|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Dr. Constantin MĂLINAŞ
După celebra consfătuire bibliologică de la Călimăneşti, din 9-10 mai 1982, la care au luat parte cei mai de seamă cercetători din patrimoniul românesc mobil de tip carte şi manuscris, a intrat mai mult în circulaţie conceptul de bibliografie românească retrospectivă, ca alternativă pentru conceptul de bibliografie românească veche, lansat încă prin Planul Ioan Bianu din anul 1895 şi pus în practică de către acesta, împreună cu Nerva Hodoş şi Dan Simionescu, în cele patru volume monumentale ale lucrării, redactate şi editate de către ei, până în anul 1944, sub auspiciile Academiei Române.
Din păcate, disputa fundamental pozitivă de idei, de la Călimăneşti, nu a fost continuată şi fructificată, cum ar fi fost util, nu s-a transformat în circulară de lucru, emisă de un editor, care să îşi asume lucrarea nouă, nu a generat criterii de cuprindere şi metodă de lucru bibliografic, dimpotrivă, totul a rămas în doar cunoaştere orală, mai puţin în recunoaştere, poziţiile atunci exprimate într-un show unic prin amploarea pasiunilor şi intensitatea argumentelor pro şi contra, au rămas uitate, iar benzile de magnetofon, cu înregistrarea integrală a discuţiilor, făcute prin grija Doamnelor Monica Breazu şi Rodica Bănăţeanu, depuse la fostul Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste, nu se mai găsesc. În principal, atunci s-a ascultat de către noi toţi, patrimonişti tineri şi bătrâni, noi şi vechi în ale domeniului, circa o sută de persoane din toată ţara, referatul susţinut de către Angela Popescu Brediceni, director general al Bibliotecii Centrale de Stat din Bucureşti, cu titlul „Conceptul de bibliografie naţională retrospectivă română în lumina cerinţelor istoriei naţionale”, în care cu multă îndrăzneală se propunea nu reeditarea amplificată şi reordonată, renumerotată, a „Bibliografiei româneşti vechi”, ci înlocuirea ei cu o lucrare nouă, ca criterii, sferă de cuprindere şi metodă de descriere, care să refacă totul sub titlul şi conceptul nou, ca „Bibliografia retrospectivă a României”, împărţită în câteva etape, de la cea veche, cu începere la 1508 şi până la cea modernă (1831-1918), apoi la cea contemporană, oprită convenţional la anul administrativ 1952.
După lectura studiului au urmat discuţii extrem de participative şi aprinse, de circa şase ore, la care au expus argumente pro şi contra liderii domeniului, profesorii Dan Simionescu, Alexandru Duţu, Ion Rotaru, Ion C.Chiţimia, George Mihăilă, Gabriel Ştrempel, Virgil Cândea, Octaviam Şchiau, Dan Zamfirescu, adică titanii, dar şi alţii, dintre cei tineri, fără a se putea ajunge la un consens, care s-a dovedit imposibil în acel moment. Dezbaterea, însă, a fost exemplară prin academismul ei, prin construcţia de argumente, prin dragostea faţă de cartea şi bibliografia veche. A fost cea mai fascinantă dezbatere pe acest subiect, la care am asistat vreodată. De aceea, căutarea şi regăsirea benzilor de magnetofon cu acele înregistrări ar fi necesară, pentru a fi ascultate din nou cu atenţie, deoarece titanii s-au dus aproape toţi, dar problema şi dilemele ei au rămas!
Faţă de acel stadiu, domeniul însuşi a evoluat, graţie sesiunilor anuale ale cărţii şi manuscriselor de patrimoniu, care s-au ţinut cu consecvenţă în luna mai a fiecărui an, până în 1989, şi au acumulat argumente de refacere a lucrării în întregul şi părţile sale. Cred că timpul a dat tot mai mult dreptate punctului de vedere, susţinut atunci de referent, deoarece după trei decenii, acum se poate vedea mult mai bine, că soluţia de bibliografie naţională retrospectivă este mai potrivită spiritului deschis european actual, decât conceptul, mai restrâns, dedus din planul Ioan Bianu, foarte bun la vremea lui, pentru care avem tot respectul şi admiraţia cuvenite.
În intervenţia mea de acum doresc să afirm opţiunea pentru viitorul mai sigur şi mai util, de a se lucra metodic pe conceptul de bibliografie retrospectivă a României, dar totodată să aduc în atenţie şi nevoia, motivată, de a se vedea încă o dată, care sunt etapele cele mai realiste, în derularea istorică a producţiei şi civilizaţiei cărţii pe teritoriul României, înţeles aşa cum a fost acesta în extensia lui istorică maximă, punând în discuţie două puncte ale fenomenului şi ale conceptului, adică începutul lui, fixat tradiţional la 1508, respectiv întâlnirea cu epoca modernă, care mi se pare pusă prea târziu la anul 1831. Prima obiecţie este, însă, de principiu, este preliminară, şi priveşte tratarea prea punctiformă a unui fenomen, acela al cărţii, care este inflorescent şi arborescent prin natura lui, format nu din puncte, ci din pânze, dar aici este de luptat cu tradiţia, care operează cu entităţi de tipul înregistrării bibliografice, care au caracter dominant punctiform. Cred că şi aici se cuvine să înlocuim civilizaţia punctului, prea restrictivă şi ţinând de o istoriografie depăşită, cu civilizaţia arhitecturală, cu mai multe paradigme, cum a fost şi civilizaţia scrisului şi a cărţii în România de-a lungul timpului.
Ceea ce se poate face, în cazul prelucrării pe calculator a datelor, în formatul MARC, este ca să se dezvolte mult blocurile datelor şi notelor de relaţie, care pun vedeta principală uniformă, prea punctuală, într-o sumedenie de legături şi-i conferă astfel arhitectură, introduc în descriere caracterul cultural, artistic, social şi tehnic, pe care cartea l-a avut în realitatea timpului ei.
Aşadar, vorbind despre începutul tiparului la români, s-a operat iniţial cu anul 1580 (Vasilie Popp, Disertaţie, Sibiu, 1838), apoi cu anul 1507 (începând de la Timoteiu Cipariu şi Ioan Bianu), trecând la anul 1508, când apare prima carte cunoscută atunci în România. Aceasta a fost Liturghierul slavon al călugărului Macarie, la Târgovişte, de la care sărbătorim acum cinci sute de ani, printr-o superbă ediţie integrală, facsimilată, care reprezintă o performanţă a editorilor şi bibliologilor români, de mare acurateţe şi valoare europeană. Totodată, de remarcat delicateţea şi modestia autorilor reeditării, care au respectat aşa de mult entitatea Liturghierului, încât au tipărit în volum separat studiile, cu care însoţesc restituirea lui, socotindu-l ca un monument de piatră, la care nu trebuie adăugat şi pe care nu trebuie intervenit.
Recunoscând aceasta, ne punem totodată întrebarea, dacă nu se poate cumva motiva în mod plauzibil o dată mai veche, cu care să înceapă înregistrarea de carte tipărită, în ceea ce am dori să fie „Bibliografia retrospectivă a României, epoca veche”. Răspunsul nostru este afirmativ şi vom schiţa aici argumentul într-o formă scurtă, dar care priveşte o discuţie lungă şi neterminată. Pentru aceasta, ca suport, vom aduce din memoria timpului Consfătuirea bibliografică internaţională de la Varşovia, din anul 1957, care a deliberat şi a recomandat agenţiilor bibliografice naţionale, că înregistrarea bibliografică este repetabilă, prin urmare se poate folosi înregistrarea bibliografică plurală şi paralelă a unei cărţi în mai multe bibliografii naţionale, dacă persoanele, mai multe, ce au concurat la producerea cărţii, ţin de mai multe culturi şi popoare. Aceasta este o viziune structurală binevenită asupra cărţii, ca produs cultural, social şi tehnic al unei societăţi, care are în vedere responsabilităţi multiple pentru producerea cărţii: În primul rând responsabilitatea intelectuală primară, de autor al textului, care este fundamentală, şi fără de care celelalte nu ar exista. Aceasta este întotdeauna principală, de generare a subiectului şi de redactare a lui, apoi vin responsabilităţile secundare ale tuturor, celorlalţi, care ilustrează, traduc, machetează, editează şi tipăresc cartea.
Prin aplicarea acestui principiu, de pildă, cărţile diaconului Coresi se pot înregistra simultan şi paralel, în bibliografiile retrospective ale românilor, ungurilor şi germanilor. Ceea ce unii au şi făcut. Urmând aceluiaşi principiu, pe care alţii deja îl folosesc cu succes, „Bibliografia retrospectivă a României – epoca veche” ar putea începe cu înregistrarea incunabulelor germane despre Vlad Ţepeş, poreclit Dracula (1431-1476), ce au dat subiect de lectura în Europa atunci şi acum, sau a incunabulului slovac despre Matei Corvin (1443-1490), pe criteriul apartenenţei de subiect principal, ori a incunabulelor tipărite prin Europa de autori şi tipografi din Transilvania şi Banat, precum a fost predicatorul franciscan Pelbartus de Timişoara (1435-1504).
Tot aici se poate include acel celebru Captivus Septemcastrensis, pseudonim pentru Părintele Georgius, prins de turci în luptele din Ardeal, dus cu ei, de la care fuge, apoi scrie şi tipăreşte odiseea sa în vest. Astfel, BRR ar putea începe pe la anul 1473, sau chiar 1462, în loc de anul 1508, adică ar ocupa un loc mai potrivit în istoria incunabulelor, care se încheie la anul 1500 şi din care am fost excluşi până acum, graţie egoismului unor bibliografi şi bibliografii dominante, cum sunt cele germană, italiană, olandeză şi franceză.
Acest egoism a început după disertaţia „De ortu et progressu artis typographiae”, Cologne 1639, de Bernhard von Mallinckrodt, care foloseşte pentru prima dată expresia „Prima typographicae incunabula”, introducând astfel un termen, ce se va răspândi rapid, cu înţelesul restrictiv, de tipăritură mobilă, realizată în leagănul tiparului de până la anul 1500. Urmează lucrare „Incunabula typographiae sive catalogus librorum scriptorumque proximis ab inventione typographiae annis usque annum Christi MD inclusive in quavis lingua editorum”, de Cornelius van Benghen, tipărită la Amsterdam în anul 1688, cu care se pecetluieşte problema.
Marile cataloage ulterioare au păstrat şi accentuat termenul, înregistrând aproximativ 29.000 de titluri de incunabule, din care trei sferturi au apărut în Germania, Italia, Olanda şi Franţa, ai căror bibliografi ţin la această întâietate şi nu lasă extensia limitelor cronologice ale conceptului tradiţional de incunabul... Desigur, însă, că şi acest limes al anului 1500 se poate discuta şi a fost discutat, dacă este motivat, sau nu, deoarece nu reprezintă nimic în istoria producerii cărţii tipărite cu litere mobile, din punct de vedere al desprinderii ei de modelul manuscriselor.
La anul 1500 nu s-a întâmplat nimic semnificativ în arta şi tehnica producerii cărţii, care să motiveze, că ceva se încheie şi începe altceva cu produsul numit carte tipărită. S-a propus astfel ca să funcţioneze ca limită anul 1525, care înseamnă ceva în progresul cărţii ca obiect, sau să se declare o perioadă postincunabulară până la anul 1550, dar marii editori şi producători de cataloage ale incunabulelor nu au acceptat modificarea.
Operând aşadar cu conceptul în vigoare, la care adăugăm teoria înregistrărilor secundare repetabile şi paralele, iată o posibilă listă, de incunabule, care ar putea să fie înregistrate paralel şi în Bibliografia retrospectivă a României – Epoca veche:
Incunabule de subiect dominant românesc:
Autori:
-1483 Sermones, sine loco, apoi în 1486 la Nurnberg. -1487 Expositio compendiosa et familiaris Sensum Litteralem et Mysticum, complectens Libri Psalmorum…, la Strassbourg (Argentorati). -1489 Pomerium sermonem de Tempore, sine loco, din nou la Hagenau în 1498. -1496 Stellarium Coronae Mariae Virginis, la Basel, reluare la Strassbourg în 1498 -1500 (din nou) Pomerium sermonum de Sanctis, Hagenau, Pomerium Quadragesimalium (Quadragesimale triplex), Hagenau.
Editori:
In legătură cu incunabulele slavone, tipărite la Cracovia de Schweipool FIOL în anul 1491, s-a emis părerea că ar fi în legătură cu Mănăstirea Peri din Maramureşul istoric, respectiv că editarea lor, după manuscrise maramureşene, ar fi fost comandată şi plătită de către boieri moldoveni, care ar deveni astfel editori comerciale ale acelora. De verificat, ce se mai poate. Acestea au fost un Octoih, Triod-Penticostar înflorit şi Psaltirea în limba slavonă. Reţinem acum doar două opinii, ca punct de pornire în cercetare: Savantul rus A. Sobolevschi spune că tipăriturile cracoviene s-au făcut după „texte de origine românească”, respectiv savantul A. I. Iaţâmirschii afirmă că în secolele 15-16 stilul moldovenesc domina în manuscrisele ruseşti, deoarece acestea: „sunt pur şi simplu copii după cele moldoveneşti”, iar vinietele, iniţialele şi chenarele desenate de călugării moldoveni se imită întocmai de călugării din scriptoriile mănăstirilor ruseşti.
Tipografi de pe pământ românesc, itineranţi în vest până la anul 1500:
Toma Septemcastrensis de Civitate Hermanni, tipăreşte la Mantua în 1473 şi apoi la Modena ; Bernard din Dacia lucrează la Napoli: Martin Burciensis de Setedino, din Codlea, lucrează la Brunn; Andrei Corbul din Braşov lucrează la Veneţia.
Conclusiv, principiul înregistrărilor bibliografice repetabile şi paralele poate să permită luarea în descriere a tuturor contribuţiilor la producerea cărţii, atât de autor vedetă principală uniformă, cât şi de vedetă secundară, una, sau mai multe. Şi astfel, vom putea să facem dreptate popoarelor mai mici, creatoare de meteoriţi culturali în plan european, dar care fac şi ei parte din bolta bibliografică a Europei şi să înregistrăm corect un număr apreciabil de incunabule, care s-au generat şi cu contribuţie din spaţiul nostru, a cărui multiculturalitate este foarte veche, este chiar genuină, este în chiar etnogeneză şi se vede în teoria straturilor.
Despre un asemenea punct de vedere au mai fost glasuri, care s-au ridicat cu argumentaţia potrivită, dintre care menţionez în primul rând pe ale colegilor patrimonişti de la Galaţi, Nedelcu Oprea, Ana Andreiescu, dar mai ales Dan Râpă Buicliu, însă fără ecoul dorit, deoarece spiritul tradiţionalist, întemeiat pe purismul bibliografic, a fost mai puternic, cel puţin până acum. S-a încercat chiar desprinderea cărţii latine de cea chirilică, despre care doamna Ana Andreiescu concluzionează în cartea sa despre arta cărţii: „Pentru cartea tipărită cu caractere chirilice, cercetătorii din domeniul istoriei cărţii şi a tiparului sunt de acord că perioada de început (a incunabulelor) se prelungeşte până la anul 1525.” (p.11)
*
Al doilea aspect, pe care îl aduc în discuţie priveşte perioada de încheiere a BRV, adică anul 1830 şi care se poate discuta, dacă este, sau nu este suficient de motivat. Încă în consfătuirile de la Iaşi, din 23-26 mai 1991, precum şi la Ploieşti, în 23 noiembrie 2003, am avansat părerea, că ar fi potrivit ca să se introducă în lucru o perioadă, numită „Bibliografia românească premodernă”, pentru producţia editorială din România dintre anii 1688 – 1830, sau măcar pentru perioada 1780 – 1830. Criteriul nou, ce a stat şi poate sta la temelia acestei periodizări, decurge din următoarele:
A). În primul rând, nu mai suntem obligaţi să considerăm că funcţionează o singură periodizare a istoriei, precum ne cerea materialismul dialectic şi istoric, cea decursă din evoluţia politico-economică a societăţii, adică pentru toate domeniile româneşti istoria modernă începea la 1821 cu Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. E mult mai interesant şi mai aproape de adevăr să considerăm că fiecare domeniu are plastica lui istorică şi comportă o periodizare proprie a etapelor în care s-a exprimat, desigur cu conexiunile inerente la contextul societăţii.
B). Se poate socoti că un popor intră în epoca sa premodernă, atunci când are o traducere bună şi completă a Bibliei în limba sa! Dacă da, şi noi suntem dintre cei care cred astfel, înseamnă că în plan cultural, şi special în plan bibliografic, epoca premodernă la români începe cu Biblia lui Şerban Cantacuzino, de la Snagov, 1688, care este scrisă într-o limbă română frumoasă şi flexibilă, putând reda mesajul de înţeles al textului biblic. Ceea ce nu este puţin.
C). Se poate socoti că un popor intră în epoca sa modernă, atunci când are prima gramatică tipărită a limbii sale! Dacă da, putem socoti că prin Gramatica de la Viena, 1780, a lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai începe epoca modernă, în civilizaţia cărţii la români, căci despre aceasta facem vorbire. Criteriul este atractiv şi serios, eu şi alţii credem în el şi ar fi luminos ca să fie adoptat şi practicat ca atare în reperiodizarea lucrării, ce s-ar putea numi „Bibliografia retrospectivă a României – Epoca premodernă 1688-1780.”
Dacă am gândi şi lucra astfel, atunci s-ar elimina şi nepotrivirea cu practica europeană, regăsibilă de pildă, în cazul unor cărţi ale lui Dimitrie Cantemir (1673-1723), care au fost traduse şi tipărite în veacul al XVIII-lea la Berlin, Londra şi Petersburg, fiind incluse în bibliografiile moderne ale ţărilor respective, în timp ce la noi sunt clasate în perioada veche. Cine are dreptate?
Cităm mai întâi, pentru pornire, punctul de vedere din tratatul de istorie a literaturii române, volumul întâi, Bucureşti, 1970, unde se spune despre acest subiect: „Fiind scrisă în latineşte, Descrierea Moldovei nu face parte nemijlocit din literatura română, dar prin subiectele tratate… se leagă de istoria literaturii noastre.” (pag.572) Uimitor punct de vedere, confuz, care acum cade cu totului în desuetudine, deoarece s-a scris mult şi s-a lămurit deja, pentru cine vrea să perceapă, că istoria literaturii române poate să includă operele scrise în limba latină de autori români, precum Elegia lui Gheorghe Şincai, de la Oradea, 1804. Sau scrierile teologice, elaborate în secolul patru de către Niceta din Remesiana, între care Te Deumul. Toate fac parte din filologia şi literatura română.
Dar, iată operele lui Dimitrie Cantemir, care pot intra în interesul subiectului nostru de azi:
Opere originale
- Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, Iaşi 1698 - Sacrosantae scientiae indepingibilis imago, 1700 - Ioannis Baptistae van Helmont Physicis universalis doctrina, 1700 - Tarifu ilmi musiki ala véghi maksus, 1700 - Compendiorum universae logices institutiones, 1701 - Istoria ieroglifică, 1703-1705 - Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, 1714 - Monarchiarum physica examinatio, 1714 - Panegyricum iuvenis Principis Russiae et Moldaviae sept. aetatis Imperatori Petri, 1714 - Incrementa atque decrementa aulae othomanicae, 1716 - Vita Constantini Cantemyrii cognomento senis, Moldaviae Principis, 1716 - Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brîncovenilor, 1717-1718 - Hronicul vechimei a Româno-Moldo-Vlahilor, 1717 - Loca obscura in cathechisi quae ab anonymo authore slaveno idiomate edita, 1720 - Pismo kneaza Dimitria Kantemira k grafu Gavriilu Golovkinu, 1721-1722 - Collectanea orientalia. Principis Demetrii Cantemiri variae schaedea et excerpta e autographo descripta, 1722-1726 - De muro caucaseo, 1722 - Kniga sistima ili sostanie muhammedanskoi religii, Moskva 1722
Ediţii tipărite:
- De muro Caucaseo. Publicat de T. S. Bayer, în: Comentarii Academiae Scientiarum Petropolitanae, Vol. I., St Petersburg 1726, 425-463 - The History of the Growth and Decay of the Othman Empire. Translated into English by N. Tindal, London, Vol. I-II, 1734/35 - Histoire de l'Empire Othoman, oů se voyent les causes de son aggrandissement et de sa décadence, Paris 1743 - Istoria o žizni i delach Moldavskago gospodarea Constantina Cantemira. Prelucrare în limba latină şi rusă de T. S. Bayer, Moskau 1783 - Istoričeskoe, geografičeskoe, političeskoe opisanie Moldavii s žizni sočinitelej, nemeckago prelopenia perevel Vasili Levšin, Moskau 1789 - Exceptum ex operibus latinis Demetrii Cantemiri, vayvodae Moldaviae, Imperii Romani et Rusiae Principis, membri Academiae Berolinensis et Petropolitensis, qui regnavit anno 1710 - Copia dess Fürsten Demetrii Cantemirs in der Wallachei wider die Ottomanischer Pforte publicirten Manifests, 1711 - Geschichte des osmanischen Reichs nach seinem Anwachsen und Abnehmen, beschrieben von Demetrie Kantemir, ehemaligem Fürsten der Moldau, Hamburg 1745 - Beschreibung der Moldau, în: A. F. Büschung's Magazin für die neue Historie und Geographie. Hamburg, III (1769), 537-574 & IV (1770), 3-120 - Historisch-geographisch-und politische Beschreibung der Moldau, nebst dem Leben des Verfassers und einer Landcharte, Frankfurt und Leipzig 1771 - Wunderbare Fügungen der göttlichen Rache an der Familie der in der Wallachey berühmten Kantakuzenen, wie auch der Brankowanischen Familie, în: H.L.C. Bachmeister, Russische Bibliothek zur Kenntniss des gegenwärtigen Russland, Riga, St. Petersburg, Leipzig, VIII, 1783, 147-184
Vezi şi Beschreibung der Moldau. Faksimiledruck der Originalausgabe von 1771. Nachwort von Constantin Măciucă, Bucureşti 1973.
Sursă de informare:
- Operele principelui Demetriu Cantemiru. Publicate de Academia Română, Vol. I-VIII, Bucureşti 1883-1901 - Opere complete. Ediţie critică publicată sub îngrijirea lui Virgil Cândea, Vol. I-IX, Bucureşti 1973-1987 - Mariana Iova: Dimitrie Cantemir, domnitor român şi savant de reputaţie mondială. Bibliografie selectivă, Bucureşti 1973 - „Divanul” de Dimitrie Cantemir: bibliografie, Iaşi 1998
Pentru lărgirea informaţiei, a se vedea şi:
- Scrisoarea Moldovei, Mănăstirea Neamţ 1825 - Hronicul Romano-Moldo-Vlachilor. Ediţie îngrijită de G. Săulescu, Vol. I-II, Iaşi 1835 - Descrierea Moldovei, Iaşi 1851 - Scrisoarea Moldovei. Reeditare de T. Boldur-Lăţescu, Iaşi 1868 - Din hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Bucureşti 1896 - Descrierea Moldovei. Cu o notiţă introductivă, note explicative, un portret şi o chartă de Miron Nicolescu, Bucureşti 1909 - Pismo kneaza Dimitria Kantemira k grafe Gavriilu Golovkinu, în: Citenija imp. Obščestvo istorii i drevnostej rossijskich, Moskau, Vol. CCXXX, 1909, 23-27 - Descrierea Moldovei. Tradus de Giorge Pascu, Bucureşti 1923 - Vita Constantini Cantemyrii. Text latin revăzut şi traducere românească de Nicolae Iorga, Bucureşti 1925 - Despre Coran. După copia latinească acum mai întâiu tălmăcit şi tipărit în româneşte de I. Georgescu, în: Analele Dobrogei 7 (1927), 67-121 - Lupta dintre inorog şi corb. Prefaţă şi note de Emil C. Grigoraş, Bucureşti 1927 - Metafizica. Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago. Traducere de N. Locusteanu, cu o prefaţă de Emil C. Grigoraş, Bucureşti 1928.
Lista operelor lui Dimitrie Cantemir, care vine în plan cultural ca al patrulea om universal la români, după Nicolae Olahus, Nicolae Milescu şi Constantin Cantacuzino, este atât de bogată, de academică şi enciclopedică totodată, încât poate cu temei da nume şi substanţă europeană unei întregi perioade a bibliografiei retrospective a României, în care s-a depăşit dominanta cărţii de strană şi altar, din veacurile precedente, păşindu-se decisiv către raţionalismul şi instituţionalismul din veacul luminilor.
*
Introducerea unei diviziuni de bibliografie retrospectivă premodernă şi modernă, cum am arătat, ar rezolva acest caz, foarte complex, precum şi altele. Socotim acest rezumat doar ca o semnalare a problemei, care are acum din nou nevoie de o consfătuire, precum a fost cea de la Călimăneşti, din urmă cu aproape trei decenii, cu regruparea nouă a argumentelor pro şi contra, dar şi cu trecerea la metodă nouă de descriere, ISBD şi MARC, atunci inoperante, trecerea la lucru, care stagnează după anul de gratie divină 1989.
Încercând o schiţă a marelui subiect, care este civilizaţia scrisului şi cărţii (manuscrise, sau tipărite) în România, pornesc de la prospectul publicat de către Nicolae BĂLCESCU în „Magazin istoric pentru Dacia”, tomul întâi, la anul 1845, pe nedrept uitat, trec prin planul şi experienţa Ioan Bianu (1895) şi a celor, care l-au urmat, până în zilele noastre, ajungând la următoarea schema de meditaţie:
- Corpusul despre civilizaţia scrisului în România, cu trei mari secţiuni - Bibliografia manuscriselor (care să includă începuturile scrisului antic pe piatră, pe lemn, pe textile, scrisul brodat, scrisul pe ouă, pe ceramică, pe ciuperci, pe inele, pe orice suport, ajungând în Evul Mediu la scrisul pe pergament şi hârtie) - Corpusul însemnărilor de pe cărţi vechi, tratate diplomatic, ca documente cu formule caracteristice ( A se vedea studiul „Biblioteconomie din însemnări pe cărţi şi manuscrise vechi”, în volumul „In honorem Gabriel Ştrempel”, Bucureşti, 2006, p.425-47), respectiv Bibliografia retrospectivă a României, cu etapele veche (1473-1688), premodernă (1688-1780), modernă (1780-1918), contemporană !830-1952).
Acesta este un proiect uriaş, care pluteşte de prea multă vreme între specialişti, pentru a fi ignorat în continuare. Marele lui avantaj este că nu produce o ruptură de lucru şi poate prelua tot ce s-a descris bine până acum, adică asigură o continuitate bună de metodă şi materie, la care poate adăuga, dacă principalele instituţii de specialitate, în primul rând Biblioteca Academiei Române, ar fi dispuse să-i dea importanţa cuvenită şi să ne aducă în rând cu lumea, dându-ne de lucru pe un plan bine întocmit. Ar fi cel mai potrivit omagiu adus Liturghierului, la cinci sute de ani de la apariţia fulgurantă din anul 1508.
Conf.univ.dr.Constantin MALINAŞ
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)
|
Dar
să vedem despre ce cărţi poate fi vorba în cazul lui Dimitrie
Cantemir (1673-1723). După refugiul în Rusia, în urma campaniei
nereuşite de la Stănileşti pe Prut, iulie 1711, de unde se spune că
prinţul român a scăpat de turci, fiind pitulat în careta imperială sub
fustele ţarinei Ecaterina a tuturor ruşilor, domnitorul român devine
membru al Academiei de la Berlin în anul 1714. La cererea Preşedintelui
întemeietor Gottfried Wilhelm Leibnitz (1712), Cantemir scrie două
lucrări, care sunt gata în 1716, semn că le avea de mai mult timp în
pregătire şi că le avea în minte. Acestea sunt „Descriptio antiqui et
hodierni status Moldaviae”, respectiv „Incrementa atque
decrementa aulae othomanicae”. Ele sunt preluate de către
comanditar, după care începe traducerea şi tipărirea lor în câteva
capitale din Europa. Apar astfel la Berlin, Londra, Paris, Hamburg şi
Petersbug, în anii 1734, 1736, 1743, 1745 şi mai târziu, până la 1771.
Ceea ce poate explica de ce numele lui Cantemir este gravat în forma
Demetrius Cantemir pe peretele din „Templul Faimei”, aflat la Biblioteca
Saint-Genevieve din Paris. La toate, mai adăugăm şi harta tipărită a
Moldovei, desenată de Dimitrie Cantemir, descoperită odinioară de marele
geograf George Vâslan la Biblioteca Naţională din Paris.
