|
|
|
|
            |
|
Radiografia unei iubiri disperate Lucian Hetco, Agero
La cinci ani de când „a plasat” un fenomen al naturii sub bisturiu-i poetic (ne referim la volumul de poeme care poartă titlul Anatomia unei tornade, Timişoara, Editura Aethicus, 2006, 136 de pagini), poeta Monica-Oana Vintilescu ne oferă, de această dată, Grenada cu fluturi (Timişoara, Editura Waldpress, 2011, 98 de pagini) – o „grenadă” destul de inofensivă, la prima vedere, sau, oricum, una pe care autoarea o dăruieşte cu blândeţe, lăsând cititorul să aleagă singur dacă şi în ce măsură îşi asumă riscul de a „extrage cuiul” din/dintre cuvinte şi de a suporta, implicit, consecinţele acestui gest. Volumul de faţă se constituie, fără echivoc, într-o etapă superioară a scriiturii Monicăi-Oana Vintilescu, într-o deschidere fără precedent către „zona” de maturitate, manifestă deopotrivă la nivel ideatic, imagistic şi emoţional, precum şi la nivel lingvistic, domeniu în care se remarcă un întreg registru înnoit, original. Structura pe care este fundamentată cartea, „osatura” de bază, o reprezintă Dragostea, prezentată/percepută sub o mulţime de faţete, (nu neapărat toate plăcute), forţa de asumare a unei Atotputernice Absenţe, care, paradoxal, este mereu prezentă în esenţa însăşi a celei care scrie: „(...) sângele meu/ încă novice/ într-ale stufărişului,/ a semnat în alb blestemul/ nedezminţitei absenţe...” (Sângele meu novice, p. 42). Puterea de care este nevoie pentru a fi în stare să-ţi asumi dragostea drept coloană vertebrală a infinitului are nenumărate similitudini cu eroismul cavalerului care îşi dă sufletul „cu faţa la duşman”, într-o luptă care, deşi probabil inegală, nu poate fi pierdută, atâta vreme cât este dusă cu demnitate: „disperările antedeluviene/ ale sentinţei de pe urmă —/ condamnarea/ la dragostea capitală...” (Cu faţa la duşman, p. 28). Aflat într-o necontenită bătălie, într-un necurmat zbucium, sufletul-erou îşi poartă spada cu fruntea sus, de fiecare dată alăturându-i-se unicornul, nelipsitul simbol al idealului: „Ţesuturi de rouă disec pentru tine,/ unicorni crestaţi la capete zeci,/ şi biciul, cornului din frunte credincios./ Balauri aş iubi ca să te apăr.../ (...)La aria finală, la ora hotărâtă,/ şi locul de-ntâlnire bine ştiut:/ în sângele meu care te recunoaşte,/ la a treia fractură, pe stânga.” (Balauri aş iubi, p. 84). Se produc uneori şocuri, din lucruri în aparenţă banale: „Locuiesc pe-o felie de tăcere/ răsucită la capete,/ ca mustaţa lui Scaramouche./ Mă locuiesc, de jur-împrejur,/ şi ecoul mi se triplează —/ reiterată undă-şoc.../ (...) La cingătoare-mi se închină spada/ (specială pentru despicat ţeasta murelor),/ de-aceea sar scântei/ în urma mea, la orice pas.” (Cerşetor de iubire, p. 87) sau: „Aproape mi-ar veni să râd,/ dacă n-ar fi sufletul meu/ cel de pe octava rugului,/ sărind ca o găină cu capul tăiat...” (Hidra şi Mr. Hyde, p. 89). Decoraţiuni interioare (p.40), unul dintre poemele ars poetica, concentrează mesajul că dragostea şi mereu necicatrizata rană se identifică, se suprapun, ajungând să devină una: „Sunt răni/ care nu vor să ne omoare/ pentru că ne iubesc —/ ele locuiesc/ în sângele nostru,/ ne veghează/ şi ne îmbrăţişează strâns/ pe dinăuntru...” Motivul disperării acute reverberează din aproape fiecare poem, deznădejdea devenind, până la urmă, nu doar o stare de spirit, ci de-a dreptul un modus vivendi: „o străveche dragoste-haiduc —/ fără motiv,/ fără nădejde,/ fără sfârşit...” (Inimi torenţiale, p.31), „şi vârfurile de pumnal/ toate câte-ncap răsucite-ntruna/ şi aceeaşi rană/” (Îl iau pe Mustăţea de mână, p. 48), „Ţi-am cumpărat un munte,/ pe mărunţiş de lacrimi.../ (...) Ţi-am cumpărat un cal/ pe ultimul meu suflet.” (Leoparzi ai zăpezii, p. 68), ori într-un alt poem ars poetica (Inima fără mine, p.80): „Mă sfârtec fără-ncetare,/ în acest zid,/ mă încăpăţânez şi transpar,/ prin var multicolor, / prin har.../ Dragoste-Ecou-Mereu/ nimeni nu te mai vorbeşte (...) Pasărea fără mâini/ mă descântă-ntr-o străveche/ inimă de-a mea,/ fără mine.”
Sufletul poetei, captiv în zidul iubirii după care tânejşte, rătăceşte prin simbolice gări, reiterând trenuri definitiv pierdute: „Clepsidra mea s-a sinucis / când am dat s-o smulg,/ în zori —/ nisip-stivuit-rodie,/ în obraz cu amprenta/ peronului ce n-a mai putut fi evitat...” (Reiterarea peronului, p. 92), „Trenurile toate trec./ Prin centrul dezechilibrului meu./ Nu văd gara — / ea e eu.../ Câteodată numai/ simt trepidaţia şinelor/ în artera unui tren:/ acela care-ntruna/ nu mai vine.../ (...) ecou-de-pasăre-bumerang,/ dintre-acele care numesc/ viitorul — Trecut,/ Trecutul — Întotdeauna...” (Pasărea-bumerang, p. 61). În sfârşit, poemul Grenada cu fluturi (p. 74), profesiunea de credinţă din această etapă a creaţiei poetei, concentrează motive precum cel al eternei gării de suflet, al inimii (în)frânte, al unei existenţe oscilante între zile de rai şi de infern, al unei vieţi care pendulează între nobleţea-i nativă şi imposibilitatea, datorată unor elemente externe, de-a trăi la înălţimea ameţitoare a absolutului spre care tinde, o dată în plus, din cauza absenţei Iubirii, care guvernează totul: „Nu-ţi pot cununa numele, / spumele îndrume-le,/ cu ninsori-galop!.../ Aşa că spun iarnă-n muzeul Antipa,/ şi sâmbătă-frezie spun,/ aşa că spun gară-piatră,/ minus-crocodil-stâng,/ inima o-nfrâng,/ şi scrumul mă latră.../ Sunt grenadă cu fluturi la rever,/ prinsă-n acul tău de nesiguranţă.../ Aşa că spun stai,/ joie-luni-de-rai,/ miercuri-guri-de-iad,/ vinere-mâl-jad,/ gura-lumii-frână,/ a leului vână/ şi fruntea deschisă/ în roluri de tisă — / viaţă interzisă...” (Grenada cu fluturi, p. 74). Surprinzătoare este capacitatea poetei de a crea cuvinte inedite, pe care le construieşte legând între ei, prin cratimă, termeni care, la prima vedere, nu doar că nu s-ar armoniza unul cu altul, dar aproape că se resping; totuşi, rezultatul este o imagine artistică impresionantă, de mare forţă sugestivă, care trimite spre un areal al imaginarului poetic original, de mare sensibilitate: „femeia-dintre-coastele-tale-de-noapte” (Femeia-dintre-coastele-tale-de-noapte, p. 29), „sprânceana-de-minus-iarnă” (Sprânceana-de-minus-iarnă, p.49), „fecior-de-fum-pui-de-lele” (Îl iau pe Mustăţea de mână, p. 48), „leu-de-munte-neplătitor-de-bir” (Seară de piersică, p. 33), „domniţa-din-os-de-dor” (Domniţa-din-os-de-dor, p. 27), „erezia nălucitoare a sărutului tău/ dependenţă-pe-kilogram-corp-de-rană-vie” (Glezna Vântoasei, p. 51), „zbor-vioară-în-fracţie-vulcan” (Seră rupestră, p. 83). Mereu îndrăgostită de poveşti şi de eroi, poeta ţese visuri, cu ochii deschişi, iar realitatea, ca un pumn în plex, o face pe deplin conştientă de faptul că lumea dorită de ea nu e nimic altceva decât o utopie; pe alocuri însă poezia prinde o duritate extremă, urmare a inserţiei unei acide ironii, împinsă până la sarcasm muşcător : „Nu mai există eroi./ S-au indigo-îngălbenit,/ din cauza celor treizeci de arginţi/ pe care mereu se găseşte cineva să-i merite; (...) nu mai sînt Vrăjitori,/ doar resturi de caricaturi,/ pe tuse Harley Davidson.../ (...) Eroii s-au repliat între urechi de cratiţe,/ le-au crescut râme pe spate şi păr în urechi,/ se-ncolăcesc prin unghere şi se desfid reciproc/ în abstracţiuni cărămidale,/ se melcesc stratificat pe silabe-păianjen,/ se gudură bălos, se târăsc,/ îmbrăţişează labele miriapozilor bărboşi,/ devin linii-de-fugă-ale-piliturii-vis,/ gâfâie metalic în câmp de forţă — / viermi-bibliotecari-gri-pulbere...” (Tuse Harley Davidson, p. 86). Cartea se încheie în registru cel puţin melancolic, printr-o alungare, mai mult ori mai puţin simbolică, a ideii de prietenie, întrucât aceasta nu-şi află susţinere suficientă, într-o lume în care singurătatea de Iubire este coordonata principală: „Plecaţi, vă rog, prieteni./ Sînt o casă părăsită./ Păianjenii şi-au făcut han/ în crucea sternului,/ stau la clacă-n cap/ de claviculă, / mai ţin câte o conferinţă-bârfă/ controversând ventriculul,/ în general însă, / e bine./ Ş-acum,/ vreau să fiu singură cu rana mea.../ Să-mi ling din ea sarea pe care/ singură o pun acolo/ de-atâtea veşnicii;/ vreau să-mi aud ochii sclipind/ de glasul hangerului fără frâu/ care-mi germinează-n vine./ Plecaţi, vă rog, prieteni.” (Next life, please, p. 94). Poezie a Iubirii, universul artistic al Monicăi-Oana Vintilescu dezvăluie o personalitate pe cât de sensibilă, pe atât de puternică, esenţial feminină, dar cu atribute ale demnităţii, ale forţei şi ale curajului care le-ar putea oricând concura pe cele masculine, permite o singură caracterizare de final, minunat redată, de altfel, printr-unul dintre cele două motto-uri ale cărţii de faţă, anume cel semnat Panait Istrati: „Viaţa mea nu intră într-o teacă de cuţit.”
Lucian Hetco, Agero
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
Preluat
din literatura populară (Balada Meşterului Manole, în primul
rând), motivul străvechi al fundaţiei care nu poate să dureze decât în
situaţia în care capătă o fiinţă umană drept ofrandă, motivul simbolic
al iubirii, care se susţine numai dacă are cuprinsă în temelie o
femeie-jertfă, este un fir roşu constant al poeziei Monicăi-Oana
Vintilescu