|
PRIVIRE ÎN INIMA CĂRŢII. O CARTE ÎN FORMĂ
DE INIMĂ
Nicolae Băciuţ,
Cartea inimii,
Editura Nico
Cezarina Adamescu, Agero
O carte despre inimă! Văzută din punct de vedere
anatomo-fiziologic, medical, spiritual, literar...Din toate colţurile,
inima e luată cu asalt şi e pusă pe tavă în faţa privitorilor uimiţi
care abia aşteaptă să afle cât mai multe lucruri reale şi poveşti despre
acest subiect, palpitând şi palpitant. Cu toţii suntem angrenaţi în
acest mecanism biologic, fie că vrem, fie că nu.
Nici nu pronunţi bine cuvântul inimă şi toate fibrele
intră în reacţie şi încep să tresalte. Firesc, doar e organul vital,
motorul, pompa biologică a fiecărei fiinţe. O carte „de
la inimă la inimă”,
prilej minunat de comuniune, nu numai pentru oameni „inimoşi”,
sensibili, dar şi pentru cei „cu inima de piatră”, ca să le mai înmoaie
inima. Pe copertă, un om aplecat, care-şi cară inima-n spinare. Foarte
sugestiv. Cartea cuprinde mărturisiri, informaţii, interviuri cu cel mai
de seamă specialist cardiolog, informaţii despre chirurgia cardiacă şi
despre profilaxia bolilor cardio-vasculare, aforisme, poezii (şi aici,
har Domnului! Ar fi suficient material pentru sute de cărţi,) pentru că
nu există poet care să nu fi scris ceva despre inimă, fie şi despre
inimă albastră.
Nu se poate să fii om şi să nu fii cucerit de un asemenea
domeniu care oferă nenumărate terase de abordare.
Şcoala de chirurgie cardio-vasculară de la Târgu-Mureş
şi-a făcut un renume mondial prin specialiştii săi eminenţi şi prin
colaborarea cu fraţii Barnard, doctorii chirurgi Christian şi Marius
care au reuşit performanţe extraordinare în această parte a lumii şi au
dus faima Şcolii de chirurgie de la Târgu-Mureş. Nu există om să nu fi
auzit de „miracolele” pe care aceştia le-au înfăptuit, de-a lungul
deceniilor, prin transplanturi de inimă. Noutatea absolută a anilor
’60-’70 – primul transplant de inimă – realizat la Târgu-Mureş, a
devenit demult un fapt banal în zilele noastre, când operaţiile sunt
foarte frecvente şi realizate cu instrumente performante şi cu o tehnică
foarte avansată. Trebuia însă „transplantată”, ori măcar sădită,
mentalitatea în sensul solidarităţii umane.
Au fost anii încolţirii vieţii din
moarte. Dovadă că subiectul l-a preocupat pe autorul de faţă, încă din
prima tinereţe, este că a adoptat imediat formula donatorului universal
dorind el însuşi să fi donator, într-un caz limită. „La cei şaisprezece
ani ai mei, vroiam să se ştie că, dacă mi se întâmplă ceva (mama murise
cu doi ani în urmă), sunt dispus să devin donator, inima mea să poată
salva o viaţă.” De aceea a dorit să afle cât mai multe despre acest
domeniu, destul de delicat al ştiinţei medicale.
Chemarea inimii, poate fi uneori mai puternică decât cea
a sângelui. S-a dovedit, inima se conduce după legile ei şi rareori îl
întreabă pe om dacă acesta îngăduie un lucru sau altul. Există şi vorba:
inima îşi face de cap... Cum ar putea face acest lucru? Şi totuşi...Ea
ţine hăţurile, ea - de cele mai multe ori – ne conduce. „Mi-am ascultat
inima, şi nu mintea” – spune omul când aceasta îi dă ghes să iubească pe
cine nu trebuie.
Câte din aceste vorbe vechi sunt reale şi câte legendă
ori superstiţie? În Scriptură se vorbeşte despre sediul inimii ca despre
visteria cea rea, ori visteria cea bună, sălaş al virtuţilor sau al
păcatelor.
Un univers încăpător – spune Nicolae Băciuţ. Practic,
fără limite. Şi totuşi, prizoniera cărnii, a pieptului nostru, precum
pasărea care se zbate în colivie.
În Scriptură stă scris că ea este centrul tuturor
acţiunilor noastre, fie bune sau rele. În inimă păcătuim, mai întâi. Ea
îşi dă prima consimţământul. Ea este sediul păcatelor. De ajuns să
consimţi, mai întâi în inimă şi păcatul e deja săvârşit. Restul vine de
la sine.
Cândva, număram printre reflecţiile personale şi pe
acesta: „A murit stingher. La autopsie i s-a găsit: piatră la inimă.”
Inima pietrificată, e cea a unui om egoist, nemilos, rău,
însingurat.
Dar câte nu s-ar putea broda despre inimă? Dantelării
întregi, ca spuma adunată la ţărmul oceanului.
Gândul te fură fără de veste, dacă nu-i pui frâu.
În
Filocalie
există
Rugăciunea inimii,
sau
Rugăciunea lui Iisus,
pe care-o rostesc monahii şi preoţii „cu mintea coborâtă
în inimă” până ating starea de graţie în care Duhul Însuşi se roagă
pentru ei cu suspine negrăite. Puţini ajung la această performanţă.
Rugăciunea inimii a fost
formulată şi practicată de diferiţi sfinţi, printre
care şi Sfântul Grigore de Palama.
„Nu întâmplător,
spune Nicolae Băciuţ -
inima apare frecvent în scrierile Sfinţilor Părinţi, după cum reliefează
o lucrare,
Inima în scrierile Sfinţilor Părinţi – Învăţătura ortodoxă despre
curăţirea inimii”,
de
Arhimandrit Spiridonos Logothetis:
„Ortodoxia ne îndeamnă să ne îngrijim întâi de inima noastră şi mai apoi
de purtare, de făptuire. Poate nici nu trebuie să ne îngrijim de
acestea: dacă rânduim ca inima să ne fie bună şi sfântă, atunci de la
sine şi faptele noastre vor fi bune. Dacă însă vom lăsa să ni se
înrăiască inima, atunci, firesc, ni se vor înrăutăţi şi faptele. Căci
din inimă ies faptele inimii”.
Şi iată ce conţinut are
cartea de mai sus, în legătură cu acest subiect:
„Inima
înainte de toate,
Ce este inima, Rostul inimii, Unde se afla inima, Inima este centrul
fiinţei, Lăcaşul Sfintei Treimi, Împărăţia lui Dumnezeu este în inima
noastră, Împărăţia păcatului, Iubirea din inimă, Cât valorează virtuţile
inimii, Făţarnicia este urâtă înaintea lui Dumnezeu, Curăţirea inimii,
Bunătăţile inimii curate, Din inimă curată, Căldura şi luminarea inimii,
Desfătarea inimii, Paza inimii, Cărţi de folos”.
În mod cu totul providenţial, în timp ce scriu aceste
rânduri, îmi soseşte pe e-mail, următorul mesaj: „HAI
SĂ AJUTĂM UN SUFLET MICUŢ CARE NU ARE NICI O VINĂ CĂ E BOLNAV
!!!!!!!!!!!! !!!! !!!
dacă ştergi mesajul ăsta jur că nu ai inimă!:"
Şi urmează o cerere de ajutor pentru un copil bolnav,
numit Rareş. Că tot vorbeam de inimă. Ca să demonstrez că am inimă,
trimit mesajul mai departe.
În general, dicţionarul de expresii româneşti şi străine
abundă de sintagme şi de vorbe de duh, de tot felul, puse pe seama
inimii. Nu e cazul să insistăm.
Consideraţiile autorului
pe marginea acestui subiect sunt deosebit de pertinente. El vine cu
argumente şi cu citate din specialişti, dar şi cu literatura aforistică
milenară legată de acest important subiect.
„Care e relaţia dintre
inimă şi suflet? După cum se ştie, circulă versiunea că după moarte,
greutatea scade cu 21 grame. Aceste 21 grame ar reprezenta greutatea
sufletului. Oricum, se crede că inima e sălaşul sufletului, că acolo stă
acesta cuibărit, potenţând mai mult virtuţile inimii.
Chiar C. Barnard afirma că ”Inima este
considerată de mulţi oameni, deşi poate în subconştient, lăcaşul fizic
al sufletului, un lucru sacru, ce nu trebuie violat de om” (Inima
nu trebuie să moară,
p.10). „Din păcate, mai spune C. Barnard, inima a căpătat un mister
poetic, care-i conferă o semnificaţie mai profundă decât posedă cu
adevărat” (Inima nu trebuie
să moară,
p.10).
Inima, mai spune reputatul chirurg,
„este un organ minunat, creaţie a perioadelor de evoluţie, mai perfectă
decât orice pompă mecanică creată de om vreodată; ea bate neîncetat pe
durata unei vieţi. Îşi are şi misterele sale, dar acestea, deşi complexe
şi subtile, sunt definite raţional şi constituie preocuparea
fiziologului şi chimistului, care caută să realizeze acea cunoaştere tot
mai profundă, care stă la baza oricărui progres medical”. (Op.
cit.
, p 10).”
Dar să vedem ce spune şi ştiinţa, citate dobândite tot
graţie autorului:
„Inima, spun manualele de specialitate, este un muşchi
puternic ce pompează sânge în tot organismul. Este localizată în torace,
înapoia sternului, având o fomă asemănătoare cu o pară (la adultul
sănătos, dimensiunea sa aproximează dimensiunea pumnului). Inima are
aproximativ 60-100 bătăi /minut, şi aproximativ de 100.000 bătăi / zi”.
Şi observaţia lui Nicolae Băciuţ – un „inimos” el însuşi,
faţă de această informaţie strictă:
„Cât
de reci sună aceste cifre în raport cu câtă… căldură, energie dă inima
vieţii!”
Să vedem ce spune şi glasul Bisericii:
„Inima noastră, spune preotul Anton Dancă, este plăsmuită
în realitatea ei spirituală, morală şi fizică de linia ereditară a
părinţilor şi strămoşilor, de mediul înconjurător, de cele ce învăţăm şi
gândim, de darurile şi chinurile noastre şi ale înaintaşilor, de plânset
şi durere, de virtuţi şi păcate şi chiar mai mult de păcate decât de
virtuţi. Şi această inimă omenească poate fi uneori atât de frumoasă
încât să ne răpească admiraţia, cum s-a întâmplat, nu numai cu Dante şi
Beatrice pe care a văzut-o doar o singură dată şi i s-a părut că a
descoperit paradisul, ci şi cu mulţi alţii. Cazul lui Dante este clasic,
fiindcă el a avut intuiţia de a-l pune în versuri. Inima Beatricei l-a
copleşit într-atâta încât el a devenit robul frumuseţii ei şi aceasta
l-a făcut cel mai mare poet al Italiei şi unul dintre cei mai mari ai
omenirii”.
„Doar cel ce este blând şi smerit cu inima poate linişti
inimile crude, pline de tulburare: numai cel blând cu inima poate smeri
sufletele mândre şi trufaşe” - este una dintre virtuţile inimii, după
Sfantul Iustin Popovici.
Se zice despre creatori: „scriu cu inima”; „cântă cu
inima”; etc. formule care relevă implicarea sufletească a autorilor, fie
că sunt literaţi, cântăreţi, artişti plastici.
Părerea mea personală este că nu poţi scrie nimic doar cu
mintea, fără un pic de inimă. Chiar dacă uneori inima e...rea.
Inima constituie sarea şi piperul scrierilor, dincolo de
argumentaţia ştiinţei, care şi ea este valabilă. Şi poate că nu
întâmplător - aşa cum subliniază Nicolae Băciuţ – una din primele
publicaţii româneşti din secolul al XIX-lea s-a numit:
„Foaie
pentru minte, inimă şi literatură”.
„Oricâtă aură a căpătat inima, ea este
însă, susţine Barnard, „un dispozitiv superb, creat din muşchi şi valve
şi înzestrat cu o puternică tenacitate, care-i permite să funcţioneze
eficace şi bine în cele mai variabile condiţii” (Op.
cit.,
p. 11). Ba chiar cere să se renunţe la viziunea idealizată, mistică a
inimii, suţinând că ea trebuie privită în „adevărata ei lumină”.
O sumă de întrebări cât se poate de justificate, se iscă
în legătură cu inima. Le adresează autorul în locul nostru:
„Cum funcţionează inima, ce înseamnă ea din punct de
vedere anatomic? Care sunt punctele ei tari, care punctele slabe? Ce
trebuie făcut ca inima să reziste cât mai mult, să facă faţă la cât mai
multe încercări la care e supusă? Ce regim de viaţă asigură inimii
rezistenţă? Care sunt duşmanii/prietenii inimii? Cine/ce îmbătrâneşte
inima? Se poate trăi cu inimă de împrumut? Ce aduce ea noului purtător,
de la predecesorul său? Ce se împrumută de la cel în care a bătut inima
până la un moment dat?”
Nu mai e un secret pentru nimeni. Cine a avut
curiozitatea de a privi o inimă „pe viu” – a avut posibilitatea, pentru
că astăzi, operaţiile pe cord deschis se fac sub ochiul monitorului şi
poţi să-ţi vizualizezi cordul, chiar în clipa când doctorul l-ar ţine,
în mâini, să simtă palpitând viaţa.
„În secolul al XX-lea, - spune Nicolae Băciuţ - am putut
să văd inima într-o nouă dimensiune, de adevărată revoluţie
chirurgicală: transplantul. Cu tot noianul de întrebări pe care l-a
adus. Care sunt riscurile unui transplant, cine şi când decide că unui
pacient i se pot preleva organe? Cât poate prelungi viaţa un transplant?
În ce măsură un pacient cu un transplant de inimă se poate reintegra? Se
va ajunge la transplantul de inimi artificiale?”
Autorul face şi un scurt istoric al transplanturilor de
cord realizate prin iscusinţa umană.
„Pentru că în 1969, la
Institutul de Cardiologie Texas din Houston, SUA, dr. Denton Cooley a
implantat prima inimă complet artificială, aceasta funcţionând până la
momentul transplantării unei inimi veritabile, pacientul, Haskell Karp,
a supravieţuit trei zile inainte de a-i fi transplantată o inima umană,
dar a murit din cauza unor complicaţii, după o zi. Iar
Barney Clark, în 1983, a
supravieţuit doar 112 zile după ce a devenit prima persoană căreia i s-a
transplantat o inimă artificială permanentă.”
Autorul însă ia în consideraţie şi implicaţiile
factorului psihologic şi a celui social, în acastă ecuaţie cu
necunoscute.
„Câţi oameni aşteaptă o inimă nouă? În SUA, în fiecare
an, lista de aşteptare depăşeşte 4000 de pacienţi, în timp ce „oferta”
nu trece de 2200. Până la transplant, se poate trăi şi 30 de zile cu o
inimă artificială, dar aceasta costă 100.000 de dolari!”
Cu toate realizările şi performanţele ştiinţei, inima şi
creierul, rămân totuşi...un mister. Nicolae Băciuţ trece de la aceste
consideraţii generale, la situaţia particulară din ţara noastră, lucru
extrem de important pentru că, până în anii ’70 trebuia să faci un drum
până în America sau în Africa de Sud, ca să fii supus unei intervenţii
chirurgicale de asemnenea anvergură.
„Transplantul de cord a devenit o
practică curentă, iar la sfârşitul secolului al XX-lea, România a intrat
şi ea în rândul ţărilor în care transplantul de organe, inclusiv de
cord, a devenit „de rutină”. Primul transplant de cord a fost realizat
la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, din Bucureşti, la 24 octombrie
1999, de către dr. Şerban Brădişteanu, ca la trei săptămâni, la 14
noiembrie 1999, al doilea transplant să fie efectuat la Târgu-Mureş,
unde s-a făcut şi primul transplant de cord unui copil (Ionica Ciuperca,
12 ani, din Insurăţei, judeţul Brăila). Cel căruia i se datorează
performanţele de pionerat ale transplantului de cord la Târgu-Mureş este
Prof.dr. Radu Deac, şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară
Târgu-Mureş, directorul Centrului de Boli Cardiovasculare şi al
Centrului Regional de Transplant Mureş, fost Ministru Secretar de Stat
în Ministerul Sănătăţii şi Familiei.
Târgu-Mureşul a ajuns al doilea centru, după Bucureşti,
în care s-a făcut transplant cardiac, deşi ar fi putut fi primul. Prima
operaţie pe cord deschis în această clinică s-a efectuat în 5 aprilie
1973, de atunci efectuându-se peste 7000 de operaţii pe cord.”
S-au creat oportunităţi pentru ca pacienţii să fie
operaţi în condiţii optime şi în ţara noastră şi datorită unor
specialişti de nivel mondial, cum e profesorul dr. Radu Deac. Nicolae
Băciuţ îi face un scurt portret curricular:
„Prof. dr. Radu Deac, s-a născut la
28. 02. 1940, în Sălaj, a absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie
din Cluj, a efectuat stagii în Marea Britanie (1969-1970); SUA
(1990-1992). Pe lângă conducerea Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară,
Radu Deac e profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină şi
Farmacie Târgu-Mureş. Are la activ şi invenţii:
trei brevete americane pentru valve cardiace artificiale şi trei brevete
româneşti.
Este autorul unor premiere medicale:
în 1964 a realizat primul transplant cardiac la animal, în 1983 a
efectuat prima înlocuire de valvă cardiacă din Romania, având valva
biologică; în 1999 a participat la prima operatie de transplant cardiac
din Romania de la Bucureşti şi a efectuat cel de-al doilea transplant
cardiac din Romania. A fost distins cu Premiul Academiei Române pentru
cercetări în domeniul colagenului.”
Urmărind fenomenul şi în calitate de
reporter TV, Nicolae Băciuţ este în măsură să afirme:
„Am văzut pacienţi cu inimă „de împrumut”, i-am filmat,
am stat de vorbă cu ei, le-am urmărit evoluţia, ca reporter TV. Am ajuns
să fiu partizanul lui Erik Berglund, care crede că a sosit din nou
vremea inimii, că “Acum a sosit timpul ca lumea sa dea mai multă atentie
inimii, să acţioneze din inimă”.
Inima are şi o zi a ei
– din 2000, ziua de 30 septembrie s-a
stabilit să fie Ziua Mondială a Inimii. Românii au mai stabilit o Zi a
Inimii, Ziua Naţională a Inimii, care se marchează în luna mai.”
Şi
autorul oferă şi câteva date statistice în legătură cu decesele cauzate
de afecţiunile cardio-vasculare.
„Cercetează-te, frate, în fiecare
zi”, spune Isaia Pustnicul, 28, ca să-ţi cunoşti inima şi să vezi ce
patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu; şi leapădă-le din inima ta,
ca să nu vie osânda rea asupra ta”.
Reporterul furnizează şi informaţii
fitoterapeutice:
„Se crede că există o „floare a inimii”, păducelul,
fiindcă, se spune, „Nici o altă plantă din lume nu ştie să vindece inima
precum el”. De aceea, se sugerează că atunci „Când îl întâlniţi prin
păduri sau pe margini de drum,
faceţi o plecăciune în faţa lui şi uraţi-i aceeaşi sănătate ca cea pe
care v-o dăruieşte”.
Şi nu în ultimul rând, autorul aduce argumentul suprem
care se cunoaşte de când e lumea: dragostea ajută sau dăunează inimii.
„Această carte – menţionează Nicolae
Băciuţ - va pune faţă în faţă puncte de vedere ştiinţifice cu puncte de
vedere teologice (...)
Ideea, tema cărţii au fost atât de
seducătoare şi de ademenitoare încât n-am rezistat tentaţiei de a le
împărtăşi cu cititorii, de la care aştept şi observaţii şi sugestii”.
Autorul are ca punct de plecare o
suită de convorbiri cu medicul chirurg Radu Deac, afirmaţiile căruia
constituie o perspectivă ştiinţifică viabilă, faţă în faţă cu celelalte
ştiinţe: filozofia, teologia, literatura şi arta, în sintonie cu ele,
ori având puncte de vedere diferite, dar nu ireconciliabile.
„Transplantarea inimii nu mai e o metodă exprimentală” –
afirmă prof. dr. Radu Deac în primul interviu.
Domnia sa
evidenţiază tradiţia veche a Târgu-Mureşului care s-a încetăţenit în
Centrul de Boli Cardiovasculare şi Centrul Regional de Transplant, din
oraş şi că primele procupări în acest domeniu s-au făcut simţite încă
din 1964. Doctorul oferă detalii statistice despre bolnavii operaţi în
lume, „care
au o calitate a vieţii mult superioară celei de dinainte de transplant,
ceea ce confirmă că avem de a face cu o metodă de tratament bine
stabilită, cu indicaţii precise şi cu un standard de rezultate care
trebuie atinse de orice centru care îşi asumă o astfel de activitate.”
Un moment crucial în această activitate a
fost înregistrat în 14 noiembrie 1999, când s-a efectuat primul
transplant pe cord la Târgu-Mureş. A urmat apoi, un transplant de inimă
la copil, o premieră naţională.
Numărul transplanturilor, însă, depinde de cel al
donatorilor.
„De fapt, acesta e factorul limitant major, numărul de
donatori de organe”.
Un mare rol are în această privinţă schimbarea
mentalităţii în ceea ce priveşte donarea de organe. Interviul a fost
realizat în 8 februarie 2001.
O a doua întrevedere a
avut aceeaşi temă de dezbatere. Privit din prisma omului de ştiinţă,
cordul este un organ,
„o pompă mecanică, căreia îi corectăm
deficienţele mecanice, şi este, de fapt, simbolul vieţii
pentru că atât timp cât inima funcţionează, omul trăieşte.”
Faptul că inima este centrul afectelor,
“un fel de seismograf al trăirilor”, este explicat de medic astfel:
“Într-adevăr sunt localizate, ca
să spun aşa, la nivelul inimii, diverse trăiri. Aceasta se poate traduce
şi într-un fel fiziologic, faptul că inima reacţionează printr-o
creştere, de pildă, a frecvenţei cardiace, la diverse asemenea trăiri.
Aceasta nu înseamnă neapărat că la
nivelul inimii sunt localizate aceste trăiri. Evident, trăirile sunt
manifestări ale altui organ, a creierului, dar care au repercusiuni la
nivelul inimii.”
Profesorul face o serie de remarci
foarte interesante:
“În virtutea profesiei, am fost
fizic în inima a mii de pacienţi. Totuşi, mi-e extrem de dificil să
definesc această profunzime. Este o noţiune extrem de complexă. (...)
N-am găsit argumente care să ne
convingă că trăirile omului sunt schimbate atunci când îi schimbi inima.
Ceea ce mă face să mă duc cu gândul la faptul că ar fi alt organ sediul
acestor trăiri şi, evident, acesta trebuie să fie creierul.
Că implicăm, evident, şi inima, este şi acest lucru o
realitate.”
O altă serie de întrebări vizează
vârsta inimii transplantate şi eventualele diferenţe ale trăirilor, ale
sentimentelor. Şi aici, omul de ştiinţă face o afirmaţie notabilă:
“- Majoritatea transplanturilor pe
care le facem au acest obiectiv – să oferim unui om mai în vârstă, cu
boală cardiacă, o inimă cât mai tânără, pentru că aceasta îi permite o
durată de viaţă, de supravieţuire, mult mai lungă.
Este, într-un fel, un obiectiv pe
care, de cele mai multe ori îl atingem. Dar
există şi cazuri în care transplantăm o inimă de vârstă apropiată, dar
care este în perfectă stare de funcţionare. Inima poate funcţiona
perfect şi la 80 de ani, evident. Vârsta inimii, dacă dorim să ne
referim la acest lucru, este destul de greu de stabilit. Vârsta inimii
este aceea pe care o percepe omul. Este nu neapărat cea biologică, ci
cea pe care, efectiv, o percepem”.
Este de subliniat faptul că
întrebările lui Nicolae Băciuţ nu sunt după un şablon, ci ele au
prospeţimea şi ineditul pe care ţi-l oferă întâlnirea dintre două sau
mai multe personalităţi de marcă, întâlnire care ia aspectul unui
eveniment în viaţa ficăruia dintre cei implicaţi. La întrebarea
jurnalistului care este prima amintire a chiururgului Radu Deac despre
inimă, acesta răspunde:
“Prima
dată în profesia mea, atunci când am intrat într-o operaţie pe inimă, am
văzut pentru prima dată inima omului. Sigur că, din punct de vedere
subiectiv, să întâlneşti inima unui om este cu totul altceva, exact în
sensul profunzimii trăirilor şi aspectelor pe care le-aţi ridicat. Dar,
întâlnirea fizică, privilegiul de a vedea inima cuiva e a celor care
lucrează în acest domeniu, al chirurgiei cardiace”.
Alegerea unei astfel de profesiuni
responsabile pentru viaţa omului, este un moment cheie, o experienţă
fundamentală care poate fi influenţată de o întâmplare extraordinară, de
tradiţia familială ori de exemplul profesorilor emeriţi. Discuţia cu
reporterul îi provoacă chirurgului amintiri despre perioada studenţiei
şi motivele care l-au determinat să meargă pe acest drum, în beneficiul
ştiinţei dar şi al vieţii umane. Acesta subliniază rolul pe care l-au
avut distinşii profesori doctori, printre care doctorul Ioan Pop de
Popa, viitorul profesor Pop de Popa.
Referitor la tinerii care urmează
chirurgia, profesorul afirmă:
“În ceea ce priveşte
Târgu-Mureşul, acesta e un centru medical puternic, cu Universitate de
Medicină. Nu pot fi separate aceste contribuţii, aceşti factori, decât
poate din punct de vedere didactic, altfel ele fac parte dintr-un
complex, dintr-un tot în care oamenii tineri, cu o anumită formaţie sau
cu anumite calităţi, trăsături de personalitate, de caracter şi aşa mai
departe, cu nişte abilităţi fizice chiar în chirurgie, pentru că
chirurgia implică pe lângă creier şi manualitate, activitate practică,
care trebuie cultivate, dezvoltate, pe lângă celelalte calităţi
intelectuale. Deci, toate aceste elemente complexe, reunite,
influenţează dezvoltarea unui tânăr sau chiar a unui profesionist mai
avansat în vârstă şi fac parte dintre obiectivele activităţii noastre
didactice, profesionale, spitaliceşti şi de relaţii interumane”.
După 43 de ani de activitate
chirurgicală cardiovasculară la Târgu-Mureş, profesorul spune:
“Nu m-am născut la Târgu-Mureş,
dar aici sunt acasă. Şi atât profesia cât şi viaţa mi-au oferit
satisfacţii în Târgu-Mureş şi nu pot decât să le preţuiesc la adevărata
lor valoare aceste trăiri.”
Şi toate acestea pentru că, afirmă
profesorul, “Târgu-Mureşul oferă foarte bune condiţii pentru dezvoltarea
profesională. (...)
În primul rând, consider eu că
Târgu-Mureşul are o poziţie geografică privilegiată, în centrul
geografic al ţării şi, mai ales, al Transilvaniei, dacă vreţi să traduc
în nişte termeni extrem de pragmatici. Şi aceasta ne oferă posibilitatea
de a oferi acces pentru diagnostic şi tratament unor bolnavi din diverse
regiuni ale ţării, cum, de fapt, se întâmplă.
Optzeci la sută dintre pacienţii noştri sunt din restul ţării, de la
Constanţa până la Oradea, de la Suceava până la Craiova. Reputaţia
centrului medical şi probabil şi a Institutului de Boli Cardiovasculare
de-a lungul anilor, de-a lungul deceniilor, s-a consolidat, şi aceasta
creează încredere şi, în plus, climatul de performanţă care există în
Târgu-Mureş, în această instituţie în care lucrez, determină bolnavii să
se adreseze Centrului nostru pentru a-şi reface sănătatea, în special în
ceea ce priveşte problemele inimii, mai ales »
Faptul că profesorul sud-african
Marius Barnard a lucrat în acest centru a fost o exprienţă fundamentală
pentru medicii români.
« -
Vizita profesorului Marius Barnard este unul dintre momentele
remarcabile ale activităţii noastre, dar trebuie să spun vizitele
domniei sale, pentru noi l-am cunoscut numai după performanţele
realizate la Cape Town, în Republica Sud-Africană, odată cu realizarea
primului transplant de inimă, în 1967. Deci, după aceea, în anii care au
urmat, i-am cunoscut performanţele şi momentul în care ne-a vizitat,
prima oară în 1976, a însemnat un moment deosebit pentru dezvoltarea
noastră, pentru că n-a fost doar o vizită protocolară, a fost o vizită
de lucru, cum se spune. A petrecut cu noi mai multe săptămâni în care a
operat, ne-a ajutat la operaţii şi, evident, a fost un mare progres. Am
avut, deci, şansa să ne viziteze. Eram al doilea centru din ţară în
desfăşurarea activităţii de chirurgie pe cord deschis şi, după
Bucureşti, evident că vizita domniei sale a avut loc şi la Târgu-Mureş
şi s-a înscris în activitatea noastră ca un eveniment memorabil, a fost
poate chiar o cotitură în obţinerea unor rezltate mai bune, pentru că în
1976 eram abia la trei ani de la începutul activităţii noastre de
chirurgie pe cord deschis.”
Transplantul cardiac – vârf al
performanţei chirurgicale, un vis care a devenit realitate la
Târgu-Mureş.
Şi aici, profesorul mărturiseşte
reporterului:
« Am încercat să transpun în
realitate acest vis şi, în ciuda condiţiilor pe care le-am avut, am
reuşit în 1964, în luna august, să fac prima înlocuire completă din
punct de vedere chirurgical, a inimii unui animal. »
El oferă un scurt istoric al
transplanturilor în lume, precum şi modul cum a ajuns să facă primul
transplant
« În 1967, Christiaan Barnard şi cu
fratele său Marius, au reuşit să facă prima transplantare la om. A fost
un moment care pe noi ne-a găsit deja în activitate.
(...) Abia în 1999 am reuşit să începem şi noi
operaţiile de transplant. Evident, pornisem la drum. Trebuie să spun că
în iulie 1999, am început primele recoltări de organe.(...)
Târgu-Mureşul a fost centrul în care s-au făcut primele
recoltări multiorgan : ficat, inimă, rinichi, care au stimulat şi ele
această activitate de transplant.
În 24 octombrie, 1999, doctorul
Brădişteanu, la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti a făcut primul
transplant cardiac la om în România, operaţie la care am participat şi
eu şi care a decurs bine. La două săptămâni, la Târgu-Mureş, ca o
evoluţie firească a lucrurilor, am făcut şi noi primul transplant
cardiac. A urmat seria transplantelor efectuate de-a lungul anilor. »
Anul 1999 a deschis porţile unei noi
ere în chirurgia cardiacă o dată cu primul
transplant de inimă la Bucureşti, realizat de profesorul Brădişteanu
apoi, în 14 noiembrie al aceluiaşi an, un transplant şi la Târgu-Mureş,
efectuat de doctorul Radu Deac, împreună cu o echipă de medici.
Un om cu o performanţă de peste
20.000 de operaţii pe cord, în 43 de ani de activitate chirurgicală. Un
om cu peste 20.000 de inimi salvate.
Acest interviu a fost realizat în
27 iulie 2006.
Ca o prelungire a reportajelor
despre inimă, autorul introduce un text admirabil intitulat “Inima
reginei Maria”.
Cu toţii ştim că suverana a lăsat
scris ca inima ei să fie îngropată la Balcic, loc îndrăgit de ea, unde
îşi avea o reşedinţă pe malul Mării Negre, într-un colţ de rai, grădina
botanică ce străjuieşte castelul.
Istoria acestei inimi este, pe
cât de frumoasă, pe atât de intresantă şi despre ea s-a scris mult
pentru că e un subiect seducător. Şi pe mine m-a împins curiozitatea şi
am vizitat Balcicul în două rânduri, poposind cu încântare la locul
unde stătuse, inima ei.
„Cer,
spunea regina Maria, în Testamentul din 1933, ca inima să-mi fie scoasă
din trup, pusă într-o casetă preţioasă de bijuterii (pe care o las eu)
şi îngropată în micuţa Stella Maris, la Balcic, bisericuţa simplă cu
vedere la mare".
Fizic, n-a
stat mult aici, pentru că, după moartea reginei, la Sinaia, la 18 iulie
1938, inima, deşi îngropată în bisericuţa din apropierea Castelului, a
fost dusă la Castelul Bran, (apropiiind-o de trup, îngropat la Curtea de
Argeş) alt loc drag reginei, într-o bisericuţă veche adusă din Lueriu,
judeţul Mureş, pentru că în 1940 România a pierdut Cadrilaterul, în
favoarea Bulgariei.
Inima
reginei Maria, după descrierea unei moldovence bătrâne, în perioada
primului război mondial, era "rotundă, roşie şi plină de dragoste". Şi
cum ar fi putut fi altfel o inimă în care s-a zămislit acel mic Paradis
de pe malul mării?!”
Cert este
că dorinţa testamentară i-a fost îndeplinită.
„Zbuciumul
inimii reginei Maria a continuat şi după moartea sa. Medicii care i-au
făcut autopsia trupului neînsufleţit al reginei, au tratat-o cu formol
şi au pus-o într-o casetă octogonală de argint, învelită în drapelele
României şi Marii Britanii şi pusă într-o altă casetă din argint aurit,
ornamentată cu peste 300 de pietre preţioase, realizată de un bijutier
parizian, fiind primită în dar de la „Doamnele Române”, atunci când
principesa Maria a venit prima oară în România.
De la Cotroceni,
inima a ajuns, testamentar, la Balcic, de aici a fost readusă la Bran,
din bisericuţă a fost mutată în 1941 într-o firidă (devenită capelă)
săpată într-o stâncă la Măgura Branului. În 1968, cu concursul
directorului de atunci al Muzeului Bran, a fost profanat mormântul,
caseta a ajuns iniţial în Casa de bani a Muzeului Bran, apoi, în 1971,
la Muzeul Naţional al României, unde au fost „valorificate” cele două
casete de argint, în timp ce inima, într-o stare nu foarte bună de
conservare, a ajuns într-o cutie de plastic, uitată de lume în depozit,
până azi.
Am înţeles că cele
două casete fac parte din tezaurul României. Mi-e greu însă să înţeleg
nepăsarea atâtor inimi negre faţă de o inimă „mai mare decât trupul”,
cum ar spune Nichita Stănescu.
Inima reginei Maria
este şi ea parte a Tezaurului românesc!”
Se poate vorbi,
atunci când se pomeneşte de inima reginei, de o „inimă călătoare” care a
vrut să rămână în amintirea şi conştiinţa românilor, dar mai ales, în
inimile lor.
„Cartea inimii”
– se încheie admirabil cu un florilegiu de reflecţii aforistice despre
inimă, un soi de Antologie care ne poartă prin Biblie, la Sfinţii
Părinţi ai Bisericii de Răsărit şi de Apus, prin Filocalie şi prin
Scrierile Sfinţilor, metodele de rugăciune ale isihaştilor, până la
gânditorii, poeţii şi scriitorii zilelor noastre.
Cu totul îngereşti
sunt: fragmentul din Nichifor din Singurătate care a trăit în a doua
jumătate a secolului al XIII-lea, sfaturile lui Isaia Pustnicul despre
înfrânarea simţurilor, a minţii şi sufletului, dar şi citate din clasici
cum e Charles Dickens. Cântecul „Săracă, inima me” încheie în
chip fericit periplul prin inima omenească, parcă stând să ne
demonstreze comorile nebănuite care se ascund în ea şi care,
trebuie scoase numaidecât la Lumină.
CEZARINA ADAMESCU, Agero
7 iulie
2010
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
