Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

PROLEGOMENE LA „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI”

Cezar IVĂNESCU

Puţini dintre admiratorii sau detractorii operei lui Marin Preda ştiu că, asemeni lui Faulkner, în ultimii săi cinci ani de viaţă (pentru care pot depune mărturie), autorul „Moromeţilor“ îşi „ritualizase“ lecturile: la început de an recitea integral „Biblia“ şi câţiva autori preferaţi printre care, constatam cu stupoare, Victor Hugo cu extrem de elogiatul roman „Mizerabilii“. Marin Preda nu mai sfârşea cu laudele şi cu evocările unor episoade din acest roman pe care eu, recunosc sincer, nu mai îndrăzneam să-l recitesc, după ce, la rându-mi, mă fermecase în copilărie; prospeţimea lecturilor din Hugo e evidentă în „Cel mai iubit dintre pământeni“, ca şi lectura „Bibliei“…

După moartea lui Marin Preda, mai mulţi colegi literaţi, după obiceiul pământului, au făcut faţă de mine remarci veninoase privitoare, atât la opera lui Marin Preda (îndeosebi la ultima sa carte, „Cel mai iubit dintre pământeni“) cât şi, mai ales, la felul în care a murit acel pe care mulţi îl consideram o instanţă morală şi o sublimă conştiinţă artistică, un model exemplar de scriitor român autentic acceptând să trăiască, să scrie şi să-şi împlinească vocaţia de mare prozator, hic et nunc, între hoardele unei ţări devastate de bolşevism…

Remarcile privitoare la „Cel mai iubit dintre pământeni“ îmi imputau mie, ca prieten intim al lui Marin Preda, „gafele“ din enunţurile filosofice din roman… În nota 2, pagina 58, din cartea noastră, „Pentru Marin Preda“ (Editura Timpul, Iaşi, 1996) am arătat cum „am glumit“ cu Marin Preda ŕ propos de gnoză şi de încercările sale de a se documenta în privinţa gnosticilor... Curiozitatea îi fusese stârnită de lectura unei cărţi, „La gnose de Princeton“ de Raymond Ruyer, carte care a făcut furori în epocă şi acum e anunţată în curs de apariţie la Editura Nemira, în Colecţia Totem.

Transcriem din amuzament prezentarea acestei cărţi după „Buletin de informare pentru cititori şi librari, Aprilie-Septembrie 1997“ al mai sus numitei edituri: „Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton. Savanţii în căutarea unei religii. Dacă cercetările de vârf ale savanţilor americani ne sunt mai mult sau mai puţin accesibile, ştim infinit mai puţin în privinţa imaginii globale despre cosmos la care au ajuns ei: or, Raymond Ruyer vorbeşte, în acest sens, de o nouă gnoză, mai mult discretă decât secretă, pe care savanţii în cauză l-ar fi autorizat s-o dezvăluie în linii mari, cu condiţia să le treacă numele sub tăcere.

Una din cele mai importante cărţi de filozofie a ştiinţei, care l-a făcut pe faimosul Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni să proclame necesitatea unei noi gnoze (deşi, dacă este adevărat că Marin Preda a avut sub ochi cartea lui R. Ruyer, tot atât de adevărat este că mare lucru n-a priceput din ea…).”

Că Marin Preda a avut sub ochelari cartea lui R. Ruyer, nu e nicio îndoială, am mărturisit-o noi în cartea despre Marin Preda, mai sus amintită… Îndoială suscită „pertinenţa“ acestui „filozof al ştiinţei” care a scris prezentarea. Nu ştiu să se fi făcut până acum o riguroasă analiză textuală a celor două cărţi puse faţă în faţă, de aceea considerăm un asemenea enunţ prezumţios şi incalificabil. Panspiritualismul care se regăseşte implicit şi explicit în multe pagini din „Cel mai iubit dintre pământeni“ este pentru noi o dovadă că Marin Preda „a priceput“ exact ceea ce trebuia să priceapă dintr-un text îndestul de abstrus. Discuţiile pe marginea acestei cărţi purtate cu Marin Preda şi cu I.D. Sîrbu (unul dintre modelele lui Preda în crearea personajului Victor Petrini) la Mogoşoaia se îndreptau spre o concluzie clară: speranţa într-o „nouă alianţă” între ştiinţă şi religie.

Această speranţă îi era alimentată lui Marin Preda şi de alte lecturi, bulversante pentru noi în acel timp, cum ar fi, „Le matin des magiciens“ de Louis Pauwels şi Jacques Bergier, „Life after life“ de Raymond Moody şi mai ales de unele numere ale revistei franceze „Question de“, revistă densă, preocupată de căutarea interdisciplinară…

Vreau să afirm răspicat, de la bun început, un adevăr care pentru mine ţine de evidenţă: Marin Preda a fost, ca şi Eminescu sau Shakespeare, un „autodidact“ înţelegând prin aceasta că, dincolo de educaţia şi specializarea pe care un scriitor le poate primi urmând studiile universitare chiar, el este obligat să se „specializeze“ continuu în „meseria de scriitor“ pentru a accede la propria-i esenţă, la propria-i formulă creatoare, la „quiditatea“ ultimă care-l desparte pe scriitor de simplul grafoman.

Marin Preda îi citise şi pe Homer, Apuleius sau Petronius, şi pe Platon sau Aristotel, şi pe Rabelais sau Balzac, şi pe Spinoza, Montesquieu, Diderot, Rousseau sau Voltaire, şi pe Zola sau Rebreanu, şi pe Kirkegaard sau Nietzsche, şi pe Dostoievski sau sau Tolstoi, şi pe Madame Blavatsky, Rudolf Steiner, Krishnamurti (prin Sorana Ţopa, teozoafa şi nu numai), şi, ca să-l citez pe Octav Onicescu, pentru un autodidact „nicio carte nu e Biblia, nici chiar Biblia“: nici pentru Marin Preda cărţile nu însemnau decât mai multă conştiinţă, a gândului sau a limbajului.

Aş mai adăuga la această observaţie liminară între altele două:

1. nu vom întâlni niciodată în textele, chiar cele confesive ale unui autor („Imposibila întoarcere“, „Convorbirile cu Marin Preda“ de Florin Mugur, „Viaţa ca o pradă“ în cazul lui Marin Preda) citaţi ex professo toţi autorii sau toate cărţile care l-au format;

2. e preferabil ca despre capacitatea sau incapacitatea cuiva de a pricepe ceva într-o disciplină anume să se pronunţe persoane care fac autoritate în respectiva disciplină: să-i lăsăm pe matematicieni sau fizicieni să ne spună dacă Eminescu l-a prefigurat sau nu pe Einstein; să-l lăsăm pe Filosof să ne spună dacă Marin Preda era sau nu capabil „să priceapă“ filosofie: „Toate discuţiile filosofice din Cel mai iubit dintre pământeni, al căror timbru şi a căror substanţă ar putea face invidia unui specialist (dacă există specialişti în această materie) ar merita să fie cercetate, laolaltă cu atâtea reflecţii din alte opere, pentru ele însele, ca şi pentru caracterul lor de document uman.

Ceea ce uşurează desprinderea reflecţiilor filosofice ale lui Marin Preda de contextul lor – aşa cum a fost simplu de făcut cu reflecţiile de memorialistică asupra lui Nietzsche – este faptul că, din păcate, ideile nu se topesc întotdeauna în creaţia literară, ca la Tolstoi, sau nu fac corp cu ea, chiar dacă nu-i sunt străine. În fond şi la Thomas Mann se întâmplă aşa în câteva rânduri, uneori în chip deliberat, ca sub o tehnică literară mai savantă. Dar în cazul lui Marin Preda simţi că marea lui vocaţie literară şi surprinzătoarea înzestrare pentru reflecţiunea filosofică nu fac două.

El nu se «informa» (ca Thomas Mann despre gândirea medievală sau despre muzica modernă) când întreprindea lecturi filosofice; părea mai degrabă să se regăsească pe sine.“ (Constantin Noica, „Nietzsche văzut de Marin Preda“, în „Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda“, Ed. Cartea Românească, 1981, p. 268).

Remarcile privitoare la felul în care a murit Marin Preda m-au afectat serios, deoarece, spuse pe şleau, ele tindeau să fixeze o anume imagine despre Marin Preda, beţivan vulgar, îmbătat de vodkă şi de succes literar, murind cam cum ar fi dorit Hamlet să-l prindă moartea pe Regele Claudius, cu burdihanul plin de băutură şi cu gândiri concupiscente iar nu în timpul rugăciunii:

„Hamlet:

Acum ar fi prilejul, când se roagă;

Acum s-o fac: şi mi-l trimit în cer;

Şi-aşa sunt răzbunat. Să cântărim:

Un ticălos mi-ucide tatăl: deci,

Eu, singurul său fiu, pe ticălos

Îl mân în rai.

Dar nu m-am răzbunat, am dat răsplată.

L-a prins pe tata scârnav, ghiftuit,

Cu crimele învoalate. Mai în floare;

Şi cine-i ştie seama decât cerul?

Dar, după gândul şi socoata noastră,

Atârnă greu; şi oare-s răzbunat

Să-l iau când sufletul şi-l primeneşte,

Când pentru moarte-i copt şi pregătit?

Nu.

Stai, spadă; află un prilej mai crunt;

Când doarme beat, când turbă, când e-n patul

Plăcerilor incestului, când joacă,

Înjură, face-o faptă fără iz

De mântuire: -atuncea mi-l răstoarnă

Şi zvârle-l cu călcâile în cer

Iar sufletul să-i fie hâd şi negru

Ca iad-n care cade…“

(Hamlet, Actul III, Scena 3)

Astfel, „poetul religios“ I. A. mi-a spus, dând din mână a lehamite, „prea multă băutură!“, iar T.B., în timp ce era la volanul propriei maşini, s-a strâmbat de greaţă şi mi-a spus, cu aerul că o asemenea moarte era, pe undeva, un sigiliu pus pe o viaţă, „să se înece cu propria-i vomă, Don Cezar?”

Sigur că toate aceste remarci şi altele, inavuabile, nu mi-au căzut bine, aşa cum am mai spus şi am meditat de-a-lungul anilor la felul neglorios, antieroic în care şi-au aflat sfârşitul atât Marin Preda cât şi Constantin Noica sau la modul absurd-beckettian în care şi-a încheiat zilele Emil Cioran…

Oricât am încercat noi, modernii, să golim de semnificaţie acest „ritual de trecere“ (Arnold Van Gennep) care e moartea, în mentalul colectiv al europeanului persistă un prototip al „morţii eroice“, fie că e vorba de o înfruntare stoică a morţii, ca în cazul lui Socrate sau al lui Peregrinos, fie că ne aflăm confruntaţi cu „la plus belle histoire de Dieu“, crucificarea Domnului Nostru Iisus Hristos, moartea–înviere…

Creştinismul, înţeles şi trăit ca o Imitatio Christi (căci spune şi Mircea Eliade, „Mesajul Mântuitorului este în primul rând un exemplu care cere să fie urmat.“) a fost pe deplin realizat în spaţiul cultural românesc de cel puţin trei mari scriitori români moderni, Mihai Eminescu, Vasile Pârvan, Mircea Vulcănescu: şi opera şi viaţa şi moartea acestor trei scriitori români s-au potenţat reciproc prin desăvârşitul duh creştin care le-a animat şi de aceea „mitizarea“, „sacralizarea“ celor trei „autori profani“ mi se pare întrutotul firească…

Reproşul pe care i-l făcea Eugen Ionescu lui Mircea Eliade în volumul omagial publicat de Editions de l’Herne (Mircea Eliade, Cahier de l’Herne, Paris, 1982) viza tocmai dezamăgirea unei generaţii că tânărul de geniu Mircea Eliade a preferat să-şi încheie cariera numai ca un celebru profesor de istorie a religiilor: colegii săi de generaţie sperau de la el mai mult... să reformeze creştinismul sau să realizeze mult-visata sinteză religioasă între gândirea Orientului şi cea a Occidentului...

Nu le-a stat în putinţă aceasta nici unor Rudolf Otto, Giuseppe Tucci sau Georges Dumézil... Abia ne-a dat o idee despre ceea ce ar putea fi această sinteză, René Guénon...

Sigur că, în comparaţie cu magnificenţa celor trei exemple de autori români citaţi mai sus, exemple care pot fi uşor înmulţite (N. Steinhardt, Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Eugen Ionescu, Brâncuşi), moartea „derizorie“, „antieroică“ de care au avut parte Marin Preda sau Constantin Noica ne-a flagelat conştiinţa.

Ciudat, dar şi această moarte „antieroică“ îşi are modelul exemplar tot în „biografia“ unui întemeietor de religie şi anume Buddha.

„În anul ~478, în anotimpul ploilor, Buddha, întovărăşit de Ananda se instalează în «Satul de Bambus» (Venugrama), dar se îmbolnăveşte de dizenterie. El depăşeşte criza, şi Ananda se bucură de faptul că «Cel Preafericit nu se va stinge înainte de a fi lăsat instrucţiuni privind Comunitatea». Buddha însă îi răspunde că el a propovăduit toată Legea, fără să păstreze niciun secret, cum fac alţi maeştri; el este acum un «bătrân slăbit», viaţa i s-a apropiat de capăt, de acum înainte discipolii vor trebui să caute sprijin în Lege.”  (Mircea Eliade, „Istoria ideilor şi credinţelor religioase“, II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 81)

„Ca pentru a contraechilibra o moarte atât de omenească (subl. n.), funeraliile lui Buddha au dat naştere la nenumărate legende.“, scrie mai departe (p. 82) Mircea Eliade, căci şi această „moarte atât de omenească“ nu e întâmplătoare, este tot o moarte exemplară, în spiritul buddhismului depreciind acest umil „vehicul“ care este trupul uman pentru a urma Calea care duce spre Nirvana; „plută“ nefolositoare după ce ne-a trecut fluviul, trupul uman, această impermanenţă suferitoare, pentru noi, europenii, şi-a păstrat încă sacralitatea, primită atât de la greci, cât şi prin Scriptură căci e chip „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.“

Eroică sau derizorie, atât în Orient, cât şi în Occident, moartea şi-a conservat misterul ei redutabil, „ceasul morţii“ primind o semnificaţie covârşitoare atât în buddhismul tibetan (v. „Cartea tibetană a morţilor“ – Bardo Tödöl), la egipteni („Cartea egipteană a morţilor“) sau în creştinism, întrucât şi pe patul morţii sufletul omului se mai poate mântui; dealtfel, şi în rugăciunea creştină către Sfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu este invocată să se roage pentru păcatele noastre, nunc et in hora mortis nostris.

Marin Preda, ca şi Stendhal, s-a temut toată viaţa de o moarte neprevăzută, surprinzătoare, şi, ca şi Stendhal care a murit pe stradă, după ce părăsise un salon parizian pe care-l frecventa, Marin Preda a avut şi el parte de „o moarte rea“, a murit întâmpinat (expresia îi aparţine), adică nepregătit pentru moarte. Pregătit în fiecare ceas pentru moarte, căci fiecare ceas putea fi „ceasul morţii“, omul Evului Mediu nu putea să moară întâmpinat: „Nicio epocă n-a impus tuturora şi în permanenţă ideea morţii cu atâta putere ca secolul al XV-lea. Fără încetare răsună prin viaţă chemarea memento mori. În lucrarea sa Îndrumător de viaţă pentru nobili, Dionisie Cartusianul avertizează: «Iar când se culcă în pat să-şi aducă aminte că aşa precum se culcă acum în pat el însuşi, tot aşa în curând leşul lui va fi culcat de alţii în mormânt». Credinţa întipărise şi mai înainte, cu toată seriozitatea, gândul permanent al morţii, dar tratatele religioase de la începutul Evului Mediu nu ajungeau decât în mâinile celor despărţiţi de lume. Abia când predicile populare se răspândiseră datorită apariţiei ordinelor călugărilor cerşetori, avertismentul crescuse şi devenise un cor ameninţător, al cărui răsunet străbătea lumea cu o violenţă crescândă.

Către sfârşitul Evului Mediu, la cuvântul predicatorilor se adaugă o nouă formă de prezentare. Gravura în lemn îşi croieşte drum spre toate cercurile. Aceste două mijloace de exprimare de masă, predica şi gravura, nu puteau reda ideea morţii decât într-o formă foarte simplă, directă şi vie, tăioasă şi crudă. Tot ceea ce meditase monahul de odinioară cu privire la moarte, se poetiza acum într-o imagine a morţii, extrem de primitivă, populară şi lapidară; în această formă ideea era înfăţişată mulţimii, în cuvânt şi în imagine.

Imaginea morţii nu putuse să preia, de fapt, din marele complex de idei care se ţesea în jurul ei, decât un singur element: noţiunea de efemeritate. Face impresia că spiritul epocii de sfârşit a Evului Mediu n-a ştiut să vadă moartea sub niciun alt aspect decât sub cel al efemerităţii.” (Johan Huizinga, „Amurgul Evului Mediu“, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p. 212)

Moartea fiecărui om, şi cu atât mai mult a fiecărui artist, îşi păstrează în eternitate propriu-i secret. Poate că această „moartea rea“ de care a avut parte Marin Preda îi era înscrisă în propria-i karma, sau poate chiar „moarte rea“ fiind, l-a ferit de „o moarte şi mai rea“, aşa cum tindem să credem cunoscând circumstanţele adevărate ale morţii lui Marin Preda.

Aceste pagini introductive nu ambiţionează să fie decât o sumară avertizare a cititorului că se va afla la un moment dat în faţa unui demers insolit şi anume în faţa unei reconstituiri a dialogurilor pe care le-am purtat cu Marin Preda, la Mogoşoaia, de la începutul anului 1975 şi până în preajma morţii sale, când am încheiat aceste dialoguri despre om şi divinitate, despre misterul vieţii şi al morţii, referindu-ne, mai ales, înaintea morţii sale, la „Cartea tibetană a morţilor“ (ediţia franceză) pe care o xeroxasem în mai multe exemplare, un exemplar dăruindu-i-l lui Marin Preda.

[...]

Dar mai înainte de a încerca să reconstitui cât de cât fidel modul de a gândi religios al lui Marin Preda, cârcotaş şi socratic şi de o neînchipuită libertate interioară (libertate interioară care îl apropie de un straniu personaj, Abul Tazl – „el însuşi profesa o formă extrem de tolerantă de sufism, se declara opus clerului oficial, şi afirma că toate căile duc la Dumnezeu şi că există o parte din adevăr în fiecare religie“ – personaj de care, sunt sigur, Marin Preda n-a auzit niciodată în viaţa lui), va trebui să facem o incursiune în opera literară a lui Marin Preda cu o specială referire la romanul „Cel mai iubit dintre pământeni“, trilogie elaborată şi redactată la Mogoşoaia din primăvara anului 1978, până în toamna anului 1979, toamnă în care a dat la lectură prietenilor apropiaţi cele cinci dactilograme pe care obişnuia să le facă după fiecare manuscris al său.

Cezar IVĂNESCU

Prolegomene la „Cel mai iubit dintre pământeni“, Bucureşti, 1997

(Fragment inedit)

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com