Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Verba dicendi:

Punerea în act

Iulian Chivu

      Neîndoielnic, putem  conştientiza mai mult ceea ce ştim, dar nu mai mult decât ştim. Și asta nu este numai o chestiune de algoritm psihologic; ţine parcă să ne reamintească acest lucru şi lumea mereu surprinzătoarea a animalelor şi păsărilor. Într-un studiu de semiotică şi antropologie (The play of musement -1981), Th. Sebeok  reia concluziile unor ornitologi (Ganon-1930; Stonor-1940) care descopereau cu uimire comportamentul artistic al păsării de Atlaz, din Australia, capabile să-şi decoreze cu gust interiorul cuibului, iar masculul ajunge chiar să folosească o  coajă de copac ca pe o pensulă, pe care o ţine în cioc şi cu care realmente îşi zugrăveşte interiorul cu tente de albastru, fiind o pasăre de umbrar. Nici cimpanzeii (vezi Desmond Morris; The Biology of Art -1962) nu sunt lipsiţi de astfel de gusturi. Ei dezvoltă un simţ deosebit al întregului pe temeiul simetriilor, de unde tendinţa de a-l realiza atunci când acestuia-i lipseşte ceva. Interpretările conduc în chip evident către o plăcere estetică a lumii animale (Bernhard Rensch; Malversuche mit Affen -1961). Multe specii de păsări cântătoare se întrec în a-şi îmbogăţi repertoriul preluând de la alte păsări fragmente de tril pe care le reproduc cu fidelitate în compoziţii proprii.

Stuart Burgess (Fingerprints of creative intelligence- 2002) este uimit să descopere în 2001, în timp ce aştepta un tren într-o gară, că-şi aude telefonul sunând, dar constată că se înşela. Stuart fusese sunat mai devreme, dar continua să-şi audă telefonul sunând, însă aparatul nu afişa niciun apel nepreluat. Descoperă însă că o pasăre, probabil un piţigoi aflat într-un pom din apropiere, îi reproducea cu fidelitate melodia de apel a telefonului. Diferenţierea dintre specii justifică specia: mierla europeană are un repertoriu de până la 48 de triluri diferite, sturzul cântător ajunge la 219 triluri, iar privighetoarea la 300. Mai mult decât atât, ornitologii au apreciat că nimic nu iese din plăcerea estetică de care vorbea Rensch nici când trilul este unul de împerechere, dar nici când este unul de orientare sau de  apărare a teritoriului.

Cu omul însă, lucrurile se complică. Comunicarea lui se întinde, e drept, numai pe două registre: unul de suprafaţă – sintactic, stilizat, altul de adâncime – semantic, etajat. Limbajul a rămas în acord permanent cu această situaţie. Performanţele oratorilor greci şi romani de a sincroniza rostirea frumoasă (calidixia greacă, iar cu oratio, –onis, în latină, se trece spre elocinţă, ceea ce conectează ambele tendinţe), înclinaţi mai mult spre etimologie, evoluează începând de la Platon şi sofişti, cu toate că în vremea aceea, lingvistic, mai toate cuvintele se clasificau în verbe (predicatul judecăţii) şi nume (subiect al propoziţiei logice), ca abia cu alexandrinul Dionysos Thrax, la două secole după Platon, să se poată discuta de  zece clase morfologice. Nici acesta nu disociase însă adjectivul de substantiv, funcţia adjectivală rezumându-se doar la participii, iar includerea interjecţiei între clasele morfologice le revine ceva mai târziu romanilor.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, lingvistica ştiinţifică se lansează, începând cu Gramatica de la Port Royal (1660), în a observa prin comparaţii învelişul sonor şi regularitatea unor schimbări fonetice în etimologie şi în paradigma morfologică pe mai multe limbi din arealul european: ebraica, greaca, latina, franceza, italiana, spaniola, apoi engleza şi germana.

Cercetările sunt continuate în acelaşi sens de Fr. Bopp, J. Grimm, Fr. Diez, W.von Humboldt, A. Schleicher, A. Meillet, până la  F. de Saussure şi structuraliştii secolului al XX-lea, ca mai apoi să se dezvolte segregativ spre comunicare, comprehensiune, semiotică, în denotativ şi conotativ cu toate insuficienţele şi revelaţiile lor şi cu toată deschiderea lor, prin gramatica  generativă, spre logică şi ştiinţele exacte. Filosofia rostirii, de la retorica romană, cu regulile ei expuse de Cicero şi analizate de Quintilian, încearcă să împace pe toate nivelurile comprehensiunea cu elocinţa în pragmatica limbajului.

Nu ne propunem să reluăm discuţia despre funcţia-semn în substanţa conţinutului şi cea a expresiei, teoretizată de  danezul L. Hjelmslev, însă pe considerente de această natură se poate avansa în direcţia textualităţii şi a dublei semnificări, pe de o parte, când vorbim despre semnificarea la autor/alocutor, iar pe de altă parte despre semnificarea la cititor/colocutor, nu totdeauna identice. Tocmai de aceea, generativiştii vorbeau despre structurile de suprafaţă, capabile în discursul beletristic să genereze structuri de adâncime. O teorie a referinţei ar fi fost de aşteptat din partea semanticii transformaţionale, însă adevăratele cauze veneau dinspre  intensiune  şi extensiune, după Rudolf Carnap.

În cele din urmă, teoria saussuriană a semnului este zdruncinată de semiotica  literară prin Wittgenstein (Tractatus logico-philosophicus – 1930; The Blue  Book -1958; Über gewissheit -1969 etc.) şi mai apoi prin gruparea Tel Quel care aduc în atenţie textul şi sintaxa textualizării, raportate la competenţa comunicativă, ceea ce pune în acţiune dimensiunea socială a limbii ca act, context şi performanţă. Scrisul, ca exerciţiu  fizic de încorporare a discursurilor, după Michel Foucault (LʼHerméneutique du sujet -2001), reprezintă circular corespondenţa subiectivare/veridicţie şi instituie meditaţia (meletę/meditatio) ca joc al gândirii asupra subiectului.

Ceea ce excede discursului de adevăr se petrece sfidând regulile parrhęsiei (în sensul de libertate, sinceritate), care rezidă în calitatea şi atitudinea morală a ęthos-ului şi în tekhnę atât cât să se poată transmite discursul de adevăr cât şi cui trebuie.

Nu se poate uita însă că în prezenţa unui colocutor virtual, în funcţie de care îşi ordonează alocuţia, scriitorul îşi reglează standardul de relaţionare şi atunci caută distanţa psihologică faţă de subiectul examinat. Înclinarea limbajului spre a-şi fi scop în sine ori spre a fi mijloc altor scopuri face să se afirme încă din zorii civilizaţiilor estetica zicerii şi cam tot de atunci şi performanţa raţională a limbajului; unii caută cucernicia funcţională a limbii în concesiile ei, alţii rigurozităţile acesteia în consecuţie.

Primii o fac dându-i adâncime în grad, ceilalţi îi dau suprafaţă prin măsură. Calea de mijloc e perfidă pentru că e mai bună o neştiinţă a lucrului, decât pseudoştiinţa lui. Neştiinţa nu conduce spre performanţă pentru că nu poate pune în act, iar pseudoştiinţa pentru că nu reuşeşte să pună în context. Neştiinţa nu cunoaşte grade şi nu poate să conceptualizeze semne, de aceea rămâne o tabula rasa, pe când pseudoştiinţa simte gradul, dar  nu-l poate echivala; tânjeşte după non multa sed multum, dar izbuteşte în non multum sed multa. Iată de ce, dacă limba urmează gândirii, nu mi se mai pare ciudat că tot ce excede realităţii îi excede consecutiv şi acesteia.

Onestitatea reflectării obligă realitatea excedentă să nu dea la nesfârşit vina pe fanteziile limbii nici când acestea ţin de o estetică a imaginarului. Plăcerea estetică a lumii vii (pusă în discuţie şi pentru lumea păsărilor şi a primatelor) este totdeauna contextualizată prin acordul logico-lingvistic în circumstanţial, factual, referenţial, în situaţional sau pragmatic, în presupoziţional, în interacţional şi în acţional pe fondul credinţelor şi al intenţiilor, criterii valorice care conduc inclusiv spre o redefinire a lecturii impusă nu de cititor, ci de text pentru că numai acesta îşi construieşte propria ştiinţă şi se confirmă prin ea.

Afirmaţii de genul literatura secolului XX , ca să luăm un singur exemplu dintr-o anumită categorie de judecăţi, nu reuşesc să conceptualizeze astfel pentru că definitoriul nu este în referentul de temporalitate, ci în cel de modalitate, de dinamică a esenţei, nu de distribuţie a ei. Aşadar, se face încă o trimitere a actului, prin contextualizare, spre performanţă ca gramatică ce exclude pseudoştiinţa şi delirul verbal cu care ea se însoţeşte în discurs.

Nici o transdiciplinare a limbajului nu înseamnă o indisciplină a lui. Ne-ar contrazice însăşi filosofia limbii, raţiunea ei de a fi, literatura, comunicarea interumană, apoi chiar sturzul cântător, privighetoarea, pasărea de Atlaz, cimpanzeii lui Morris şi piţigoiul lui Burgess.  Toţi aceştia, surprinzător, privesc în afara speciei, dar se opresc la hotarul ei şi tot ceea ce este dincolo  rămâne în potenţial fiindcă transcende realităţii.

Cimpanzeii lui Morris doar au întregit un cod intuind criteriul, iar piţigoiul lui Burgess a adus cu fidelitate în cod ceea ce intrase în rezonanţă cu el.

Iulian Chivu

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com