PROZATORI CU ŞTAIF  II -

Ion Catrina (Caracal)

Prof. univ. dr. MARIAN BARBU

critic, istoric literar

După spusele (şi scrisele) prefaţatoarei – Profesoara Veturia Adina Colceag, la romanul Păpuşa de sticlă, Craiova, Editura Contrafort, 2011, 380 de pagini, actuala scriere „ne oferă, de această dată, o nouă formă de abordare prin apariţia romanului psihologic”. Anterioarele, tot romane (Potecile destinului, 2003, Tărâmul umbrelor, 2003, Pământul îngerilor, 2006, Cerul infernului, 2006, Urmaşul, 2009), au „urmărit disoluţia satului românesc în secolul trecut”, după sublinierea exactă, făcută inteligent de către aceeaşi profesoară. De altfel, substanţa critică a prefeţei atinge nivelul unui text impresionant de obiectiv şi redactat la tensiunea referinţei de profil. O aceeaşi modernitate, cu inserţii stilistice aparte, întâlnim şi în expozeul lui Marian Drăghici, de pe coperta a IV-a a cărţii în discuţie.

Pe ansamblu, în afara multor denivelări stilistice şi ale unor amputări tematice, vădit discutabile, întregul roman este apanajul „strong” studiat al autorului. Altfel spus, scriitorul Ion Catrina se arată maestrul de şah, în mutările dezinvolte ale temelor din literaturile lumii. Însă nu puţine sunt interstiţiile care luminează descrieri, portrete, comentarii aprčs, folosirea adecvată a unui lexic supus obiectului, şi nu puţine dialoguri din pletora vivacităţii acestora.

Partea nevăzută care se cumulează secvenţial la nivelul totalului, se reduce la selectarea, purificarea şi abordarea temelor, toate descendente din arta clasicismului… clasicizat (din antichitatea greco-romană până în pragul teoretizării din veacul lui Corneille şi Racine, ajungând în sec. al XIX-lea, cu precădere în Franţa, să fie nu numai o mişcare cu principii, ci cu foarte bune realizări narative. Poate şi din cauza… opoziţiei romantismului, cu doctrină afişată bătăios, întâi în Anglia, chiar mai înainte, în sec. al XVIII-lea, apoi în Germania şi Italia, Franţa, lovitura romantismului s-a afişat fără tăgadă, vizibil zgomotos). Realismul, care a interferat cu multe valenţe ale clasicismului, n-a acceptat restricţiile, rigorile, dogmele, canoanele duse până la absurd. După cum naturalismul, teoretizat şi el după „inovaţiile” lui Zola, n-a rezistat în faţa psihologismului, deoarece, lângă Dostoievski a venit S. Freud. Şi tot aşa, cel puţin în Europa, privind doar proza, resuscitarea unor teme, dacă nu eterne (sau universale), a unor subsecvenţe ale acestora, a făcut să circule nestingherit benefic în toate ţările interesate de schimbări. Cele majore, orice s-ar spune, au apărut după consumarea unor evenimente în plan politic şi social.

Ei bine, prozatorii români, din epocile moderne ale sec. al XIX-lea şi XX-lea, sunt debitori, pe arii întinse, modelelor occidentale, cu inserţii parţial româneşti, cu excepţia perioadei proletcultiste şi politizate (1948-1989).

Popasul acesta – excesiv de restrictiv – ni l-a impus cartea actuală care se prezintă cu un autor ştiutor, prea bine, de mişcări literare şi de multiple forme de abordare a unor teme, viabile şi acum! Căci ce ne propune Ion Catrina? Secvenţe ale unei conştiinţe de intelectual, în căutarea unei stabilităţi psihice.

Ciprian Protopopescu este supus unei degringolade interioare pe care cu toate eforturile sale de redresare nu reuşeşte să fie convingător faţă de sine, implicit faţă de cei apropiaţi.

Romanul debutează rebrenian ŕ la Ion. După părăsirea şoselei, se ajunge la intrarea temporară într-o mănăstire, departe, undeva în munţi, ca să îşi limpezească, pe cât posibil, gândurile. Secvenţa incipitului are loc în momentul înjghebării unei familii, alături de Eleonora şi fiica lor, Ioana. Numai că eroului nostru, scriitorul îi impune şi grija pentru băiatul său, Adrian, a cărui mamă, Dafina, i-a tăinuit secretul despre părintele său până dincolo de mormânt.

Rod fericit al unei întâlniri de vacanţă, pe care Ciprian a petrecut-o la familia colegului său, Mihai. Descoperindu-l târziu, mai mult instinctiv, scriitorul îl obligă pe protagonist să acţioneze în duplicitate – cu societatea, muncind ca burlac până la epuizare şi cu sine. Ei, acest sine îl poartă prin literatura fantomelor (de tip englez), de mistere (de tip francez şi nu numai), religios-mistic (mistere medievale, Umberto Eco). Din fericire, nimic terifiant, visele se arată blânde şi explicate. Din păcate, nu personajele realizează dezlegări de enigme, ci autocratorul, fiindcă romanul este scris la persoana a III-a!

Privind exprimarea, două forme cheie dezvoltă Ion Catrina: în prima parte, limbajul se pliază pe religios. Acesta îi dă posibilitatea să filosofeze speculativ şi să includă, fără tăgadă, aforisme, chiar silogisme. Mentalul scriitorului îi oferă dezlegare de a trece graniţa spre speculativ, deductiv, iar datorită singurătăţii, să poată comunica în voie cu Divinitatea. Ori mănăstirea îi crea toate posibilităţile de a se regăsi prin mărturisire şi, de ce nu?, prin judecată.

Partea finală a romanului, care închide în aceeaşi tonalitate meditaţia nu mai reprezintă o noutate în demersul propus. Lui Ciprian i se atribuie, din tabloul de comandă al autorului, textul următor, de fapt un sofism: „e calea pe care n-am mers niciodată şi ea se dovedeşte atât de benefică şi atât de utilă spiritului uman”.

De la acelaşi tablou, în linia aceloraşi generalităţi, vocea retorului roman sună pilduitor, de luat aminte: „despovărarea spirituală îl făcea să fie mai bun, mai înţelegător, mai blând şi mai uman”.

El, Ciprian, care jucase cu sine alba-neagra, a găsit de acum calea vieţii şi a înţelegerii spinoase a acesteia.

Din păcate, finalul romanului motivează, tot aşa, didactic-moralizator (dedus) întoarcerea… eroului la familie şi la cariera universitară.

Aşadar, forma religioasă de exprimare se intersectează cu planurile social şi profesional.

A doua formă vizează psihicul, în multe cazuri, psihologia clinică şi nu patologicul. Deoarece acesta presupune degenerescenţă în comportament şi în gândire. Ori în comportament, el trecea în colectivul de muncă drept un om normal, cu capul pe umeri, cu toate că se vedea închiderea în sine, aproape derutantă.

Bine a procedat romancierul că lui Ciprian, ca tată, i-a strecurat abil, adesea ingenios, şi rezistent, în economia tramei, sarcinile de dedublare, interogare, de solilocviu, fiului său Adrian. Din această perspectivă, ca personaj, Adrian Vrânceanu este mai realizat. El este copilul găsit, pierdut în gunoaiele vieţii, cel care trece prin paradisul iubirii de la 17 ani, ca apoi, refuzat de Miluţa, să cunoască infernul (Suferinţele tânărului Verther), fără a înregistra cândva purgatoriul, în această privinţă.

Scriitorul omniscient îi atribuie aproape „de toate” protagonistului, fiindcă, la un moment dat, îl sufocă. Ba cu amintiri din copilărie, din şcoală, superficial, cu obligaţii de serviciu şi neverosimil de multe întâmplări, fantome, coincidenţe, vise onirice, corecte pe spaţii înguste.

Se lasă impresia unui resemnat, prins în capcanele destinului, ale unor forţe care acţionează haotic, la care eroul nici nu se opune întâlnindu-le, purtându-le inexplicabil, ca pe o cocoaşă păgubitoare. Ciprian rămâne personajul cumva resemnat. Nu este nici eroul de prisos, nici inadaptabilul, cu toate acestea el se străduieşte să fie erou al timpurilor noastre. Ion Catrina apare mai apropiat de Max Blecher, decât de Camil Petrescu sau Anton Holban. Scriitorului îi este atât de folositor personajul, încât, totalizând ieşirile în spaţiu ale lui Ciprian, s-ar putea spune că înregistrează „întâmplări în irealitatea imediată”. El se vrea pentru multă vreme un „corp transparent” („Ar fi vrut să-şi poată controla simţurile şi impulsurile, aşa cum reuşise mai înainte, dar ele, de această dată – au ieşit învingătoare. Simţea în el o supraabundenţă de forţă creatoare, cel mâna vertiginos în vâltorile necunoscutului”).

De la persoana a III-a, autorul îi oferă lui Ciprian un text în aceeaşi tărie de reflecţie: „Suntem în fond atât de singuri, din cauza semenilor noştri şi ne refugiem în noi, unde creăm o altă lume, mai bună, poate, dar tot atât de plină de contradicţii”.

Mitul oglinzii se redimensionează de fiecare dată când este părăsită conştiinţa. Toate eforturile scriitorului pentru a ajunge la sondajul abisalului, în cazul cuplului tată-fiu, reuşesc doar parţial, mai vizibil pentru personalitatea în formare a adolescentului şi apoi a tânărului. Înfrânt în iubire de către Miluţa, prin refuzul ei categoric de a păstra aprinsă flacăra dorinţei, Adrian se dezmeticeşte după ce află că este înlocuit de Doru, în aceeaşi pasiune.

Paginile de bună proză, eficientă şi individualizată, sunt circumscrise triunghiului, Miluţa-Adrian-Doru. Sterilitatea confirmată a lui Sorin, soţul Miluţei, l-a determinat să-şi împingă nevasta în braţele adolescentului virgin. Legătura cu Doru, amant profesionist, extraconjugală, a intrat şi ea în mormânt odată cu accidentul produs de maşina condusă chiar de Doru.

Înmulţirea episoadelor cu Ciprian, în avant-post, el şi umbra, el şi conştiinţa, el şi oglinda, şi nedumeririle zadarnice ale acestuia încarcă nepermis naraţiunea ca în romanele cu sertare, strălucit însă motivate de W. Faulkner (la pagina 51 se invocă numele Galsworty după o scenă întâlnită într-un local).

Aş defini romanul lui Ion Catrina cu unul din multele sale texte: „Confuzi amintirile cu trecutul. Amintirile se pot estompa, trecutul însă te urmăreşte şi se răzbună”.

Dincolo şi dincoace de intenţiile autorului, din dorinţa lui expresă de a realiza un roman psihologic, scrierea rămâne pur realistă, în clasicitatea notorie ca structură, având toate determinările de referinţă în această privinţă. Am putea să-i spunem întregului demers narativ realism psihologic după modelul Mircea Eliade, care, tangenţial se vede şi în această scriere.

Talentul de narator este indubitabil al lui Ion Catrina. De cunoscător al schemelor de realizare, al umplerii lor cu materiale de profil.

Romanul Păpuşa de sticlă se definește ca o scriere autentică, prin zecile de secvenţe alăturate – ca în orice scriere de acţiune!, cu mai puţină originalitate din cauza infiltraţiilor teoretice, stringent de vizibile.

I-aş apropia scrierea de unele romane ale lui Nicolae Breban, expurgat de anumite pasaje sau chiar capitole întregi.

Pentru latura psihologiei aplicate în literatură, lui Ion Catrina îi pot sta la dispoziţie alte romane ale lui Augustin Buzura. Continuarea în „ciclul” psihologic nu se poate face decât după o documentare serioasă, cumpănită şi reglabilă în spaţiul psihologie teoretice şi al ramurilor acesteia.

Să nu fugim cazuistă, deoarece vremea acesteia s-a instalat fără tăgadă după decembrie ’89 şi în România.

 Prof. univ. dr. MARIAN BARBU, critic, istoric literar

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com