|
Vasile V. Filip
Rădăcini împrumutate, de Menuţ
Maximinian
Ed. Karuna, Bistriţa, 2009
Politica oficială a Uniunii Europene privitoare la
problematica naţională, însuşită şi de autorităţile române, este că
naţiunea a încetat să mai joace un rol esenţial în actuala configuraţie
politică, că graniţele naţionale se spiritualizeză, nemaiavând "decât"
un rol cultural (reminiscenţă a vechii concepţii,
materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva "adăugat", deci
neesenţial?); care rol nici nu prea trebuie băgat în seamă, pentru că ne
îndeamnă "să privim spre trecut", câtă vreme naţiunea "şi-a trăit traiul
şi şi-a mâncat mălaiul" încă din secolul al XIX-lea, în următorul
nepricinuind decât dezastre – etc. etc. Toate aceste "flori de seră", ce
pot părea la o primă vedere, frumoase şi de viitor, cresc, repet, pe
terenul contrafăcut al concepţiei conform căreia politica este esenţial
altceva decât cultura, nu o prelungire "aplicată" a acesteia. Cât rău a
făcut această concepţie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut
s-o facă, încă din secolul trecut, măcar din exemplul cumplitei revolte
a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale,
dacă nu şi din atâtea altele.
Dar să nu ne depărtăm prea mult de ograda proprie. Căci nici noi,
românii (poate chiar "mai ales noi, românii") n-am dus vreodată lipsă de
înţelegeri superficiale, importuri fără adaptare, snobism politic şi
intelectual (id est: oportunism) şi alte "calităţi" (incontestabile, în
lumea animală, unde inteligenţa se defineşte, într-adevăr, ca "putere de
adaptare") cu care ne-a înzestrat o istorie al cărei principal (şi,
adesea, unic) imperativ a fost supravieţuirea (înţeleasă şi ea, din
păcate, mai ales la nivel individual).
Balcanii, însă, sunt "butoiul cu pulbere al Europei" tocmai pentru că
problema naţională nu şi-a cosumat aici enormele energii la timpul
potrivit, odată cu Occidentul european. Aici apartenenţa la o anume
etnie are încă o dimensiune "divină", şi nu poate fi tratată doar ca un
instinct primar, ce se cere cetluit în chingile raţiunii universale. (De
altfel, personal, mă îndoiesc foarte tare că omul va deveni vreodată o
fiinţă exclusiv şi unidimensional raţională.)
Dar problema naţională e prea complicată pentru a încerca, aici, mai
mult decât o aproximare a nucleului ei "tare".
În acest context, politic şi intelectual, să scrii o carte despre
spinoasa problemă naţională, româno-maghiară, despre felul cum se
manifestă ea acum, în cele mai fierbinţi zone ale ţării, cum e zona
Odorheiu Secuiesc şi judeţele Harghita şi Covasna în general, e - în
acelaşi timp – o provocare şi o aventură. Chiar dacă nu eşti tocmai un
novice într-ale gazetăriei şi scrisului, şi te afli - precum Menuţ
Maximinian – la a şaptea carte. E o provocare pentru că cele ce se
întâmplă acolo nu pot fi trecute sub infinită tăcere, aşa cum încearcă
actuala clasă politică, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai
"nobil" decât perpetuarea (şi, evident, prelungirea) privilegiilor
individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai bună atitudine
e să te prefaci că problema nu există. Şi e o aventură pentru că e greu
să te menţii în limitele unei obiectivităţi profesionale, gazetăreşti -
pe care autorul şi-o impune metodologic, dar pe care n-o realizează
practic – câtă vreme te afli pe un câmp minat, cătă vreme câmpul de
observaţie e totodată şi unul de luptă; iar observatorul – fie că vrea
sau nu – e totodată parte din fenomenul observat.
Pentru această situaţie, deloc de invidiat, a celui ce se aşază între
cele două armate pornite deja una spre alta, cu intenţia de a evita
catastrofa, scriitorul Nikos Kazantzakis are, în romanul Hristos
răstignit a doua oară, o rezolvare epică demnă de reţinut: acela va
sfârşi călcat în picioare şi de unii, şi de ceilalţi. Dar Menuţ
Maximinian nu se (mai) află între cele două "armate": bătălia s-a dat,
el numără morţii din ambele tabere, dar mai ales din cea căreia îi
aparţine sufleteşte (căci tocmai ea e cea care a pierdut bătălia), îi
plânge zguduitor, cu sentimentul de pustiu al orfanului, dar şi cu forţa
imperativului moral, că aşa ceva nu trebuie să se mai repete.
Una din afirmaţiile esenţiale ale cărţii (şi totodată premisă a
acesteia) este că "În acest spaţiu etnicitatea limitează foarte mult
libertatea de acţiune şi gândire a actorilor sociali", căci "fiecare
istorie personală are o intrigă de coloratură etnică" .
Aflăm încă din primele pagini că "ideea acestui studiu a pornit în
momentul documentării pentru cartea Chip de înger, Ed. Karuna, 2008,
care prezintă situaţia tristă a şcolii româneşti pe cale de dispariţie
la Odorheiu Secuiesc, şi în mod special de la Aşezământul Sfântul
Iosif". Dar, cum ziceam, intenţia obiectivităţii profesionale ("Am
încercat să descoperim aceste locuri aşa cum sunt ele, fără prea multe
cosmetizări stilistice, prezentând lucrurile aşa cum sunt...") este
repede înghiţită de o adevărată lavă lirică, pe care nu i-o putem
reproşa, căci ea este izvorul atitudinii, al implicării tinereşti, ce
dispreţuieşte meschinăria clasei politice şi ignoră riscurile. Părăsind
câmpul simplei, neutrei observaţii, autorul se aproapie periculos de
mult de condiţia adevărului revelat, prin Duhul Sfânt, a cărui
întruchipare pământeană pare a fi preotul Puiu Pavel din Odorhei:
"Călăuzitor în acest drum al <<rădăcinilor împrumutate>>, sintagmă ce
aparţine vrednicului preot al Odorheiului, Puiu Pavel, ne-a fost Duhul
Sfânt, care a dat suflare de binecuvântare peste iobagul român…" Tonul
inspirat, mesianic, va reveni în cele mai fierbinţi momente ale
relatării, ca şi la finele întregului studiu.
Autorul se aşază, sufleteşte, în vădit răspăr cu sensul evenimentelor ce
au avut loc în ultimii ani în zona cercetată. El îşi permite să strige
în gura mare ceea ce toată lumea ştie din auzite şi comentează cu voce
scăzută: anume că în Harghita şi Covasna are loc un evident proces de
deznaţionalizare, ba chiar de purificare etnică, în dauna românilor
minoritari, neapăraţi în niciun fel de autorităţile propriei lor ţări,
prea şterse şi oportuniste pentru a risca o nuanţare, la nivel european,
a definirii statului naţional, în sensul că el nu exclude automat
pericolul agresiunii inverse, a minorităţii - devenite majoritare la
nivel local - asupra majorităţii, transformate în timp în minoritate
locală. Poate c-ar fi mai complicat, dar nu imposibil. Pentru lideri
autentici, însă. Or, în lipsa acestora, în lipsa unui climat politic
propice adevărului, fie el şi dureros, devine aproape normal ca un tânăr
ziarist, îndurerat şi exasperat, să forţeze în direcţie inversă. Poate
că aşa se face că în discursul său se strecoară concepte şi formulări
uşor perimate, la marea rigoare (posibilă însă doar în condiţii de
normalitate), precum teza gândiristă a "sufletului pur ortodox".
Ceea ce nu înseamnă că aspectele abordate aproape monografic
(dimensiunea istorică, dezrădăcinarea, rolul bisericii, al şcolii, viaţa
culturală, mentalităţile etnice, meşteşugurile, tradiţiile, greşelile de
strategie politică – formând fiecare substanţa câte unui capitol), cu
tot metaforismul titlurilor (ce dezvăluie pe scriitorul Menuţ
Maximinian), ar fi lipsite de rigoare ştiinţifică. Dimpotrivă, autorul
îşi bazeză investigaţia, pe lângă observaţia directă, pe o foarte amplă
şi serioasă bibliografie (şi nu doar românescă, ci şi maghiară, sau
chiar franceză – în total 140 de titluri).
Autorul pare influenţabil, bâtuit de puternice impulsuri afective,
astfel încât textul în ansamblu pare un imens puzzle, cititorul fiind
implicit invitat să-şi recompună propria imagine asupra spinoasei
problematici abordate.
Afirmaţii grave, îngrijorătoare, precum aceea că "populaţia românească
formează - în zona în discuţie, n.n. – o comunitate fără comunitarism,
care fiinţează într-un vid civic şi cultural" (s.n.) intră în
contradicţie cu portretele unor personalităţi de mare anvergură, civică
şi morală, cărora tocmai condiţiile de oprimare naţională în care
trăiesc românii minoritari de aici le-a determinat cristalizarea. Astfel
de personalităţi sunt teologii Liviu G. Munteanu, Gheorghe Todoran, Ioan
Sârbu, Iosif Sârbu, Puiu Pavel, dar şi oameni simpli precum Ion Stanciu
sau sora Emilia, de la Congregaţia greco-catolică "Inimi Neprihănite",
toţi ilustrând parcă paradoxala lege a polarizării şi decantării prin
foc a caracterelor, conform căreia "ceea ce nu mă ucide, mă face mai
puternic".
Suntem pe un teren al paradoxurilor, contrastelor, confruntărilor - cu
atât mai pătimaşe, cu cât mai surde, mai puţin auzite şi recunoscute în
afara graniţelor zonei – nelipsite de denigrări intenţionate de ambele
părţi sau chiar de sfidări extreme (precum cea conform căreia "şcoala
din localitate - Murgeni, n.n.- poartă numele “Wass Alber”, din anul
2000, la instigarea căruia, în septembrie 1940, 12 români din Mureşenii
de Câmpie CJ au fost ucişi, declarat criminal de război şi condamnat la
moarte, în 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj"). Mai toate văzute
mai cu seamă din perspectivă ziaristică, "fierbinte", a faptului de mare
încărcătură emoţională, care ar putea face succesul de public al acestei
cărţi a lui Menuţ Maximinian.
Totuşi, nu lipsesc încercările de ridicare a perspectivei la nivelul
înţelegerii în termeni mai generali a fenomenelor. Aflăm astfel că, din
punct de vedere istoric, momentele de maximă agresiune a majoritarilor
zonali (secui) asupra românilor minoritari au fost: 1) anii 1848-1849,
2) toamna anului 1916, 3) perioada 1940-1945 (după Dictatul de la Viena)
şi 5) primăvara anului 1990. Aflăm, de asemenea, că explicaţia
secuizării românilor s-ar putea sistematiza în următoarele aspecte:
folosirea de către populaţia românească cu prioriate a "rezistenţei
pasive", cedările şi compromisurile făcute pentru obţinerea unor
privilegii, lipsa unor răspunsuri adecvate la provocările specifice
fiecărei etape istorice în parte, "oarba neunire", "ciuma
politicianismului", disensiunile dintre biserica ortodoxă şi cea
greco-catolică, caliatea modestă a unor lideri, deficienţele din
organizarea comunitară. Foarte interesante sunt şi consideraţiile făcute
(după lucrarea lui Eugen Andronic, Activ şi participativ la viaţa
cultural-civiă, 1998) pe linia unei comparaţii antropologice între
români şi maghiari. La toate acestea autorul adaugă şi propriul efort
comparativ, privind situaţia românilor aflaţi în condiţie minoritară
(iar acum materialul folosit e filmul documentar Ultimii români,
realizat de Răzvan Butaru pentru TVR), cu cea a maghiarilor aflaţi în
situaţie similară, în satul Jeica BN, sat pe care autorul l-a investigat
direct, anume în vederea unei atari comparaţii. Concluzia e una demnă de
reţinut, căci e valabilă pentru întreaga carte: "Aceasta este diferenţa
între minoritatea maghiară şi minoritatea românească. În zona unde
maghiarii sunt minoritari, aceştia sunt bine protejaţi de autorităţi, au
proiecte speciale, clase în limba maghiară, locuri la facultate. În zona
unde românii sunt minoritari în propria lor ţară, nu au niciun drept,
toate parcă au fost întoarse împotriva lor. Şcolile dispar şi, odată cu
ele, limba".
În final, acumularea de încărcătură emoţională izbucneşte din nou în
accente vizionar-mesianice, simbolice şi aproape liturgice ("<<Slavă
întru Cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună
învoire!>> Oare şi la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor
ne spune că da. Trebuie să fie da. Pace..."), parcă pentru a compensa
insuficienta subordonare a faptelor şi evenimentelor relatate unui
imperativ pe cât de necesar, pe atât de firesc: "Împreună!" Nu există
altă cale, şi de aceea toate căutările şi zbaterile în afara acesteia
sunt risipă de timp şi energie. Altfel spus: rătăciri. Dar, ca orice
cale autentică, nici aceasta nu trebuie să fie doar oarbă înaintare,
fără oglindă retrovizoare, care să dea siguranţă, fermitate,
consecvenţă. Căci altfel (aşa cum i se întâmplă unui celebru personaj al
lui Marin Sorescu), te poţi rătăci şi "înainte". Acesta pare a fi cel
mai ferm şi mai convingător (deşi oarecum implicit) mesaj al cărţii lui
Menuţ Maximinian. Carte care nu va fi scutită de controverse şi
răstălmăciri, dar ale cărei generoase intenţii sunt mai mult decât
evidente pentru orice cititor de bună credinţă.
Prof. Dr. Vasile V. Filip
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
