunt cuvinte, sunt gânduri, sunt sentimente, sunt gesturi, săvârşite într-o perfectă luciditate pentru ca din nou, valurile vii ale capetelor cordonului să unduie pe bulevardele largi ale fanteziei. Buuuun! „Introspecţiile Elinei” (nume purtător de Dumnezeu – Eli) – prima secvenţă ne-o aduce în prim plan, firesc, pe Elina, prezentată deocamdată doar după vestimentaţie. Introspecţiile sale în oglindă sunt doar modalităţi de a se recunoaşte şi a se autodefini, ceea ce nu e deloc lesne. Se distinge vocea auctorială care se confundă de multe ori, cu cea a personajului, ceea ce se întâmplă frecvent în romanele autobiografice sau în cele cu un pronunţat caracter memorialistic. Autorul împrumută câte ceva din trăsăturilor tuturor personajelor. Până şi vocea. Ecoul numelui, ni-l poate aduce pe Dumnezeu foarte aproape, chiar în noi înşine. Tonul autopersiflant scoate la iveală un personaj cu un ascuţit simţ ironic, de fină observaţie, analitic şi sintetic în acelaşi timp. Fraze de felul: „Elina coborî scara spre o nouă zi” provoacă, incită la prospecţii, la călătorii iniţiatice în proza fantastică a începutului de mileniu, cu lumi paralele, suprareale, magice, în care poţi întâlni fantasme la tot pasul. Să nu exagerăm. Lumea Elinei suntem noi, persoanele cu care se aseamănă până la identificare. Întâmplările sunt ale noastre, doar că sunt relatate altfel. Nu vă recunoaşteţi? Refugiul în lumea virtuală e doar un pretext pentru a fugi de sine însăşi, de singurătate, deşi declară că-i place „liniştea singurătăţii”. E mai degrabă o spaimă de necunoscut, de ce ar putea descoperi despre sine dacă s-ar analiza mai bine. De aceea, e preferabil să renunţe, să caute altceva, altceva, altceva... Ceva care s-ar mula perfect pe propria structură sufletească. Femeie de condiţie medie, nici superbă, nici ştearsă, cu un anume şarm care izvorăşte mai degrabă dinlăuntru, cu preocupări artistice, care-i aduc surâsurile ironice din partea marii majorităţi feminine, femeie care ştie ce vrea (sau poate nu!!) dar aşa înţelege ea să trăiască, din certitudinile nesiguranţei pe care ţi le oferă arta, Elina e o femeie matură care se apropie binişor de 40 de ani, nici măritată, nici văduvă, care trăieşte într-o singurătate autoimpusă, printre cărţi, şevalet şi muzică, destul de cerebrală ca să-şi poată îngădui din când în când câte un respiro de romantism pe care şi-l provoacă singură cu un nesaţiu demn de marile spirite. Ea ştie mai mult decît oricare altă persoană că certitudinile ucid. De aceea, preferă nesiguranţa fiindcă tot mai poate ascunde în ea un strop de speranţă. Dialogul interior o domină. Gâlceava cu sine în care ea întreabă şi tot ea îşi răspunde. E o modalitate de psihanaliză ce se practică, nu e om să nu se certe cu el însuşi. Dacă am fi prea mulţumiţi, unde s-ar mai afla dinamica personajului? Înclinaţia către filozofie, către panseistică este evidentă. În cîte fire se poate despica un fir? Lumea imaginară în care cutreieră gândul ei împreună cu iubitul, pe plaja întinsă, îmbrăcată-n rochie de scoici şi cu eşarfe vaporoase, îi oferă, da, confortul spiritual, cu condiţia să nu se trezească. Zmucitul voalului poate fi traumatizant, pentru că descoperă părţile vulnerabile, nude ale eu-lui. Cu marea, da, se poate identifica lesne: „singură ca şi ea...adîncă, sigură în locaşul ei milenar”... Un scris adânc, cu subtilităţi lingvistice în care să se regăsească...Da, asta i-ar fi pe potrivă...un eseu despre iertare...Perfect. Eseul- un pretext pentru o nouă introspecţie. Pornind de la „Rugăciunea domnească” – pentru a-i ierta pe ceilalţi şi a fi iertaţi, la rându-ne, trebuie mai întâi să ne iertăm pe noi înşine. E greu, e uşor? Orice lucru e greu, înainte de a fi uşor – zice englezul: Everythink it’s hard, before it is easy... Spiritul analitic, anevoie îşi va putea găsi liniştea pentru că nu-i tihneşte, până nu întreabă, nu cercetează, nu se lămureşte. În negăsirea unor răspunsuri la întrebările-cheie se poate naşte nefericirea. Alţii trăiesc, pur şi simplu, fără întrebări, fără regrete, fără complexe. Cât din noi rămâne la fel? Aproape nimic. Până şi sufletul se schimbă. Nu te poţi scălda de două ori în aceeaşi apă.... Ca să ajungi la deplina abluţiune, trebuie să te scalzi în apa lustrală care a trecut prin cenuşa crenguţelor de finic din Duminica Floriilor. Doar spiritele alese reuşesc să se cureţe deplin. Urmele trecutului pot deveni lesne dâre de întuneric obluminând Lumina de sine, cea care izvorăşte din punctul pe „i”inimă. Există o clipă de supremă graţie în care decidem că trebuie să iertăm...Ea vine de sus, fără doar şi poate. Şi e o lumină pe care ţi-o aprinde altcineva, de pildă un înger... În umbra acestei Lumini te poţi refugia nestingherit, aşteptând chiar tu să ilumini pe altul.... Dialogul interior nu cere permisiunea. El se insinuează. Visul de dragoste continuă, acelaşi, de data aceasta într-un „codru împăsărat”... În decorul – populat cu imagini stridente al calculatorului, gândurile internetiştilor se aud limpede, întrerupte doar de cling-clangul numit Sign out. Curiozitatea sporeşte pe măsura imaginaţiei care aleargă precum mustangii cei negri, zvâcnind în largul pajiştii lăuntrice. Ori poate vreun Pegas? Încălecat de Orfeu, înălţându-se lin în ochii miciţi de prea multă lumină ai femeii... Aripile spirituale cresc şi ele din subţioara Cuvântului. Cuvintele – paliativ pentru străvechi cicatrice... Din seva lor se revarsă azurul... Singurătatea amuşină oamenii precum un câine străin, glezna subţire şi nudă... Un loc prielnic pentru căderea în valuri... De câtă iubire mai e nevoie pentru a estompa cât de cât suferinţa gândirii? „Numai gândirea şi durerea sunt fiice ale liberului arbitru” – spune autoarea. Începând cu secvenţa a treia, autoarea părăseşte terenul atât de familiar al conceptului filozofic, al ideaticii, pentru coborârea în contingentul uman, alături de medicul psihiatru Clara Panduru, un profesionist de temut dar şi de admirat în rândul, atât al personalului spitalicesc, cât şi al largii mase a pacienţilor. Nu e de mirare, fiindcă avea la activ rezolvarea celor mai grele cazuri de psihoze, manii, depresii, schizofrenie, pe care le ameliora prin meloterapie sau terapia prin pictură abstractă, cromoterapia. Aici îl întâlnim pe Bogdan Leahu – interlocutorul de pe Mesenger al Elinei, un om cu care Clara atingea fibrele unei comuniuni speciale pe calea biţilor. Ce se întâmplă? Dedublare? Vom afla la sfîrşit... Şi iată că e posibil să întâlneşti persoana pe care ai căutat-o întreaga viaţă, într-o neaşteptată împrejurare pe care nici nu cutezi s-o numeşti „FERICIRE LA PRIMA VEDERE”, ori cel puţin, la prima tastare. Şi împrejurările conduc la o „întâlnire romantică” – chiar dacă – virtuală: „era o seară ca-n poveste...nici prea frig, ningea slab şi oraşul parcă se micşorase în contururi albe”. Cum să pui frâu imaginaţiei? O modalitate de relaţionare, o pierdere de vreme, exerciţii de vocabular, tâmpla tânjind după tâmpla aidoma, mâna întinzându-se pe monitor să cuprindă o mână...Toate acestea, atât de cunoscute, atât de banale în definitiv. De unde focul, scânteia, aşteptarea, teama, o anume saţietate/ sau insaţietate metaforică, nesiguranţa, triumful învingătorului, capitularea, satisfacţia?... Cât de reală poate fi o relaţie virtuală? Totul decurgea la nivelul mentalului de parcă fiecare ar fi vorbit singur!...Solilocvii... E ca şi când ai juca şah şi ţi-ai da mat ţie însuţi. Bucuria victoriei este neînaripată. Şi până la urmă totul devine atât de necesar, vital aproape, de o stringenţă aproape religioasă, aproape profană...Interlocutorul deveni real când vrei tu să-l aduci pe ecran... O fugă permanentă spre o ascunzătoare posibilă, singura în care te simţi în siguranţă: Cuvintele! Ceea ce începuse ca un joc, abstract, fără delimitări temporale sau spaţiale devenise cât se poate de serios. Se simţea totuşi nevoia de ceva concret. Pipăibil cu toate simţurile deodată. Şi ei doi, flămânzi deopotrivă, erau gata să încerce prăjitura. Uşa dintre ei rămăsese întredeschisă. Iubirea dăltuieşte asemănări, spune autoarea. Dar şi înalţă pe un soclu de mucava. Conferă calităţi în plus. Şterge defectele. Şi într-un fel, pune măşti, mistifică realitatea. În dorinţa de a conferi calităţi acolo unde, poate, nu există. Sau e doar dorinţa secretă a fiecăruia de a se iubi pe sine însuşi? Transferarea afectului asupra unui alt subiect. De fapt, fuga de sine. Un fel de: du-te-vino până să cazi pradă grimaselor din oglindă. Comunicări, studii despre alteritate. Tot aia. Jumătatea mărului. Perechea. Paşii târşiţi ai disperării care nu se împarte cu nimeni...Cenuşăreasa care nu-şi va mai regăsi, niciodată condurul... Fiecare, meşter zidar şi zidit în propria imagine, ca-n zidul mănăstirii. Un zid de cuvinte ce trebuia sfărâmat ori înălţat, de fiecare dată, de la temelie. Mereu o luau de la început şi înălţau edificiul până la turlă. A doua zi, iar de la temelie. Nu se lega pentru că jertfa nu era încă primită. Şi în sfârşit, asistăm la o călătorie spre sensurile Elinei. Senzaţia de virtual nesfârşit...fără impact real...dorinţe ecranate... Şi peste tot, inserţii lirice care trădează mâna poetei... O proză incitantă, aproape fascinantă...izvorâtă din realul acerb care se prefigurează de când cu moda comunicării virtuale...Unde sunt plimbările prin parcuri, pe alei, strivind frunzele cu pantofiorul mic de lac? Unde sunt cei doi: „el major şi ea minoră”? Mais ou sont les neiges d’antant? Sărutul furat şters aproape, la colţ de stradă, în bătaia misterioasă a Selenei care împrăştie în jur umbrele tăcerii? Orizonturile de aşteptare nu se întâlnesc decât în nadirul închipuirii. Un joc la limita cerebralului...un fel de produs al lui Belerofon călărind himera...Şi himera poate fi orice: fericirea, certitudinea, un cămin, un copil sau poate numai plăcerea trupească...Fiecare visează altceva...Fiecare iubeşte pe altcineva...Intersectarea destinelor este un joc al sorţii... Pe frontispiciul acestei proze ar trebui scris: „Orice asemănare cu realitatea este neîntâmplătoare, ca şi personajele”. A căuta similitudini, empatii, e ceva firesc. Fiecare din noi a trăit, cel puţin o dată o relaţie asemănătoare, în care partenerul corespundea perfect idealului. Doar realitatea e alta. Confruntarea poate fi cât se poate de dură. Să lăsăm inefabilul să vorbească... O luptă surdă fără învingători şi fără învinşi. Cu părăsirea terenului de luptă din când în când şi revenirea la locul faptei ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Ceea ce este frapant, cu adevărat este dedublarea personalităţii femeii care, nu întâmplător e psihoterapeut, vindecând stările de dedublare. În timp ce există un singur bărbat, Bogdan, avem de-a face cu două femei: Elina şi Clara. Ca două feţe ale aceleiaşi oglinzi. Tot ce-i lipseşte uneia, găseşti la cealaltă. Doar trăirea este aidoma. Scriitoarea a dorit anume să creeze un personaj cu personalitate dublă. Sau două personaje îndreptându-se spre acelaşi destin. Interesant e modul cum se reflectă unul în celălalt, cum fiecare se poate studia pe sine, privindu-l pe celălalt. Un fel de eu devenit tu. Vorba lui Nichita: „Nu cum sunt eu sunt eu / Ci cum eşti tu sunt eu./ Un fel de tu sunt eu/ pe care nu l-ai mai lăsat / să fie eu”. În cele din urmă, aşa cum se întâmplă îndeobşte, dragostea triumfă. Cei doi se întâlnesc şi refac celula iniţială, ori mărul scindat pe nedrept, care acum ia din nou forma perfectă şi coaptă, ca-n grădina paradisului, aşteptând să vină omul să-l guste... Şi totul se reface şi se reia de la capăt, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii... „Şi noaptea lor a fost întreagă” – conchide autoarea. Inevitabil, autoarea trebuia să opereze modificări, să provoace drame, astfel că o ucide pe Clara la scurt timp de la intermezzo-ul liric cu Bogdan. Despărţirea lor este inevitabilă şi o regăsim pe ea, disperat de departe, la Detroit (de ce Detroit?), alături de familia ei. Relaţia cu Bogdan se adânceşte într-o intensitate a trăirii virtuale, ca o prelungire a clipelor puţine petrecute împreună, cu disperarea că totul s-ar putea termina în orice moment. Finalul e deschis şi cititorul e liber să aleagă. Nici nu se putea altfel. Cristina Ştefan posedă o ştiinţă a comunicării, a dialogului, a descrierii, a creării de atmosferă şi conturării de personaje, e un condei matur, format şi măiestrit cu propriile trăiri care nu sunt deloc neglijabile. Ele alcătuiesc o proză interesantă, frumoasă, antrenantă care poate fi citită de oricine, cu plăcerea de a se recunoaşte în ipostazele vreunui personaj, aşa cum, îndeobşte se întâmplă cu marile scrieri fără de care am fi foarte săraci în spirit.
CEZARINA ADAMESCU, Agero 6 noiembrie 2010
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
