Priceperea păstrării unui fel de-a fi în sărbătoare

Cora Saurer Chioreanu - Elvetia

O corespondenţă din Elveţia de la Cora Saurer Chioreanu[1]

La întrebarea constantă despre cum sărbătoresc românii de pretutindeni sărbătorile de iarnă m-a talonat un răspuns echivoc. E oare atât de diferit sau atât de interesant ca cititorul să afle că, românul sau cel se mai ţine român în spirit şi tradiţie, indiferent de actul de identitate administrativă la care se revendică, sărbărtoreşte aşa cum a învăţat de acasă, de la părinţi, de la bunici, de la obştea sătească, suburbană sau de la cea din centrul oraşului?...

Pomana porcului sau răcoritoare în sanie cu roşu şi alb?

Românii din diaspora aleasă sau impusă s-au identificat întotdeauna ca fiind individualişti, eu nu am treabă cu restu’, nepricepuţi, pentru că nedoritori, în a fi uniţi ( aici zîmbesc la comentariile socio-politice care ne spun că suntem dezbinaţi pentru că ... aşa ni se cere de la o putere inexistent deasupra graniţelor), vrând prea puţin a se identifica cu un grup al celor de dincolo creîndu-şi un univers propriu, cu valori proprii, fără a da socoteală patriotică nimănui. Crăciunul însă, şi Anul Nou ca tot ceea ce ţine de acest moment chiar pre-creştin la români, e o sărbătoare în care aceste individualităţi se revendică la o formă de reunire în tradiţie, la o formă de respect a ceea ce gestul familiei, al satului şi al oraşului făcea din tată în fiu, sau şi mai bine zis, din mamă în fiică, pentru că tradiţia e mult legată de prezenţa feminină în casa românească din sărbătoare. Românii din diaspora, indiferent de clasa socială sau materială căreia îi aparţin, în momentul de sărbătoare de iarnă îşi pun în viaţa de zi cu zi toată priceperea aducerii aminte a gestului străbun al ospitalităţii, al bucuriei al ştiinţei de a prăznui aşa cum au învăţat. Şi poate această pricepere adunată în câteva zile de sărbătoare rămâne singura legătură profundă cu grupul, în care co-naţionalitatea nu este o bază suficientă pentru a fi împreună în diaspora românească.

Pentru că această pricepere se dovedeşte de multe ori mai importantă în diaspora decât în ţară unde societatea de consum este încă setoasă de mitul prosperităţii perpetue vehiculat de monopolul roşu – alb al băuturii răcoritoare oferită de Moş Crăciunul de circumstanţă din sănioară... ( de care lumea de dincolo a început să .... râgâie prea tare...de supra-saturare), înclin să cred că sărbătoarea la românii din afara graniţelor va rămâne un moment idilic, inspirat şi cât se poate de autentic. Românii din afară se adună cu această ocazie, vor să retrăiască poate gesturi netrăite suficient de adânc într-un timp în care mirajul exilului era mai concret decât realitatea unui spaţiu în care se definesc cu greu indiferent de adaptabilitatea individuală şi compromisul colectiv.

Nu cred că asociaţiile culturale româneşti dau tonul aici, oricât de active sunt ele ( şi le aduc aici prinos de recunoştinţă) ci pater sau mater familias din micul cosmos al trăirii româneşti imediate îşi asumă întreaga responsabilitate a perpetrării modelului românesc al sărbătorii.

Nostalgia este inerentă, pentru că sărbătoarea de iarnă e un moment de bilanţ, de trecere dintr-o stare de aşteptare într-una de împlinire. Bucuria momentului acoperă tristeţea amintirii unui Crăciun idilic la foc şi brad undeva sub un troian al existenţei anterioare mai mult construite decât trăite. Cum încercăm să trecem peste acest moment nostalgic şi să creăm un moment de bucurie al nostru, al familiei, al spaţiului intim românesc într-o lume care ne găzduieşte provizoriu occidental? Tocmai făcând apel la această pricepere de a aduce aspectul românesc al sărbătorii în spaţiul în care trăim.

Românii din Elveţia, pentru că îmi vine greu a spune comunitate grupurilor de interes cultural românesc care se manifestă regional activ, au avut o condiţie privilegiată prin faptul că nu au fost atât de numeroşi ca şi în alte ţări, că diaspora a fost în principiu una de elită în ţara cantoanelor, unde şi-a putut trăi emigrarea mai uşor decât în alte zone unde a spune că eşti român era.... de multe ori o ruşine ( mai mult o jenă personală decât o privire segregaţionistă a societăţii) Evenimenţial această diasporă este foarte prezentă în momentul de sărbătoare.

Amintirea momentului românesc legat de Crăciun e poate mai vie şi ne ajută să menţinem aici un autentic spirit de conservare a memoriei sărbătorii româneşti decât în alte părţi, existând câteva tradiţii regionale elveţiene care ni le rememorează pe cele ale noastre. Elveţieni iiubesc sărbătoarea la români, la care participă cu înflăcărare de câte ori sunt invitaţi ( în România şi aici) , ei iubesc de asemenea să invite români, care participă la fel de înflăcărat la sărbătorile lor tradiţionale. Şi ca să începem cu pregătirile de sărbătoare, amintesc aici tradiţia Ignatului, tăiatul porcului la români, care cel puţin pentru bănăţeni şi pentru ardeleni, rămâne un moment de referinţă în pregătirea Crăciunului. Regăsim această tradiţie aproape identică în satele din Jura-ul elveţian sub numele de bouchoyade sau în cele din spaţiul bernez sub numele de metzgete, moment la fel de sărbătoresc ca în orice sat românesc. Aici se fac mai puţini şorici pârliţi dar la fel de mulţi cartaboşi şi sângerete. Iar masa comună a sătenilor, a grupului de participanţi la sacrificiu este o adevărată pomană a porcului.

Tot în pregătiri, gospodinele se înmulţesc în ajunul Crăciunului la Piaţă, dar nu la piaţa artizanilor tradiţional prezenţi în spaţiul germano saxon în toate târgurile, ci la adevărata piaţă de produse regionale, unde de multe ori preţurile sunt mai rezonabile decât în buimăceala globalizării de super-market. ( Nepunînd la socoteală plăcerea tocmelii sau a discuţiei despre ceea ce ultimii ţărani ai Europei - tragic, dar aşa este- ne aduc pe mese). Româncele îşi schimbă reţete, cu jurăminte că ... iese ceea ce scrie acolo, chiar dacă măsura e...cât se cere, sau după ochi, ceea ce este imposibil de aplicat în marea ştiinţă a gastronomiei. Răspunsul la nedumerire este... că deşi eşti nepriceput/ă în execuţie, ai mai văzut, ai mai gustat, ca român/că ştii sigur şi cât se cere şi cât cuprinde. De ce pun bară la feminin? Pentru că spre surpriza tuturor la cursurile RO-CHance de bucătărie şi de tradiţii româneşti dinaintea Crăciunului nu puţini sunt bărbaţii ( da, da, chiar şi români) care participă alături de tinere doamne, elveţiene căsătorite cu români, de românce plecate de mai mult sau mai puţin timp de la şurţa mamei, copii ( cea mai tânără participantă a fost o fetiţă elveţiană de 12 ani, care cu siguranţă nu ştia nimic despre România decât că îi place salata de vinete – gustată undeva) sau tineri români de generaţia a doua, care dureros de nedrept nu mai vorbesc româneşte... Aceste cursuri sunt un element de legătură sezonală şi sărbătorească ( le facem de trei – patru ori pe an, înainte de Crăciun, de Paşti şi încă unul toamna unde perpetuăm tradiţia conservelor de casă).

Colinzi pentru cei care colindă lumea

Un alt moment de sărbătoare românească, aici în Elveţia, în prag de Crăciun este prezenţa aproape anuală a unui cor de colinde românesc, venit prin grija asociaţiilor elveţiene. Cu tristeţe constatăm că nici o instituţie românească de stat nu a făcut nici un efort spre a ne alina exilul cu colinde....sau dacă a făcut-o a făcut-o atât de discret încât noi nu am aflat de ea.... Ne consolăm însă în calitatea emisiunii de colinzi de pe DRS2 , programul doi naţional elveţian, care prin grija muzicianului şi muzicologului Jurg Solothurnmann[2] ne-a încântat auzul pe 24 seara cu tot ce poate fi mai frumos, mai autentic din tradiţia românească a colindului păgân maramureşan până la elaboratele versiuni corale ale Filarmonicii din Iaşi şi a singularului cor Madrigal. Ne consolăm şi cu muzica grupului elveţian la folia[3], care şi-a pus... busuioc în păr concepând nu numai un disc de excepţie de autentică muzică populară românească, dar şi un tradiţional festival de muzică populară românească şi din Balcani, care are loc anual în oraşul Laupen[4], în a doua duminică din ianuarie. Pe lână numărul mare de atenţii televizive pentru tradiţia românească, cu precădere de provenienţă germană, dar care pot fi captate şi în Elveţia ( este de luat în consideraţie faptul că aproape zilnic pe posturile germane această tradiţie românească este prezentă prin câte un film documentar - conform siteului internet www.rennkuckuck.de care are o rubrică specială cu emisiunile cu şi despre România în spaţiul germanofon), anul acesta ne-am bucurat de o manifestaţie oarecum special-românească, prezenţa la Berna a lui DJ Shantel[5] ( Stefan Hantel) în turneu cu Bucovina Club[6] 2, o compilaţie muzicală cu tonalităţi autentice româneşti care aduce pe ringul de dans dub-ul actual, dansul popular bucovinean şi cântecul românesc de pahar, ameliorat cu o fanfară ţigănească şi cu tradiţionala muzică yiddisch de Kletzmer. Deşi pare îndrăzneaţă acţiunea, această muzică conferă o privire spre est, spre tradiţiile sărbătoreşti pluriculturale din spaţiul românesc mult mai accesibilă decât academicul export cultural atât de dorit de unele instituţii româneşti.

Evident e că sărbătoarea românească în diaspora elveţiană, cât de pre-creştină pare ea este profund legată şi de prezenţa bisericii ortodoxe româneşti în mai toate centrele urbane de aici. Sfinţenia slujbei religoase ortodoxe în limba română cu învăţămintele ei, rămâne un loc privilegiat de întâlinre a românilor din Elveţia pe lângă cozonaci şi pom de Crăciun, cu preoţi tineri şi entuziaşti, cu toate frumoasele colinde creştineşti cântate în cor de toţi ce prezenţi în biserică.

Iar dacă sărbătorim, nu putem să nu ne şi transmitem câteva urări unii altora, celor de dincolo, din afară, dar şi celor de acasă. Pe lângă toate cele bune de prosperitate şi sănătate am vrea ca dorinţele noastre legitime să se îndeplinească. Exagerate aceste dorinţe... de deşteptare, de luminare a celor pe care noi i-am votat ( votul diasporei a fost din păcate doar statistic decisiv.... ) sperând să obţinem mai mult decât indiferenţă şi continuitate în diplomaţia românească din diasporă ( diplomaţie care în mare parte a sărbătorit prin reprezentanţii ei de neclintit mai multe Crăciunuri aici decât mulţi dintre noi...)[7], sperând ca vocea noastră vie şi păstrătoare de limbă şi tradiţii româneşti să fie susţinută nu numai de asociaţii ci şi de cei care decid soarta şi imaginea românilor. Şi nu numai a celor de acasă.

Mai mânaţi, măăăi!

[1] Cora Saurer Chioreanu, trăieşte scrie şi predă la Berna, Elveţia unde împreună cu soţul ei, Dorin Dragoş conduce organizaţia independentă de promovare a culturii şi limbii româneşti, RO-CHance

[2] Jurg Solothurnmann, Colinda, colindă, emisiune radiofonică DRS2 din Ajunul Crăciunului, unde muzicologul explică documentat şi plin de culoare tradiţia şi valoarea colinzii la români.

[3] la folia: Busuioc, o compilaţie de muzică populară românească autentică, interpretată de un grup de muzicieni de muzică clasică din Elveţia. Vezi art. Şi-au pus busuioc în păr, măi... de pe siteul www.casa-romanilor.ch

[4] Festivallafolia, a 4-a ediţie a festivalului de muzică şi dans românesc şi din Balcani, 15 ianuarie, Laupen, Elveţia.

[5] vezi comentariu pe www.casa-romanilor.ch

[6] vezi info pe www.bucovina.de

[7] vezi articolul Între lobby şi salon publicat pe www.agero-stuttgart.de

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design: Lucian Hetco.