|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
PREZENŢA DIVINITĂŢII ÎN COLINDELE ROMÂNEŞTI Dr. Valerica DRAICA
Epifania este o idee fundamentală a colindatului, unde ordinea firească a lucrurilor se poate inversa. Dumnezeu umblă şi este aşteptat ca oaspete, în casele oamenilor:
„Când o fi mâine la prânz Aşteptăm pe Dumnezeu Să-l prânzim, să-l ospătăm” Sau: „La ceas masă de mătasă Sâmtu, sâmt colaci de grâu. - Da cu-aceea ce-aşteptaţi? - C-aşteptăm pe Domnu sfânt. - Poftim, Doamne, cu noi la prânz.” Ori: „Ieşiţi, ieşiţi, boieri mari Colindăm Doamne, colindă De vedeţi pe Dumnezeu, Cum coboară de frumos, Cu-n hojmânt până-n pământ, Da de larg jur pre pământ. Scris în pieptul Domnului, Scris-e raza soarelui. Iar în dosul soarelui Scrisă-i luna şi lumnina, Dar în brazii umerei Scris-îşi doi luceferei, Mai în jos pe mânecile Scrise-s stele mărunţele, Dar în poala Domnului Scris îşi juni colindători.”1
În multe colinde, este vorba despre Pruncul sfânt, Dumnezeu nou-născut, în altele, Dumnezeu adult, colindă cu ceilalţi feciori din sat:
„Sculaţi, sculaţi, boieri mari Că vă vin colindători Noaptea pe la cântători Şi printr-înşii cine-şi vine? Vine-şi bunul Dumnezeu...”
Într-un studiu critic, Traian Herseni vorbeşte despre „credinţa fundamentală în care se desfăşurau cetele de feciori şi care era determinată de părerea că în noaptea de Crăciun se deschide cerul, Dumnezeu coboară pe pământ, se amestecă printre colindători sau se aşază în fruntea lor şi umblă din casă în casă, pentru a binecuvânta, prin prezenţa şi acţiunile sale, pe oameni.”2 Iar Dan Octavian Cepraga3 interpretează revelarea Divinităţii în mijlocul colindătorilor ca o adevărată epifanie, în sensul creştin al cuvântului, aşa cum apare în anumite pasaje din Epistolele Sfântului Pavel.4
În elaborarea folclorică a subiectului, tema manifestării Mântuitorului se dezvoltă în miezul acţiunilor rituale, fiind integrat modelului ceremonial predominant. Divinitatea apare, aşa cum se vede din cele câteva texte prezentate, în fruntea colindătorilor. Dumnezeu, erou al naraţiunii şi referent sacru al mesajului creştin, devine aici chiar performerul şi transmiţătorul mesajului, realizând un act de comunicare directă, fără intermediari, cu comunitatea colindată. Concluzia este că vocea colindătorilor se confundă cu vocea divină, reflectând-o, anulând orice distanţă între planul ceremonial şi planul semnificaţiilor creştine, întărind legitimitatea lor rituală.
Procesul de laicizare a formelor vieţii spirituale a dat naştere unui curent umanist, de nuanţă populară şi cavalerească, nu atât opus nimbului religios sau umanismului creştin, cât ca tendinţă de adaptare la evoluţia specifică vremii. Umanismul Renaşterii, aşadar, s-a afirmat printr-o desacralizare a misterului şi printr-o atmosferă fantastică, punându-se accent pe detalii şi accesorii, încât ceea ce atrage luarea-aminte nu mai este subiectul sacru, ideea religioasă, ci ingeniozitatea şi noile relaţii stabilite între culori, cuvinte, dar şi teme, motive şi aşa mai departe. Care, la rândul lor, dezvăluie propriile lor taine, nefiind obligate a fi doar simple semne pentru relevarea misterului divin. Totuşi „procesul de laicizare a spiritului, cu toată ura şi dispreţul faţă de cler, datorită declasării şi imoralităţii sale, nu constituie neapărat o manifestare antireligioasă. Cel mai adesea, tocmai forţa sentimentului religios, a moralei creştine, declanşează ura contra corupţiei clerului, lupta împotriva nedreptăţilor pontificale”, încercându-se o „restaurare a creştinismului primitiv”5
Modelele religioase ale celor mai variate manifestări sufleteşti – iubirea, ura, suferinţa morală, ideea de sancţiune a binelui şi răului (paradisul şi iadul) – au impresionat imaginaţia oamenilor, constituind totdeauna o prezenţă aproape obsesivă în viaţa spirituală a artiştilor, care căutau cu disperare un liman al purităţii (de aici, cultul Sfintei Fecioare) în sfera imediatului.
Criteriile canonizării devin şi ele superflue, iar sfinţenia se transformă sau revine în ceea ce era originar - un soi de beatitudine în faţa splendorilor naturii. Însăşi adorarea sfinţilor dezvăluie la rândul ei, o aprofundare a tensiunii nu numai religioase, ci şi lăuntrice, constituindu-se ca o breşă în sfera supranaturalului, prin umanizarea, individualizarea şi chiar funcţionalizarea sfinţilor, care sunt transformaţi în eroi ai imaginaţiei populare. Aşadar, în cadrele ideologiei religioase, refuzul individualităţii, tendinţa spre o esenţializare de tip supranatural a dat naştere unui simbolism mistic, care deduce din reprezentarea lui Dumnezeu posibilitatea de a reprezenta orice. Ori, cum spune J. Huizinga6, de vreme ce totul emană de la Dumnezeu, nu există nimic fără înţeles „şi astfel ia naştere măreaţa şi nobila reprezentare a lumii ca o singură şi mare înlănţuire simbolică, o catedrală de idei, suprema expresie ritmică şi polifonică a tot ceea ce se poate gândi”. Gândirea laică, mai spune Huizinga, oferă o permanentă „transfuzie a simţământului maiestăţii şi veşniciei lui Dumnezeu în tot ceea ce este perceptibil şi imaginabil. Ea ţine în permanenţă aprins sensul mistic al vieţii. Ea impregnează reprezentarea oricărui obiect cu o valoare estetică şi etică sporită. Obiceiul de a vedea toate lucrurile în relaţia lor simbolică şi în raportul lor cu veşnicia a menţinut, în lumea ideilor, o strălucire în culori şterse şi o varietate cu limite vagi”7, care este miracolul personalităţii sondate până în adâncul sufletului.
În consecinţă, sentimentele, inclusiv cel religios, nu-şi pot afla o întemeiere şi o certitudine decât prin umanizare şi spiritualizare, şi nu printr-o negare ascetică a lumii sau a credinţelor. Spiritul religios îşi asociază doctrina antropocentrică, în care „trestia gânditoare” a lui Blaise Pascal ştie, totuşi, că, fără graţia divină, este incapabilă de bine, adevăr şi frumos. ............................................................................................................................................ 1 Dan Octavian Cepraga, Graiurile Domnului. Antologie şi studiu, p.36 şi urm. 2 T.Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 56. 3 Dan Octavian Cepraga, Graiurile Domnului. Antologie şi studiu, p. 67 4 Cf. 2 Tesalonicieni 2,8; 2 Timotei 1, 10; Tit 2, 13 5 N. Balotă, Prefaţă la Iacob Burkhardt, Cultura Renaşterii în Italia, p. XIII 6 Huizinga, Johan, Amurgul evului mediu, p. 319 7 Ibidem, p. 336 ............................................................................................................................................ Bibliografie: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, (1988), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti. 2. Herseni, Traian, (1977), Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Lector universitar Dr. Valerica DRAICA Universitatea din Oradea |
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
