Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Presiuni contemporane asupra familiei româneşti tradiţionale

Iulian Chivu

   Etnologia constată pentru spaţiul cultural românesc, de-a lungul istoriei noastre naţionale, existenţa familiei de tip nuclear, corespunzătoare spiritului etnic şi determinaţiilor sale socio-economice. Prin familie de tip nucelar se înţelege familia multigeneraţională, în care funcţiile decizionale majore revin celor mai vârstnici şi se transmit după acest criteriu.  De-a lungul existenţei sale, familia românească a cunoscut mutaţii lente, ceea ce i-a permis şi conservarea unui cod etic consolidat în spiritul consideraţiei, nu de puţine ori impuse, pentru cei mai vârstnici, faţă de care se instituiau obligaţii morale până la deces şi chiar după aceea.

    Cu unele diferenţieri zonale sau locale, studiate de etnologii secolului al XIX-lea şi ai primei jumătăţi a secolului următor (vezi, de pildă, Simion Florea  Marian; Nunta la români,1890), instituţia căsătoriei funcţiona după criterii consecvente, controlate etic, în spiritul clanului sau al castei şi cu evidentă motivaţie materială. Familia rămânea sub controlul comunităţii, dar mai ales al clanului, orice libertate trebuia să ţină seama de aceste considerente. Niciodată libertatea nu ieşea din codul etic comunitar. Motivaţia materială a căsătoriei  era singura libertate, dar de aceasta dispunea familia nucleară nesocotind, dacă era cazul, orice altă convenienţă sentimentală. Cele mai vechi reglementări juridice în căsnicie (Codul lui Callimachi, 1817- în Moldova; Legiuirea lui Caragea, 1818- în Muntenia; apoi Codul Civil al lui Al. I. Cuza, 1865) menţionau expres obligaţia capului familiei să-şi înzestreze fiica conform rangului şi situaţiei sale materiale. Tradiţia înţelegerilor (peţitului) care premergeau nunţii din Muntenia, de pildă, atestă consensualism, convenţii, dar şi respingeri, amânări şi, foarte rar, promisiuni neonorate, îndelungi prilejuri de admonestare a tinerei femei în familie. Și dacă mai adăugăm că însăşi Legiuirea lui Caragea aprecia căsătoria drept  „tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii”, aceasta este percepută ca un târg material în scopul precreării în interiorul unui statut de clan sau de castă. Domnitorul Grigore Ghica, de pildă, avea  încă 13 fraţi (5 băieţi şi 8 fete) pe care tatăl său îi avusese de la trei soţii (femeia nefertilă putea fi abandonată şi divorţul se putea admite după trei ani de la încheierea căsătoriei,  după modelul roman). Aşa se explică de ce se consemnează căsătorii  între parteneri care nu presupuneau neapărat atracţia fizică, ci devotament necondiţionat din partea femeii înaintea  iubirii adevărate. Aceasta se întâmpla şi în marile familii boiereşti. De pildă Maria, fiica lui Constantin Bălăceanu, se căsătoreşte peste voinţa ei cu mai vârstnicul Constantin Glogoveanu. Bunica lui Al. Macedonski, Ecaterina Fisenta, se căsătorise cu un bărbat foarte în vârstă, mama lui Timotei Cipariu s-a măritat şi ea în ciuda unei diferenţe mari de vârstă a soţului ei, părinţii lui Constantin Stere se căsătoriseră în ciuda unei diferenţe de 21 de ani între ei şi exemplele ar putea continua. Atenţia pe care o acordă  codurile amintite regimului dotei relevă şi ea precăderea acesteia ca scop. Tinerele fete care nu puteau fi înzestrate  în conformitate cu statutul social al familiei erau trimise la mănăstire. Și tot în acest sens, în Teleorman, de pildă, s-a putut consemna în mediul rural cazul unor mirese care nu au putut face proba virginală, motiv ca  după nuntă, a doua  zi, să fie trimise  părinţilor lor şi numai dacă aceştia ar mai fi adăugat ceva la  zestre mai puteau fi primite de mirii  minţiţi la înţelegere. După nuntă, zestrea fetei trecea în administrarea soţului acesteia, dar nu putea dispune de ea spre înstrăinare, iar în caz de deces al mamei, dota trecea în proprietatea copiilor acesteia. Femeia văduvă putea, şi a dovedit-o în numeroase  cazuri, să-şi  administreze singură averea şi chiar să participe la viaţa comunitară (H.H. Stahl, Sociologia satului devălmaş românesc, 1946), după un model larg balcanic (P.H. Stahl, Triburi şi sate din sud-estul Europei, 2000). Tradiţionalismul românesc al căsătoriei cunoaşte o transformare destul de lentă, odată cu exogamia şi cu pătrunderea grecilor în familiile  boiereşti. Un prim efect se simte în lărgirea cazuisticii divorţurilor care desfiinţau tradiţia  căsătoriei unice aşa încât, la 1877, Fl. K. Berger, în impresiile sale de călătorie prin Principate, constata „divorţuri  fără ruşine, bărbaţi fără neveste, femei singure, familii separate cu băieţi care stau la mame şi fiice la taţi”, ceea ce va atrage nevoia unei reglementări legislative începând cu Codul lui Cuza, dar mai ales după Constituţia din 1923, primul act care asigură explicit  egalitatea femeii cu bărbatul, după ce aceasta fusese supusă  violenţelor de orice fel, unele menţionate în pravile (Varlaam, Carte Românească de Învăţătură, 1643). Bărbatul putea „să-şi bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea zapis să nu o bată”. Ca să se prevină totuşi excesul, legiuitorul făcea precizări de genul:„De-şi bate în neştire muierea  cu pumnul sau cu palma, aceea se va chema ca nu este cu vrăjmăşie asupra ei”. Vrăjmăşie era abia când femeia era bătură cu lemnul şi acesta s-ar fi rupt. Traiul femeii se rezuma la gineceu (existenţă strict casnică). Libertinajul era permis tacit pentru bărbat şi numai când acesta şi-ar fi adus ţiitoarea acasă sau  se puteau administra probe că o întreţine cu cheltuială, divorţul se pronunţa din vina acestuia.

    Din cea de a doua jumătate a scolului al XX-lea, presiunile lumii contemporane asupra familiei tradiţionale româneşti sunt tot mai diversificate şi cuplurile tinere trebuie să le dea un răspuns imediat (schimbarea domiciliului în funcţie de locul de muncă, viaţa impusă de munca în colectivităţi mari, facilităţi în obţinerea unei locuinţe etc.). Nu ne propunem o trecere în revistă a particularităţilor funcţionale ale familiei tradiţionale româneşti, considerând că se cunosc destule informaţii legate de acestea, ci vom încerca să profilăm unele tendinţe în evoluţia cuplurilor sub influenţa tot mai presantă a unor factori structurali ai lumii contemporane. Pentru aceasta, folosim date statistice sintetizate la Institutul Naţional de Statistică şi la instituţiile de profil ale Uniunii Europenen (UE).  Pentru a compara dimensiunile unor indicatori utili în schiţarea tendinţelor, vom  valorifica  datele statistice pe care le vom pune în acord cu tendinţele cunoscute din studiile de etnologie şi de sociologie.

SITUATIA DE FAPT:

    Un indicator considerabil este gradul de urbanizare. În ţările nordice ale UE procentul de urbanizare este de 81%; în România doar de 54,7%.

  - O parte importantă din populaţie este ocupată în sfera serviciilor. Gradul de ocupare a acestei sfere reflectă importanţa pe care statul o dă cetăţenilor săi prin stimularea acestora. In UE, 58,9% din populaţie este ocupată în servicii; în România doar 17,5%.

   -Demografic, unde acţionează numeroase determinante, de la cele legate de tradiţie la cele privind implementarea noului în economie, în relaţii, în cultură, indicatorul sintetic privind speranţa de viaţă este destul de concludent: În UE, speranţa de viaţă pentru bărbaţi este de 73 de ani (în România de 66 de ani), iar pentru femei de 79,5 ani (în România de 73 de ani).

  -Mortalitatea infantilă este în medie în UE de 7 la mie (în Suedia, la care vom face dese referiri pentru performanţele sistemului ei de asistenţă socială, este de 5,3 la mie), în timp ce în România, în 1996, mureau 23 de copii sub un an dintr-o mie de născuţi. Și dacă acesta ar fi cadrul general, profilat de câteva cifre demografice concludente, în detaliu ajungem spre cauze asupra cărora se poate reflecta şi oricine poate decide în ceea ce-l priveşte. 

     Referitor la familie, e important de ştiut că:

  -Mărimea medie a gospodăriei în România, potrivit recensământului din 1992, este de 3,07 persoane, în timp ce în ţările occidentale este de 2,7 persoane, iar în Suedia de 1,87. Aceasta înseamnă că în România încă predomină familia nucleară, mai puţin adaptabilă la înnoirile socio-economice. Numărul persoanelor singure, mobile social, este mai mare în Suedia (51%), faţă de România (17%) şi aceasta pentru că în România, ca în Roma antică, celibatul a fost impozitat (moraliceşte blamat), iar convieţuirea în familia nucleară, construită pe două-trei generaţii, nu-i era favorabilă. Existenţa cuplurilor fără copii, şi ea blamată de familia tradiţională românească, presează direct asupra declinului demografic, dar mobilizează mai multă forţă de muncă. În Suedia, procentul cuplurilor fără copii este de 58,8%, în timp ce în România cuplurile fără copii reprezintă 38%.Pe măsură ce în ţara noastră predomină deci familiile multigeneraţionale, în Suedia ele reprezintă doar 2,8% din total. De aici şi modelul cultural al relaţiilor dintre generaţii, foarte diferit dintre cele două ţări. În timp ce în România împlinirea socială şi profesională mizează mult  pe familia nucleară (sprijinul dintre generaţii), în Occident se mizează pe independenţa persoanei, pe mobilitatea ei. Aşa se explică de ce în Suedia numărul familiilor monoparentale este mai mare: 4,1%. Lucrurile se mişcă în aceeaşi direcţie şi în România, unde la acelaşi indicator ne înscriem cu 3,52%. Demografic, lucrurile se echilibrează cumva în ce priveşte numărul de familii cu copii: familiile cu un copil reprezintă 46,8% în România şi 36,7% în Suedia

  - Familiile cu doi copii reprezintă 35,2% în România şi 43,7% în Suedia

  - Cele cu 3 copii 10,8% în România şi 15,9% în Suedia, ca familiile cu 4 copii şi mai mult de 4 să se ridice procentual  la 7,2% în România şi doar 3,8% în Suedia.

În România se reţine o preferinţă pentru copilul unic (schimbul dintre generaţii este negativ), în timp ce în Suedia tendinţa este spre 2-3 copii de fiecare familie, cu acoperirea  schimbului dintre generaţii, mai ales că în Suedia sporul demografic este în creştere cu toate că numărul familiilor cu copii este de 42,2%. În România, acestea reprezintă 68,2%, dar sporul demografic este unul ngativ sub presiunea mortalităţii şi a perspectivelor sociale.

      După 1990, prin deschiderea pieţei muncii şi instituirea mai multor libertăţi, în România se constată statistic o restructurare a familiei sub aspectul comportamentului nupţial.

       Coabitarea sau consensualismul, noua  tendinţă  a familiei europene a mileniului al III-lea se resimte şi în România, deşi recensământul din 1992 nu identifica  aici decât 1% coabitări în cuplurile conjugale, iar uniuni consensuale circa 5-6%, ceva mai ridicate în rândul tinerilor sub 30 de ani, mai ales în mediul urban, dar aceste cifre sunt cu mult inferioare celor din ţările UE şi mai ales din rândul ţărilor din nord şi din vest, unde coabitările ajung până la 20%, iar în Suedia  chiar la 23%.

      Consensualismul  pare să devină o practică a cuplurilor înainte de căsătorie în Occident. Circa 80% din tinerii danezi sau olandezi coabitează înainte de căsătorie. În Bucureşti, 40% din tineri coabitează înainte de căsătorie. Dar din totalul celor care au declarat că trăiesc în uniune consensuală, 73,6% nu erau căsătoriţi, 17,9% erau divorţaţi, 7,1% erau văduvi şi numai 1,4% căsătoriţi, aceştia situându-se în afara legilor româneşti (adulter, bigamie). Aproape 50% din cei care au optat pentru uniunea consensuală sunt necăsătoriţi şi au vârste cuprinse între 20 şi 34 de ani.  Din câte se pare, opţiunea pentru concubinaj aparţine în cea mai mare parte femeilor, care găsesc în aceasta o independenţă mai mare în domeniul carierei, al întreţinerii părinţilor, contribuie în parte egală la cheltuielile familiei şi nu mai au statutul de întreţinute.  Pe de altă parte, bărbaţii găsesc şi ei în concubinaj mai multă independenţă, inclusiv în plan material. În plus, o astfel de uniune este scutită de grijile unui eventual divorţ care ar implica împărţirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, precum şi a copiilor, dacă este cazul. Din motive de neconcordanţă cu tendinţele, divorţurile pot dura în România chiar şi 3 ani, după cum  arată statisticile Consiliului Superior al Magistraturii. Cele mai lungi divorţuri sunt cele în care se acuză comportamentul violent al soţului. Un alt motiv  tot mai frecvent de divorţ este cel al plecării unuia din soţi la muncă în străinătate, când  îndoielile  privind fidelitatea conjugală  determină o astfel de decizie. Potrivit unui studiu realizat de Research Corp, 42% din cei  27.496 de intervievaţi  în primele luni ale lui 2009 susţin că şi-au înşelat partenerul şi 65% susţin ca au fost înşelaţi. Insă 87% susţin că au trăit cel puţin o dată dragostea adevărată.  La nivelul întregii ţări, uniunea consensuală a condus într-o oarecare măsură şi la  scăderea evidentă a nupţialităţii care ajunge în 2002 la 129.018 căsătorii, cu 30% mai puţin decât în 1990, de altfel cota cea mai mică de după război. Însă cu cele 5,9 căsătorii la mia de locuitori, cât se înregistrau în 2002, România  depăşeşte rata medie din ţările Uniunii Europene (4-5 la mie).

       Căsătoria rămâne precoce totuşi în România, după cum arată statisticile. Rata nupţialităţii, la noi,  se menţine încă la un nivel superior altor ţări ale UE – 6,7 căsătorii la mia de locuitori (în 1996), în timp ce în UE era de 5,4 la mie, iar în Suedia era de 4,8 la mia de locuitori. Vârsta medie  la prima căsătorie în UE este de 25 de ani pentru femei şi 27,5 ani pentru bărbaţi. În România, căsătoria  are loc  totuşi la vârste mai tinere (după unii sociologi fiind vorba de precocitate): 22 de ani pentru femei şi 25 de ani pentru bărbaţi, anul de refetrinţă fiind 1991. Noi însă listăm în continuare situaţia la  acest indicator în alte ţări ale UE: În Suedia, vârsta medie la prima căsătorie este pentru bărbaţi de 32,1 ani,  iar pentru femei 29,6 ani; în Danemarca, 30,2 cu 27,5; în Germania, 29,2 cu 25,7; Elveţia, 29 cu  26,2; Finlanda, 28,6 cu 26,1; Norvegia, 28,3 cu 26; Austria, 27,6 cu 24,1; Olanda, 27,9 cu 25,2; Grecia, 27,6 cu 22,5; Italia, 27,1 cu 23,2; Anglia, 26,8 cu 24,5; Franţa, 26,6 cu 24,5, iar în România, 25,7 cu 22. Cea mai mare diferenţă medie de vârstă la căsătorie se înregistrează între bărbaţi şi femei în Grecia- 5,1 ani. În rest, diferenţa este de 2-3 ani.

 Celibatul, în tradiţia românească, nu s-a bucurat  de prea multă toleranţă. Se ştie că nici la Roma nu se bucura de aprecierea cetăţenilor, în special din raţiuni religioase şi de castă; în România, din raţiuni  morale şi de clan (în epoca ceauşistă se introdusese chiar  un impozit pe celibat, dar atunci au operat alte raţiuni). În continuare, el a rămas slab reprezentat la noi, în timp ce în Occident el se remarcă pe fondul scăderii ponderii căsătoriilor. Potrivit datelor studiului  European population, dar şi în conformitate cu tradiţiile nupţialităţii, celibatul are o pondere destul de mare pe segmentul de vârstă dintre 20-24 de ani: 71,3% în Portugalia, 96,5% în Suedia, iar în România de 70,6%.

      Și pe segmentul de vârstă cuprins între 25-29 de ani, la bărbaţi,  celibatul are o pondere însemnată: 26,8% în Belgia, 77,4% în Suedia, iar în România este de 23%. El scade pe segmentul dintre 29-50 de ani, ca după aceea să crească din nou, din motive naturale.

      La femei, între 20-24 de ani, Grecia consemnează 47,1%, Suedia 89,4%, iar România 33,6%, unde de fapt notam mai sus tendinţa căsătoriei precoce. Pe segmentul 25-29 de ani, femeile rămân celibatare în procent de 15,3%  în Belgia, de 61,1% în Suedia, iar în România 9,9%. Și pe segmentul 50-54 de ani sunt opţiuni celibatare: 5,6% din britanice, 10,8% în Spania, iar în România 3,7%. Slaba reprezentare a celibatului în România exprimă totuşi o încredere  puternic motivată în viaţa de familie, iar dintr-un anumit cod moral viaţa sexuală se începe în numeroase cazuri odată cu căsătoria (în special în mediul rural).

     Pe de altă parte, rata divorţurilor  vine cu un răspuns imediat presiunilor interne şi externe asupra cuplurilor; aspecte materiale, aspecte legate de opţiune, de  afirmare profesională, de personalitate, de perceperea drepturilor şi a libertăţilor etc. Dacă, de pildă, în Irlanda, căsătoriile încheiate nu cunosc divorţul, iar în Macedonia, Bosnia şi Italia procentul divorţurilor este cuprins între 0,1-0,4%, în ţări ca Letonia, Belarus, Ucraina procentul este destul de mare: 3,9-4%. Nici în ţări ca Elveţia, Ungaria, Germania, Belgia căsătoria nu are un  procent prea mare de siguranţă. Aici, rata divorţurilor este cuprinsă între 2,2- 2,6%. România se află pe un loc între extreme, alături de Slovacia, cu 1,4-1,8%. Iată, de pildă, în luna septembrie 2007 se înregistrau la oficiile stării civile 22.404 casătorii (în luna august se fac totdeauna mai puţine nunţi din cauza postului Sfintei Marii, dar şi din motive de tradiţie: în septembrie, mai ales pentru mediul rural, se face vinul, preparatele culinare pot să fie păstrate în condiţii mai  bune până la consumul nuntaşilor etc.). Tot în aceeaşi lună se pronunţau  2265 de divorţuri. Judeţele cu o rată mai mică a divorţurilor sunt Covasna şi Harghita, etnicii unguri având unele opţiuni mai tolerante în căsnicie. Cea mai mare rată a divorţurilor se consemnează în Bucureşti şi în judeţele Iaşi şi Timiş.

     Opţiunea reproductivă, din punctul de vedere al natalităţii, cu 10,2 copii născuţi vii la 1000 de locuitori, România se situează foarte aproape de media  de 11,4 din UE. Menţionăm că sunt ţări  ca  Spania, Italia, Germania cu o natalitate foarte scăzută, dar sunt şi ţări, precum Islanda, Irlanda, Suedia, cu o natalitate destul de ridicată. În Suedia, de pildă, în 1993, natalitatea a fost de 14,2 la mie.

     În cauză, autocontrolul influenţează decisiv fertilitatea, care la nivel mediu este în scădere. Pentru femeile între 15-49 de ani rata fertilităţii este de 1,48 de copii, iar în România este de 1,41 copii în medie pentru fiecare femeie cu vârsta cuprinsă în acest segment de fertilitate. Potrivit comparaţiilor de cifre şi observării multianuale a indicilor demografici, tendinţa europeană a creşterilor sau descreşterilor începe în ţările nordice, iar în cele sudice este mai tardivă.

      Strâns legată de vârsta căstoriei este şi vârsta medie la prima naştere: 22,4 ani în România, 26,5 ani în UE. Studiile legate de planingul familial relevă un aspect care acuză unele diferenţe de cultură: pe când în ţările occidentale femeile îşi ţin sub control fertilitatea prin măsuri contraceptive moderne, în România se recurge frecvent la întreruperea de sarcină (media avorturilor este dublă în România faţă de ţările occidentale). În timp ce în Europa de Nord 73% din femei folosesc contracepţia modernă, în România doar 14% recurg la ea. Aşa de pildă, în 1988, an  în care încă se mai resimt  efectele  celebrului Decret din 1967, numărul  avorturilor incomplete prezentate la spitale era de 111400, după ce în 1987 fuseseră  cu 9300 mai multe. Cele mai mici proporţii la mia de născuţi vii se înregistrau în Teleorman (77), Sălaj (124), iar cele mai mari în Gorj (431) şi Bucureşti (846). Și aici este vorba despre lipsa de informaţie, în primul rând, iar în anii menţionaţi era vorba despre îngrădirea  libertăţii de planing familial. Strâns legate de acest aspect sunt şi consecinţe de genul  naşterilor ilegitime, termen consacrat, care şi el demonstrează o anumită atitudine oficială faţă de natalitate. Înregistrate ca atare, naşterile în afara căsătoriei, în 1993 se arătau a fi surprinzătoare în România: 17%, în contrast cu reducerea natalităţii şi a fertilităţii. Ținând seama de condiţia socio-profesională a mamelor care nasc în afara căsătoriei, indicatorul nu mai este atipic şi Raportul Guvernamental asupra Dezvoltării Umane în România a subliniat acest aspect fără a se întreprinde ceva concret în stoparea fenomenului.

     Ponderea populaţiei ocupate este un alt factor important  care influenţează familia românească, planingul, natalitatea etc. Iată cum stau cifrele în ce priveşte indicele de  ocupare a femeilor cu vârste între 16 şi 64 de ani: În Suedia, ţară cu un standard de viaţă recunoscut  ca superior multor state europene, la care am făcut  frecvente trimiteri, femeile sunt ocupate în procent de 81%, iar în România  proporţia este de 68% (cel mai mic procent în UE îl oferă Olanda, cu 51%) . Mai amintim că în Franţa rata este de 56%, în Germania de 55%, Austria 54%. Deci în ţările nordice femeile au un grad foarte mare de cuprindere, dacă amintim că în Danemarca ele sunt cuprinse 77%, în Finlanda 73%, iar în Norvegia 71%.

      Desigur, ne-am oprit doar asupra unor indicatori sintetici care pot să dea imaginea unor aspecte sociale largi şi asupra unor consecinţe fără a trimite direct la cauze care influenţează. Am amintit doar factorii legaţi de tradiţie, de cultură şi de percepere a noului prin răspunsurile  pe care românii le dau sub presiunea acestora.

    Aşadar, observam că în timp ce în România  familia nucleară (multigeneraţională) rămâne  structură predilectă, în ţările Europei Occidentale se manifestă opţiunile spre modele alternative.

     Dincolo de specificul psihic naţional românesc, strâns legat de acela al italienilor, spaniolilor şi francezilor, căsătoriile timpurii (adesea precoce) răspund unei proiecţii proprii asupra vieţii în general.

     Creşterea numărului de locuri în învăţământul universitar amână data casătoriei, dar exercită asupra căsătoriei tradiţionale presiunea unor alternative (consensualismul, celibatul), scade fertilitatea pe segmentul de vârstă în cauză, dar şi indicele de ocupare.

    Căsătoria modernă este uneori o măsură de a scăpa de sub autoritatea parentală, percepută ca impediment în afirmarea personalităţii tinerilor, deşi se urmează încă în mare parte modelul cultural tradiţional.

     De remarcat şi în România tendinţa de a se disocia sexualitatea de căsătorie, după modelul occidental. Natalitatea este încă strâns legată de căsătorie şi se reţine tendinţa de creştere a  ratei divorţurilor, iar legăturile dintre generaţii devin tot mai slabe. Cifrele însă pot furniza şi alte analize.

     Să vedem însă cum se prezintă din acest punct de vedere situaţia în Teleorman, unul dintre judeţele sărace ale României de astăzi, prin datele furnizate cu bunăvoinţa d.lui Gelu Mortasipu de la Direcţia Judeţeană de Statistică. Judeţul este într-o accentuată cădere demografică. La recensământul din 2002 numără 436.025  locuitori, faţă de 518.943 în 1977. Activitatea economică preponderentă este orientată spre agricultură şi comerţ şi mai puţin pe producţia industrială. Sporul natural al populaţiei  atinge  un alarmant  -14,5 la mia de locuitori în  mediul rural  şi -2,4 în mediul urban în 2002. Căsătoriile precoce (grupa sub 15 ani), incluzând aici şi etnicii romi,  fac ca în 2007 mamele din această grupă să aducă pe lume la prima naştere 14 copii, iar la a doua naştere încă doi. Și tot precoce este  socotită şi căsătoria  între 15 şi 19 ani, când mamele din această grupă aduceau pe lume  tot în 2007 un număr de 412 copii, din care 302 la prima naştere, 96 la cea de a doua, iar 1 la a treia naştere. Grupa de vârstă cea mai fertilă  este totuşi cea dintre 20 şi 24 de ani, când în Teleorman se nasc în 2007 în total  618 copii, din care  la prima naştere 315, la a doua 222, la a treia  58, la a patra 15 şi la a cincea 8. Pe grupa de vârstă 35-39 de ani apar şi două cazuri cu a noua naştere şi, respectiv, a zecea. Rata fertilităţii evoluează, în acelaşi an, de  la 35,2 , la grupa  15-19 ani, către  66,5 (grupa 20-24 de ani), atinge apogeul de 81 pe grupa  25-29 de ani şi scade cu avansarea în vârstă. Rata de fertilitate scade şi în mediul urban şi în cel rural din 2000 până în 2007 în medie de la  40,8 la 33,6. Scăderea cea mai evidentă este pe  grupa de vârstă a mamei dintre 20-24 de ani: 96,7 în 2000 până la 70,8 în 2007 (în rural, de la 115,1 la 84,9 în aceeaşi perioadă). Căsătoriile, judecând  după vârstele partenerilor, se înscriu în limitele opţiunilor tradiţionale pentru vârste apropiate şi mai rar se consemnează diferenţe mari. Astfel, tot în anul de referinţă 2007, în Teleorman, 74 de bărbaţi se căsătoresc sub 20 de ani (44 în mediul rural), din care  58 cu fete din aceeaşi grupă de vârstă (34 în mediul rural), şi numai 15 cu fete  din  grupa de la 20 la 24 de ani (9 în mediul rural). Însă  bărbaţii se căsătoresc în special din motive de definitivare a studiilor sau ale asigurării unui loc de muncă preponderent pe grupa de vârstă 25-29 de ani: 167 cu fete din grupa sub 20 de ani (120 în mediul rural), 576 cu fete din grupa   20-24 de ani (362 în mediul rural), 410 cu fete  din grupa  25-29 de ani (198 în  mediul rural) şi numai 58 cu femei din  grupa 30-34 de ani (29 în mediul rural). Opţiunile pentru celelalte grupe de vârste ale bărbaţilor din grupa  25-29 de ani  scad simţitor. În Teleorman, în acelaşi an 2007, din totalul celor 3771 de bărbaţi care se căsătoresc (2468 în mediul rural), 3436 (2268 în mediul rural) preferă soţii  care nu mai fuseseră căsătorite şi numai 279 (156 în mediul rural) işi iau soţii care au divorţat o dată, iar 66  soţii (44 în mediul rural) erau văduve. Bărbaţii divorţează  preponderent la prima  căsătorie: dintre aceştia, în acelaşi an 2007, la grupa de vârstă sub 20 de ani  unul divorţa, 16 la grupa  de vârstă 20-24 de ani (5 în mediul rural), 92 la grupa 25-29 de ani (36 în rural), 126 la grupa 30-34 de ani (68 în rural), 148 la grupa 35-39 de ani (65 în rural), după care cifrele scad considerabil pentru că familia s-a consolidat deja prin copii şi prin bunuri materiale mobile şi imobile  realizate în comun.

REGLEMENTĂRILE JURIDICE , în legislaţia României, constată situaţii de fapt în evoluţia familiei şi le pun de acord cu libertăţile persoanei, mai ales după Revoluţia din 1989, când o suită de acte normative încearcă să aducă  reparaţii importante instituţiei familiei. Codul penal continuă să incrimineze bigamia (art. 303), pe care o pedepseşte cu privarea de libertate de la 6 luni la 3 ani, iar adulterul (art. 304) este şi el sancţionat, e drept că mult mai blând, cu închisoare de la o lună la şase luni sau cu amendă. Proba adulterului trebuia să se facă, potrivit articolului amintit „prin proces-verbal de constatare a infracţiunii sau prin scrisori care emană de la soţul vinovat”. Și fiindcă legiuitorul constatase că unele familii îşi întrerupeau  viaţa conjugală din varii motive iar soţii trăiau despărţiţi, nu mai urmărea adulterul în aceste condiţii şi nici dacă „fapta a fost comisă după îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ”. Măsura sacţiunii acestor fapte avea un dublu scop: să protejeze familia şi viaţa ei echilibrată, dar să asigure şi libertăţile persoanei în a decide continuarea căsătoriei sau încetarea acesteia potrivit  unor situaţii noi. Ulterior, prin Legea 61/1991, completată în 1996, adulterul şi prostituţia în locuri publice se sancţionează doar cu amendă. Proiectul  unui nou Cod penal abrogă în 2004 adulterul, dar acest proiect se va proroga până în 2006 ca apoi să revină în discuţie în 2009. Și tot în sensul apărării familiei se pedepsea prin Codul penal şi abandonul de familie (art.305), definit ca „săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere a uneia din următoarele fapte: a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice şi morale; b) neîndeplinirea  cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege; c) neplata cu rea-credinţă,  timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească”. Acest articol venea aşadar în sprijinul copiilor abandonaţi din culpa unuia dintre părinţi. Și tot în interesul creşterii şi educării copiilor se instituia şi art. 306, relele tratamente aplicate minorului. Codul civil aduce şi el o serie de înlesniri în legislaţia căsătoriei prin  abrogarea mai multor articole din Capitolul I (despre însuşirile şi condiţiile necesare spre a se putea  săvârşi căsătoria), la Capitolul II (despre  formalităţile relative la celebrarea căsătoriei), precum şi în interiorul capitolelor III –VIII, precum şi în Titlul VI (Despre despărţenie; cauze; consimţământul mutual; efectele despărţeniei) şi în  Titlul VII (Despre paternitate şi despre filiaţiuni). O reglementare expresă se face prin lege organică (Legea 116/1992) în legătură cu consimţământul la căsătorie, vârsta minimă a mirilor şi înregistrarea căsătoriei. În ceea ce priveşte adopţia, chestiune în care familia tradiţională românească avea cutumele ei (adopţia se făcea în interiorul clanului din motive de avere şi loialitate), legislaţia românească de după 1990 va trebui să se sincronizeze cu legislaţia occidentală din perspectiva aderării la Uniunea Eropeană. Mai aminitim că, după Revoluţie, legislativul are în vedere o serie de reparaţii şi adoptă Legea 42/1990 în legătură cu urmaşii eroiilor din Decembrie 1989, Legea 49/1990 care acordă indemnizaţii pentru veteranii şi văduvele de război, ca mai apoi, prin legea 44/1994, să se acorde scutiri de impozite, unele gratuităţi pentru văduvele de război, iar Legea 34/1994  aduce veteranilor şi văduvelor de război scutirea de impozitul agricol.Numai că racordarea legislaţiei româneşti la cea din interiorul Uniunii Europene în ce priveşte familia are de înfruntat obstacolul moral, profund ortodox, al românilor precum şi o serie de tradiţii care ţin de specificul naţional, cu determinările lui obiective şi subiective care iau în calcul inclusiv  cauze etnogenetice, climatice, temperamentale, sociale, culturale, materiale şi nu în ultimul rând structura emoţională, cu evoluţiile lor mereu altele decât la iberici, la scandinavi şi chiar la vecini.

Iulian Chivu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com