RĂZVAN IONIŢESCU-GORJ  - 

UN POET DE TALENT

Prof. Nelu Barbu

Grafica-Ion Măldărescu, Agero

Ca să înţelegi devenirea unui poet trebuie să-i descifrezi opera (viaţa, faptele, creaţia). Din acest unghi, medicul Răzvan Ioniţescu-Gorj ni se dezvăluie într-o ipostază durabilă, dovedind că valoarea nu aşteaptă trecerea anilor. Debutul editorial şi-l face prin trei volume de poezie: PRIMA TOAMNĂ, vol. I, DECEPŢIA CURIOZITĂŢII, vol.II şi DRUM ÎN CER, vol.III, structurat sub forma unui „Tatat de psiho-stomie sau Disecţii cu bisturiul aprins”. De altfel, poetul e conştient de valoarea intrinsecă a creaţiei sale din moment ce afirmă: „Opera îl defineşte pe om!”- vol.III, Apologie fără sens, p. 32. Prin „Conexiunea dintre fond-formă”, dar mai ales prin „Sinceritatea spunerii”, poezia sa visează „Autonomia esteticului”. Universul poetic este atot cuprinzător, de la cel interior-mare, la cel cosmogonic-atemporal şi atipic. Transfigurarea acestuia este percepută metaforic, sub forma unei călătorii prin anotimpurile anului, dar şi prin cele ale omului, realizată la braţ cu Dumnezeu. Poetul dă fiecărui ceas trecător al vieţii un sens, aşa cum Dragoş Vrânceanu vedea în fiecare faptă o „Columnă”: „E-o Columnă fiecare faptă!”

La Răzvan Ioniţescu-Gorj poezia devine sinonimă cu Universul şi cu Timpul, cu Dumnezeu şi cu Omul,cu Iubirea şi cu Prietenia: „Nu are cuvinte/ Nu are formă/ Nu are sens/ ...Nu are pe nimeni./ Zboară, zboară mereu,/ Ca o umbră a lui Dumnezeu./ Nebunii o plâng,/ Florile o cred,/ Codrii o-nţeleg./ Fie ziuă, fie noapte,/ Fie viaţă, fie moarte,/ Aleargă năucă/ Să-şi rânduie locul./ I se spune IUBIRE.../ Nu-i decât TOTUL!” (Aripi, vol.II, p.187). Adică Infinitul Timpul, prieten drag al poetului: „Prieten drag TIMPUL!/ Să-l echivalăm cu ceva?!/ Ce îi poate fi CINE?!/ ...Cel ce ne desparte,/ Cel lipsit de soartă/, Senescenţă cosmică?! ... /TIMPUL... culoarea unui singur Infinit. („Timpul...”, vol. II, p.195-197). Poezia lui ia forma cântării, a curiozităţii, a optimismului, dar şi a decepţiei Omului, niciodată, însă, aceste nuanţe ale celui care „ne-a creştinat Lacrima” şi ne veghează drumul în cer. Interiorizarea dimensiunilor sale poetice îl situează pe COORDONATA CONFLICTULUI CU SINELE, dând creaţiei sale culoarea caldă a unei cărămizi puse la temelia originalităţii artelor poetice: „NN ... Dogmelor! Totuşi... Dogmei IUBIRII” („!?”, vol. I, p.30), poezie fără nume căreia fiecare cititor îi poate da un titlu verbal semnificativ sensibilităţilor sale artistice. Pe urmele lui Arghezi, poetul pune întrebări, lăsând, uneori, cititorii să-şi răspundă singuri: ”De ce există oare, Poezia?!/ Ei, bine... Nici om, nici Dumnezeul lui/ Nimic n-ar putea fi!...” („Despre poezie”, vol. I, p.111).

În centrul celor trei volume se află specia odei, cu nuanţă de elegie sau meditaţie, închinată LUMINII, METAFORA STENICĂ, SIMBOLUL CUNOAŞTERII,  ce răzbate dinspre Lucian Blaga, dinspre români, la cumpăna dintre mileniile al doilea şi al treilea, prin tânărul poet, Răzvan Ioniţescu-Gorj, în poezia europeană: „Lumina, În ce-ai aprins Întunericu-n Haos,/ Jertfind Patimi alese în palma Iubirii/ ...Creştinându-ne Lacrima/ ...Dăruie-ne prin tine pe noi Lui,/ Lumină, TU azi trezeşte-ne Prinţul/ Să putem asculta jucându-se/  Sufletele- tâmpla Eternităţii...” („Odă în orice metru”, vol.III, p.15-16). Există o „ars poetica” intitulată „Poetului aezilor...”, vol. III, p.23, totodată cu nuanţele amintite, (să înţelegem că e vorba de bătrânul şi atemporalul Homer), în care vom găsi aproape tot universul poetic al celor trei volume: succesiunea anotimpurilor şi ale vârstelor omului, „Iubirea iubindă” şi „minunile ferecate”, „Fericirea Aleşilor” şi nefericirea „pustiiţilor de vânturi, trântiţi în ţeasta Dorului! Şi „otrăviţii de depărtări Cu sentimente aşezate în palme prea moi”, „desculţi plecaţi” care tânjesc după „ramul, florile, frunzele pământului românesc, născute din patima, cântul şi durerea lor cu iz nepământesc”, „eternitatea înstrăinării” şi „lacrimile depărtării”, „strângerea pumnului” (revolta) şi „angina inimii”, bunul simţ, „NE-simţirea” şi norocul, Durerile, năravul, iubirea şi darul La firul ierbii”, unde şade firea poetului, „Sărutul Naşterii şi Moartea sa...”, minunea dumnezeiască că existăm ca un fir de praf dulce „românesc” în Marele Univers. Într-un interviu recent, luat lui Nicolae Manolescu, la Neptun, despre rostul poeziei, criticul-formator al gustului estetic contemporan afirmă că nu trebuie să citească toată lumea poezie.”... Să înţelegem că numai „elitiştii”, specialiştii? Eu cred că, dimpotrivă, poezia în acest „secol cibernetic, râios (metafora aparţine poetului George Voica), este o condiţie sine qua non în „reumanizarea” omenirii. Dacă poezia devine un hobby, ea poate fi scrisă sau citită „cu focul inimii”, dobândind cu toţii un sens al trecerii noastre prin viaţă, scriindu-ne sau recitindu-ne „Povestea prinţesei”, adică povestea vieţii. În treacăt fie spus, poemul cu acest titlu, din volumul III, p.85-131, ar putea fi tipărit separat, într-o colecţie a literaturii pentru copii şi ilustrat de acelaşi talentat Bogdan Constantin. Nu ştim dacă Nicolae Manolescu va scrie vreodată despre poetul Răzvan Ioniţescu-Gorj, pentru că nu a scris despre alţi vâlceni, care meritau, dar intuim că acest poet de talent care scrie proză  şi teatru va confirma, chiar în pofida faptului că uneori, spiritele mari nu se pot recepta.

Timpul este cel mai bun critic şi pentru el nimic nu e nou sub soare. Poemul de largă respiraţie „Întristare”, vol. II, p. 15-31 (cinci sute de versuri), construit chiar pe supra-tema timpului, amintind de „Memento mori” de Mihai Eminescu, dovedeşte perenitatea poeziei lui Răzvan Ioniţescu-Gorj. Postmodernitatea, în fond, nu a făcut altceva decât să nuanţeze viziunea romantică prin care toate fericirile lumii sunt repede trecătoare: „Universul,/ Degeaba, Eter/ La capăt de cimitir, eter.”/ ... Poezie unde eşti?!” (Fericire de idoli, vol.II, p.117). Marile genii ale omenirii sunt scrum, dar le-a rămas amprenta. Sunt amintiţi: Einstein, Cioran, Nietsche, Goethe, Aviceanu, Freud, Yung. Salvarea, drumul spre lumină trebuie să vină din interior (aluzie la Ioana lui Marin Sorescu), să ne zâmbească din „gură de înger”, să ne plângă cu „lacrimă spână”. „Puii de rouă” şi „mugurii de vie” să ne cânte durerea, dar să ne crească-n „Aluat de copilă cu palmă de drac”. („Iubirea”, vol. II, p.33). Sensul existenţial nu poate fi dobândit decât prin iubire: „Între iubire şi divin/ Nu poate exista destin!” („Destin”, vol. II, p.99), de aceea poetul iubeşte totul, de la cântecul turturelei până la moda nouă: „Moda nouă, fetelor/ Pe obrazul fetelor!” („Antropomorfism”, vol. II, p. 54), toate văzute prin luneta „fugit ireparabile tempus”. Ioniţescu-Gorj este nu numai un poet al căutărilor, ci şi unul al cetăţii, al întoarcerii orfice la origini. El tânjeşte după anii copilăriei, după anotimpurile din sat, care aduc veşti despre Dumnezeu şi în mod special, după imaginea ţăranului autentic: „... gârbovit de trudă şi migală/ Ţăran tăcut şi rege ce pentru ţară a dat Simpla lui viaţă, ca să zacă Necunoscut în veci, nenumărat...” („Toamnei”, vol. II, p.71), iar când devine adolescent după banca, din oraşul în care s-a îndrăgostit, la fel ca Julien Sorel, de o domniţă prin care a învăţat „în simţiri repetate” cum să dibuie LUMINA, cum s-o rostuie „pe veci în cetate” („Lumină goală”, vol. II, p.123), pentru fiziologic, profesia sa de medic ne-o ilustrează viaţa, prinţesa visurilor noastre, prezintă trei eternităţi de clipe: copilăria „N-o simţi şi n-o trăieşti”, tinereţea, „miroase şi treci pe lângă ea” şi senectutea, „Nu miroase şi n-o trăieşti”. („Clipele sufletului, vol.II, p.150). Aflat la vârsta cea mai fericită, nu se putea ca poetul să n-o eternizeze: „Ah! Fericire!/ Clipa mea încă miroase!/ Te iubesc, Tinereţe!” (Ibidem, p.150).

Motivul „Carpe diem” reprezintă apoteoza sincerităţii poeziei lui Răzvan Ioniţescu-Gorj, cu atât mai mult cu cât medicul rămâne omului „Cel mai apropiat prieten în viaţă şi în moarte: „Părinţii mei, dacii,/ Au dăltuit din palma lor O minune/ Pe care apoi, romanii,/ Au numit-o... Casa mea!/ Băi ciobane, păi să n-o dărâmi!/ Nici cu alta să n-o-nlocui!/ Nici cu nimic...” („Reamintire”, vol. II, p.172). Patrioticul răzbate prin negura vremurilor, sub forma poeziei-testament: „Las celor ce n-au fost NIMICUL, şi sfânt RĂZBOI al ÎNDURĂRII...” („Testament”, vol. II, p.134). Nu numai diversitatea tematică predomină în cele trei volume, dar şi cea a speciilor de la odă, meditaţie şi elegie, la baladă, poem şi fabulă. Autonomia liricului este reprezentativă în toate speciile, tocmai prin îndârjirea esenţială la transfigurarea Eului poetic: „Sufletul îmi e Dumnezeu./ Cu El m-adun într-unul Singur,/ Într-unul EU” („Povestea prinţesei”). Între speciile enumerate, aforismul reprezintă sarea şi piperul, având o conotaţie aparte, precum hamletianul „a fi”: „Omul, această formă a Dumnezeirii, are o singură proprietate existenţială, aceea de „a fi” în lipsa prezenţei Lui”. („minune personală”, vol.III, p.84).

Registrul stilistic este unul ce ţine de valenţele postmodernismului. Chiar prozaicul dobândeşte un sens prin subtilitatea umorului, precum în „Fabulă”, vol.III, p. 38-44, poezie jumătate istorioară, jumătate morală, despre pescuitul în Deltă. În aştepare să-i pice fericirea, pescarul se află în ipostaza tânărului, care văzând o domnişoară, mintea i-o descrie goală. Întreaga suferinţă umană simbolizată de Sonia lui Dostoievski, nevoită să se prostitueze, o întâlnim în „Fata cu-n înger pe umăr”. Polarizarea societăţii reprezintă o realitate dureroasă. Fericiţii sunt potentaţii zilei care fură „...cu doi pumni”.  Sărăcindu-i pe cei în nevoi, Noi, prea spălaţii smeriţi ce-am ascuns timp de zece ani pe domniţa S.N., perioadă în care afirmă cu sinceritate, poetul: „am uitat ce sunt” (vol. III, p.25). Are circumstanţe solide. E prima lui iubire ce corespunde cronologic cu cei zece ani în care şi-a scris poeziile celor trei volume. Într-adevăr, în cazul lui Răzvan Ioniţescu-Gorj avem de-a face cu un autentic poet transfigurat, care, pe cărările proprii a înţeles sensul poeziei şi rolul poetului.

Nelu Barbu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com