Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Protocronii fundamentale

(We must cross the bridge till we come to it)

Iulian Chivu

Se poate spune că pe câtă conotație se păstrează într-o limbă, pe atât potențial spiritual la acel popor; pe câtă profunzime semantică însă, pe atâta certitudine originală a existenței.„Lipsa semnificației este marea noastră suferință”, spunea Hölderlin. Și cum din limbă nimic nu poate fi exclus, ea nu poate fi considerată în afara spiritului acelui popor. De aici acele amprente de semnificare în conformitate cu particularitățile de simțire, de gândire și de acțiune. Intraductibilul englezesc freak (cu trimitere la unitatea care se detașează de comunitate), ca și hombria la spanioli (ce vizează omenia din perspectiva ibericului), das anwesen (ființa ajunsă la propria-i prezență, la  nemți), îndesinea (la români), precum și unele sintagme, ca de pildă avoir reison (la francezi) și  to be right (la englezi) pentru „a avea dreptate”, ca mai apoi să se ajungă la diferențieri de predilecție în raportul acțiune/ gândire/ pasiune, cum demonstra Salvador de Madariaga (Englez, francez, spaniol), sunt înclinații etnice pentru o anumită oponentă din raport.

       Un britanic, predilect om de acțiune, ar spune We must cross the bridge till we come to it (nu trece podul până nu ai ajuns la el), un suedez, de pildă, spune cam la fel, Dan dagen den sörgen (în acea zi acel necaz), după cum gândește și un neamț, în timp ce francezul, om de rațiune, ar spune Pense bien sʼil faut vraiment que tu  traverses le pont (gândește-te bine daca vrei într-adevăr să treci podul), ceea ce la români, cunoscuți pentru înclinația spre superficialitate nu spre finalizări pragmatice, se traduce cu Nu zice hop, până ce nu ai sărit șanțul. Iar pentru triumful dorinței se poate înlătura orice constrângere morală: Fă-te frate cu dracul până treci puntea. Mi se pare că Madariaga se rezumă și el aceleiași ispite a trifurcației arborescente care ordonează însăși gândirea începând din antichitate și care găsea, de pildă, în numărul trei perfecțiunea zeiască, numărul principiilor spirituale (a se vedea trinitatea egipteană Isis-Horus-Osiris; Zeus-Poseidon-Hades, la greci; pentru Confucius, principiul primar Tayki se întemeiază tot pe o trinitate; Craii de la Răsărit sunt trei în Noul Testament; Dumnezeu însuși este omnisciență, omnipotență și omniprezență sau Tatăl, Fiul și Sfântul Duh etc). Madariaga, fiind spaniol, îndatorat Franței pentru a-și fi petrecut acolo exilul din timpul lui Franco, are pentru spiritualitatea franceză o considerație specială, dar neatras ca mulți alții de proiecția quatridimensională, cu toate că prietenia cu Thomas Mann (cu care participase, în 1948, la Congresul Europei împreună cu Paul Valéry, Aldous Houxley și Johan Huizinga) l-ar fi obligat să nu uite de spiritualitatea germană în această judecată, se va rezuma doar la englezi, francezi și spanioli.Thomas Mann vedea „calitatea cea mai renumită a germanilor rezumată într-un cuvânt greu traductibil: Innerlichkeit - interioritate, calitatea a ceea ce este profund interiorizat” (Germania și germanii) și din această cauză lor le lipsește un cuvânt special pentru joc și mai ales pentru joacă, după cum observă Huizinga (Homo ludens-1938).

        Acestei calități, Innerlichkeit, i se îndatorează metafizica  germană, miraculosul lied german, dar și acea rigurozitate dusă la apogeu care, însă, nu a adus nemților nicio revoluție fiindcă la ei niciodată rațiunea nu s-a stins în libertăți, ci a continuat dincolo de ele. Singura revoluție a germanilor  a fost una paradoxal-conservatoare; cea a lui Luther, iar singura accepție a noțiunii de libertate se pare că se rezumă la dreptul de a fi german și numai atât. Iată de ce în Germania societatea nu a luat încă locul poporului, cum ar fi prevenit Heidegger. Om de acțiune, englezul este pentru Madariaga alogic, nu ilogic, atât timp cât pentru acesta  logica ar fi un lucru la care nici nu se gândește, deoarece englezul se situează de partea vieții, a concretului nu a abstractului. El există în acte, pe când francezul în idei, motiv pentru care omul de acțiune care gândește nu se identifică cu intelectualul care acționează. Din perspectiva omului de acțiune, putem spune că  englezul are cunoștința lucrului, francezul știința lui, iar germanul adaugă și conștiința acestuia, pe când spaniolul rămâne doar la pasiunea lui.

       Spre deosebire și de  englez, dar și de francez, neamțul trece podul numai când rațiunea îi spune că e drumul cel mai scurt și cel mai sigur (Pass über die Brücke, wenn der Weg ist sicher und kurze). Spiritualitatea francezului își apropie lucrurile; neamțul le lasă colo unde sunt. Madariaga observă că „omul de acțiune își apără viața de atacurile gândirii în timp ce intelectualul își apără gândirea de atacurile vieții”. Utilitarismul lui Mill decreta însă că fapta trebuie s-o ia înaintea conștiinței fiindcă „rezultatul contează, nu motivul”, ceea ce prinde bine la englezi. Spontaneității omului de pasiune (spaniolului) i s-ar fi opus în schimb, într-o viziune quatridimensională, neamțul care este rațional în acțiune, spre deosebire de englezul care găsește rațiunea după acțiune sau de francezul care se năpustește în ea. Într-unul din dialogurile sale din Der Spiegel (23 sept. 1966), Heidegger își exprima credința în „înrudirea dintre limba germană și cea greacă, cu gândirea ei. Aceasta mi-o confirmă azi încă o dată francezii. Când încep să gândească, vorbesc nemțește, asigurând că nu se descurcă cu limba lor”. Adică este vorba exact despre acea „dorință lăudabilă de a se opune germanizării spiritului francez și lăudabila incapacitate de a putea s-o facă”, văzută de Nietzsche (Dincolo de Bine și de Rău). Numai temperamentul lor orientat spre Sud, cu rezonanțe provensal-liturgice, îi ferește pe francezi de orizontul cenușiu al Nordului. În ce-i privește pe englezi („Ce rasă lipsită de calități filosofice !”, se uimea Nietzsche), Madariaga e mai moderat: „Francezul pretinde actelor un randament în idei, englezul pretinde ideilor un randament în acte”.

        Diferențierea se face și în limbă. Englezul vine cu hobby-uri în ideea de  distracție, pasiune, manie, dar și cu passion, infatuation (pasiune); francezul adună în passion suferință, patimă, pasiune, dorință vie, a fi sclavul  pasiunilor sale, părtinire, patimă, furie (agir dans la passion); neamțul nu nuanțează prea mult pe această idee și la el Leidenschaft sau passion e totuna și în planul substantival, dar și în plan adjectival (spannend, fesselnd). Pasiunea e mai puțin acreditată de germani, la ei e aproape sterilă. Zarathustra se numea singur printr-o echivalență grăitoare: Cunoascător de sine = Călău de sine. Germanul găsește în schimb soluții lexicale în interiorul gândirii (das Denken) și se poate lăuda cu gândirea  calculatoare (das rechnende) și cu gândirea consecutivă (das Nachdenker). Madariaga reține precizia gândirii franceze și de aceea îl consideră pe francez „intelectual prin excelență”. Gândirea engleză pornește dinspre obiectul ei, din interiorul acestuia. Germanul lui Nietzsche gândește până la drumurile ascunse ce duc spre haos și de aceea „el nu este, ci devine, evoluează”, joacă cu cărțile pe masă, în numele talentului său mefistofelic cu care poate ajunge departe. Covârșitorul german rezidă în proporție, în dimensiune și în cei trei mari titani ai săi: Luther, Goethe și Bismarck, după cum o confirmă aprecierea lui Thomas Mann, dar și a lui Nietzsche. Măreția germană, cu tendința ei spre hipertrofiere, deschide  între ea  și mulțimi un hiatus, un patos al distanței. Bismarck, creatorul imperiului puterii prusace, este o structură contradictorie: „un colos isteric, cu voce stridentă, sentimental și predispus unor accese de plâns”, un männlich allzu männlich (preabărbătesc), ceea ce nu-l apropie de Napoleon. Gândirea franceză, în bună parte extravertită, are deschideri spre psihologism: Montaigne, în scepticismul lui („Ce știu eu?”), îi urmează lui Socrate („Eu știu că nu știu nimic”), fiindcă maladia voinței atinge țările  cu cea mai veche cultură. Întemeierea, în perceperea hegeliană de unitate a identității și a diferenței, tinde către propriul absolut, ca identitate cu sine și începe din codurile psihice pe latura funcției conștientizării, pe rațiunea proceselor psihice secundare, pe dualismul luării la cunoștință, pe ireversibilitatea  semnificațiilor, pe coerența și diferențierea lor. Ori dincolo de aceste considerente de ordin rațional, vin cele ale subraționalului și ale subliminalului care determină necondiționat referențialuri aproximative pentru referințe aproximative.

       Incontrolabilul ontic își găsește determinații în preponderentul subrațional și în subliminal; muntele, dealul, câmpia, marea, latitudinea, succesiunea diurn/nocturn, etnogeneza, nivelul  mediu de cultură, tipul și gradul de religiozitate afectează în măsură diferită reprezentările colective, voința, afectivitatea, conținutul trebuințelor (nu și  ordinea lor). Câtă voință a probat un popor se vede în istoria lui; câtă dorință, se vede în prezentul lui; iar cât destin poate să suporte se vede în natura reflexivității sale. Și aceasta tinde să se agite în fapt (englezește), în cuget (franțuzește), în rigurozitate (nemțește), iar imprevizibilul „se agită românește, face praf și se oprește”(a se opinti ca Bălana-n ham!).

      Popoarele raționaliste își conduc și pasiunile și faptele spre idei până la concentrarea lor în formule. La popoarele de acțiune, rațiunea și pasiunea vin după aceea în numele libertăților, în timp ce la popoarele de pasiune libertatea și egalitatea sunt mai întâi sentimente și mai apoi fapte. Madariaga găsea astfel că la englezi familia e mai slabă în formarea grupului social, la francezi familia este o conveniență puternic raționalizată (adesea negociată între notarii familiilor celor doi parteneri), iar la spanioli familia e cel mai puternic grup social. Valorizările sociale, diferite și ele, conduc la englez spre leadership, la francezi spre elite, iar la spaniol tot spre familie, în timp ce la  germani conduc spre sentimentul național. Oponențe similare  se manifestă și la nivelul regional, transcontinental, între Occident și Orient (André Malraux; Ispita Occidentului) cu toată competiția determinațiilor lor particulare.

       Proiecția tridimensională, unde este inclusă Lumea Nouă în ascendență ca răspuns acestui vechi dialog Orient-Occident cu tot dogmatismul libetăților idividuale, ca și proiecția quatridimensională cu admiterea ecumenismului virtual, ar putea depăși mai ușor resentimente și crispări endemice, fără a grăbi pasul  pentru că nu se pot șterge prea curând unele  constante din etnogeneza națiunilor. Așadar, competiția între We must cross the bridge till we come to it; Pense bien sʼil faut vraiment que tu traverses le pont și Pass über die Brücke, wenn der Weg ist sicher und kurze rămâne o testare de sine a consistentului care își subzistă între rațiunea prudenței la unii, rațiunea convingerii ori rațiunea eficienței la alții.    

Iulian Chivu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com