Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

REABILITAREA UNUI ARHANGHEL: „

LA ŢIGĂNCI”, de MIRCEA ELIADE [1]

Dr. Adrian BOTEZ

A)       PRELIMINARII ŞI DELIMITĂRI: NU PROZĂ „FANTASTICĂ” CI PROZĂ „MITOLOGICĂ”

De la început, trebuie să mărturisim că singura încercare, de până acum, a criticii analitice româneşti, care s-a apropiat de ceea ce înseamnă „demersul hermeneutic” şi, deci, a dat rezulate de relevanţă semantică importante, demne de luat în seamă  - raportate la nuvela lui Mircea Eliade, La ţigănci -  este aceea a clujeanului Ştefan Borbély, din volumul Proza fantastică a lui Mircea Eliade – complexul gnostic[2].

Atâta doar că, şi hermeneutul clujean, ca şi confraţii săi mult mai puţin reverenţioşi şi harnici, faţă de textul eliadesc, face confuzia  - parcă e un blestem moştenit, în critica literară a lumii moderne! – între proză fantastică şi proza mitologică: „prozele fantastice duc, aproape fără excepţie, spre moarte, La ţigănci nefiind, nici ea, o excepţie, în această privinţă. E copleşitor cât de înrudite sunt mecanismele fantasticului şi cele ale morţii din opera lui Eliade (...). Sub regim strict tehnic, discutând morfologia prozelor fantastice ale lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu (...) distinge între un fantastic de tip quest(căutare) şi unul de tip call(ademenire, chemare), sugerând totodată că proza autorului discutat evoluează, în secţiunea sa temporală mediană, de la fantasticul de tip quest la cel de tip cal, etc. Dar ce anume caută şi de ce anume caută şi spre ce se duce chematul, în nuvela La ţigănci, nu catadicseşte să spună nici Ştefan Borbély, nici excesiv admiratul şi citatul (precum Sfânta Scriptură) I.P.Culianu.

Nu ne impresionează în niciun fel trimiterile lui Borbély la I. P. Culianu – căci Culianu nu a priceput nimic din cel pe care şi l-ar fi dorit Maestru pe Mircea Eliade doar pentru a parveni, iar nu pentru a se iniţia. Mai curând Ştefan Borbély ar fi trebuit să fie atent la definiţia dată fantasticului de către Tzvetan Todorov[3], pe care-l citează mecanic, observându-se cum complexul faţă de personalitate produce pareză cerebrală: „fantasticul este un caz particular al categoriei mai generale de «viziune ambiguă»” – şi, dacă ar fi analizat/investigat nuvela căutând „ambiguităţi de viziune”, ar fi remarcat, dimpotrivă, o admirabilă coerenţă a viziunii din nuvela La ţigănci, coerenţă pe sub/peste evenimenţialul istoric, coerenţă în registru sacral.

FANTASTICUL implică ieşirea din realitatea contingentă, dar nu şi intrarea într-o altă realitate – ci într-o falsă realitate, într-un surogat de realitate. Pe când MITOLOGICUL  presupune tocmai ieşirea din realitatea contingentului (considerat mult prea sărac/sărăcit de realitate!!!), şi intrarea într-o altă realitate, net superioară caltativ – REALITATEA ESENŢELOR, ARHEILOR[4]. Realitatea Sacralizării/Resacralizării[5].

Nu trebuie, deci, nici făcută, nici sugerată, confuzia între mitologia morţii (deci, o suprarealitate, nu o non-realitate!!!) şi fantastic – cum, din păcate, se face, la Ştefan Borbély: „E copleşitor cât de înrudite sunt mecanismele fantasticului şi cele ale morţii, din opera lui Eliade”[6].

Tot ce scrie un spirit genial – de tipul Eminescu, Creangă, Caragiale, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu etc. – intră, fără niciun dubiu, în zona mitologicului, în niciun caz a fantasticului.

E uluitor cum spirite critico-hermeneutice foarte rafinate, cum este şi cazul lui Ştefan Borbély,  sunt în stare să despice firul în patru, dar „nu văd pădurea din cauza copacilor”!  De fiecare dată, în cazul spiritelor geniale autentice (nu histrionice!), intervine autoconştientizarea faptului că drumul narativo-iniţiatic este propus, totuşi, în regim „socializant”, adică pentru un receptor uman mediocru, iar nu pentru divinitate. Ca urmare a autocenzurii spirituale, a semnalului de alarmă al omului social, din interiorul Spiritului Genial – autorul de geniu concede că este nevoie de „firul Ariadnei”, de „cheie”...Şi, fără excepţie, o oferă (cheia...) – dar demersul său generos este taxat, mereu, ca imposibil/incredibil!... – tocmai de cei care ar avea mai multă şi reală nevoie de această „cheie” a labirintului, deschis de Spiritul iniţiat, pentru a reverbera-reitera fenomenul de iniţiere, prin intermediul novicilor-cititori/receptori...

Nu se observă suficient, în acest sens (deşi Eugen Simion a afirmat-o, primul, în mod direct: „Filiaţia ce se poate stabili în cadrul literaturii române duce, în cazul lui Eliade, la Eminescu”[7] – dar şi prin trimiterea comparatistă la romantici, în genere, ca exploratori-pionieri ai MITULUI – Eliade-Poe/Hoffmann..., în Scriitori români de azi, vol. II[8]), filiaţia directă a Spiritului Eliadesc, din Spiritul Eminescian. Aşa cum Eminescu presară, peste tot, în scrierile sale de esenţă hermetică (de tipul Scrisorilor, Luceafărului, Memento mori, Povestea magului, Mitologicale etc.) „boabele de grâu” ale drumului spre „fundul pădurii tainelor”, tip Hänsel şi Gretel... - aşa şi Mircea Eliade „presară”, mai mult chiar, insistă obsesiv, până la exasperarea cititorului/receptorului, pe elementele de „descuiere”/”chei” ale semanticii textului... – dar pas' de fă să priceapă acest lucru, pe nişte hermeneuţi de tip „social”, de grup/”familie” (ceva de tipul unei Mafii Spirituale...), care nu pot merge altfel decât ca Orbii lui Pieter Brueghel cel Bătrân[9], ţinându-se unul pe altul, de mână, şi căzând, inevitabil, unul peste altul, în groapa eşecului hermeneutic!

*

B-REALITATEA ARHANGHELULUI

Pe ce insistă Eliade, chiar din prima pagină a nuvelei La ţigănci? Înainte de toate (pentru că repetiţiile obsesive constituie specificul acestei nuvele!), pe „colonelul Lawrence”(relevanţa în text, prima pagină  - sub ambele forme „militare”: „colonelul Lawrence”, respectiv „colonelul”– ca şi în finalul romanului Nuntă în Cer – unde apărea  Colonelul-Călăuză Mistică pe MUNTE!!!...: 5 apariţii! – plus începutul de reluare a „mitului Lawrence”, la p. 40, când se intră în macrolabirintul-Bucureşti, din nou, prin tramvai...) şi pe cuvântul SABIE, în expresia „l-a lovit ca o sabie” – ambele relevanţe textuale fiind „opera” Logos-ului despre Logos al pesonajului numit nu altfel decât GAVRILESCU!!! (relevanţa în text, prima pagină: 4  apariţii – „Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţa care l-a întâmpinat pe el, pe colonel, undeva în Arabia şi care l-a lovit în creştet, l-a lovit ca o sabie...Păcat că nu pot să mi-o aduc aminte cuvânt cu cuvânt...Arşiţa aceea teribilă a Arabiei l-a lovit ca o sabie. L-a lovit în creştet ca o sabie, amuţindu-l” – s.n.). Mai mult de atât nu putea face Eliade – care nu şi-a putut imagina că hermeneuţii de clasă sunt şi surzi, ca apanaj, probabil, compensatoriu, al calităţii declarate... de hermeneuţi...(Din păcate, Ştefan Borbely, în loc să se ocupe de mitul lui Lawrence-Colonelul, în sensul de Maestru Iniţiatic, în zona „Arabiei Felix”-alchimico-mistice, adică a Stăpânilor Solari... – se ocupă de istoria celui de-al doilea război mondial...[10]).

Apoi: întrebarea firească este cum de apare, în discursul lui Gavrilescu, Arabia, în contextul arşiţei româneşti? Coincidenţă? Nu merge, atâta timp cât avem de-a face cu un scriitor iniţiat esoteric – nu cu unul oarecare: Arabia Felix şi Dacia Felix – problemele dezbătute de Vasile Lovinescu, în toate cărţile sale – de la Creangă şi creanga de aur şi până la Mitul sfâşiat, Jurnal alchimic etc... Şi de ce reacţia de „amuţire”, în faţa „loviturii cu sabia”?...”Muţenia” este stare sacrală, denumind reacţia spirituală faţă de Revelaţie.

În Realitatea Arheilor, care este, oare, personajul „militar”-celest, înarmat cu SABIE? Evident, ARHANGHELUL. Şi care dintre Arhangheli poate funcţiona, în acestă nuvelă, din cei 12 (care-şi „rotesc” epocile/lumile)? Evident, GABRIEL/GAVRIIL. Dar de ce se numeşte el „Gavrilescu”? De ce această „coadă a păcatului” – „-escu”... - „coadă” care-l fixează, punitiv, în spaţio-temporalitatea istorică (de fapt, vom vedea: istorico-mitică...) – BUCUREŞTI (aparent, la început de secol XX... – căci apare, ca limită pentru căldura infernală – anul 1905 – dar ca an depăşit ÎN URMĂ! – ceea ce este semnalul pentru cititor: nu te crampona de temporalitatea prezent/trecut/viitor, ci de funcţia cifrelor, prin care se depăşeşte simpla succesivitate temporală... )? Evident, pentru că a păcătuit! Dar ce păcat poate dezvolta un Arhanghel, pentru a sta El SUB Sabie – în loc să ţină El lumea „sub sabie”...? Din câte ne spun Sfintele Scripturi (singurele pe care ne putem baza, în discuţiile teologico-sacrale) – păcatul cel mai mare, pentru care au fost alungaţi din Paradis atât Arhanghelul Satana, cât şi Omul – este NEIUBIREA!!! Şi, adiacent, TRUFIA...(Tradusă, în nuvela lui Eliade, prin pretenţia lui Gavrilescu de a fi considerat ARTIST... – adică, substitut al Unicului Autentic Artist – Dumnezeu...Demonism-luciferismul Arhanghelului căzut prin obstinaţia Neiubirii, deci decăzut din funcţia de cooperant al lui Dumnezeu la Opera de Artă-Lumea, nu este sesizat de către Ştefan Borbély, care ia în serios pretenţiile lui Gavrilescu[11], deci îi acceptă, implicit şi nejustificat, IMPOSIBILITATEA REABIILITĂRII/SOTERIOLOGIEI: „Un indiciu de interpretare ne este oferit de un mic amănunt, asupra căruia Gavrilescu nu ezită să insiste cu obstinaţie: că el este un <<artist>>, camuflat, în urma vicisitudinilor cenuşii ale vieţii, într-un rutinier profesor de pian. Astfel, existenţa  sa e dominată de logica dublului, bovarismul existenţei artistice<<pure>>”[12]etc. – hermeneutul clujean trecând, cu nonşalanţă, peste importanţa cosmică a PĂCATULUI, în doctrina soteriologiei creştine...). Neiubirea de Dumnezeu – care se face simţită, în cosmosul sacral eliadesc, prin Neiubirea de Principiu Creator-Demiurgic  – FEMEIA. Nu degeaba Hildegard-Iubirea Autentică-Eros Agapé stă sub semnul cifrelor complementare 7-14: 7=Numărul Proto-Creaţiei, iar 14 – este numărul ivit din 7, prin păcatul adamic: dublarea lumii, dar şi păstrarea unităţii mistice a Lumii: „precum în cer, aşa şi pre pământ”...(de aceea, este atât de important pasajul găsirii uşii care duce la Hildegard, atât sub semnul lui 14, cât şi sub semnul lui 7=Originaritatea Creaţiei: „Gavrilescule, şopti, atenţie, că iar ai făcut o încurcătură. Nu 13, nu 14, ci 7[n.n.: adică, nu de-dublare, prin păcatul originar, şi, în consecinţă, nici situarea sub semnul Demonului/Demonismului şi al Morţii...]. Aşa a spus baba, să numeri şapte uşi”... – nu, Gavrilescu nu „greşeşte din nou drumul”[13], cum afirmă Ştefan Borbely – ci-l conştientizează, în dubla sa valenţă: ante-păcat şi post-păcat...). Trădarea lui Dumnezeu este figurată prin trădarea faţă de Femeie – Femeia Marianică, Femeia Divinei Stabilităţi-Fidelităţi, Femeia-Singura Constantă a Lumii acesteia...

Singurul hermeneut al lui Eliade care observă „pădurea”, dar nu intră profund în ea, în ea, de frica...”copacilor”, este Ştefan Borbély, care, deşi îşi dă seama că numele lui Gavrilescu trimite la Arhanghelului Gabriel/Gavriil, trece peste acest lucru fundamental, în plan mitologico-sacral, ca pe lângă un amănunt oarecare, nesemnificativ şi fără implicaţii în dezvoltarea şi structurarea semantică a textului eliadesc: „Numele protagonistului sugerează, de aeemenea, o dedublare, prin analogia cu Arhanghelul Luminii, Gabriel(Gavriil), al cărui nume semnifică – după N.Manolescu: Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte rare, 1995, p. 141) – <<Puternicul(eroul) lui Dumnezeu sau eroul (meu) este Dumnezeu. Dumnezeu este tare. Viteazul lui Dumnezeu>>[14].”Şi, din chiar momentul naşterii Revelaţiei  Arhanghelului – Revelaţia lui Ştefan Borbély moare...Borbély contină să creadă şi să insiste, cu obstinaţie, pe tema „dublului” (o foarte stimabilă temă romantică – dar şi Eliade, ca şi Eminescu, sunt superiori romantismului, prin viziunea lor magico-mitologică...): „Omul trăieşte, simultan, mitic şi istoric, istoria devenind, astfel, hierofanie mitică de registru inferior, degradat”[15]. Bineînţeles că, privind lucrurile neaplicat, ci filosofic, Ştefan Borbély are dreptate – dar Eliade este, înainte de orice, creştin...Gavrilescu este fostul Arhanghel iudeo-creştin, iar nu buddhist...La fel, Generalul Grădinii Paradisului nu poate fi decât Dumnezeul Creştin...De aceea, încercarea lui Ştefan Borbély de a arunca istoria în iluzie este, după opinia noastră, greşită: creştinismul concepe lumea aceasta foarte reală – căci, dacă n-ar fi reală lumea expierii păcatului Omului, n-ar putea fi reală nici mântuirea Omului...Nu, Gavrilescu-ex-Arhanghelul pededepsit, trebuie, din păcate, să efectueze drumul reiniţierii, printr-un infern-labirint foarte real... - deci, succesiv, în raport cu fosta lui condiţie arhanghelică... - iar reabilitarea arhanghelică va fi, pe cale de consecinţă, un act succesiv, iar nu de concomitenţă/simultaneitate, faţă de ipostaza infernalizată, trecută prin treptele reiniţierii/pelerinaj (istovitor, pe la absolut toate vestigiile păcatului),  a Arhanghelui  - ipostază numită, derizoriu, Gavrilescu...Da, evident, Ştefan Borbély are dreptate să remarce că, în partea a doua a „pelerinajului” reiniţierii, Gavrilescu este dominat de volitiv – dar tot în linia creştină, a TEANDRIEI, colaborării dintre Om şi Dumnezeu, pentru mântuirea primului: „pe când a doua oară, el caută şi găseşte drumul de unul singur, voluntar”[16]...Nu chiar de unul singur, căci aceasta ar presupune să ignorăm personaje mascat (dar foarte puţin voalate...) divine, precum Costică Mnezicul (este primul care-şi aminteşte de „istorie”  - de Elsa, Gavrilescu...), care preia o parte din funcţia expiatorie şi exorcizatoare, a „pelerinajului gavrilescian”...sau Vizitiul-Charon...chiar Nevăzutul (dar resimţitul, la nivel olfactiv, prin parfumul FLORILOR...)General  - şi cum se poate uita de Baba/Bătrâna Lumii, fără de indicaţiile căreia nu nimerea Gavrilescu Zona Re-Demiurgiei Fiinţei („camera”-uter nou/înnoit, 7-14) – Babă care, urmând linia de semne trasfiguratorii/expiatorii, devine Regina Nopţii...Da, e-adevărat că Gavrilescu a făcut, el, primul pas al redompţiunii/reîmpăcării cu Dumnezeu: a renunţat, de bună voie şi a cedat luciferismul...”credinţa” în trufaşa formulă: „Eu am fire de artist” – deşi ştie că are şi păcate...Or, Artistul-Creatorul trebuie să se cureţe/lustreze, pentru a deveni Jertfa Creaţiei Manolice Durabile...în eternitate!

(va urma)

Dr. Adrian BOTEZ

August 2007

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)