Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Recenzie la cartea

"Grădina care s-a suit la cer"

Autor Ioana Stuparu. Ioana Stuparu despre satul românesc

Petre Flueraşu

           Tradiţia este importantă pentru mulţi dintre noi, pentru că reprezintă un punct de plecare indispensabil. Construim prezentul bazându-ne pe lecţiile oferite de trecut. Nostalgia este o senzaţie complexă, iar oamenii nostalgici reuşesc să îi atragă în acest joc pe cei din jurul lor. Ioana Stuparu descrie lumea satului fără să evite problemele inerente acesteia. Clişeele nu apar în carte, ţăranii sunt definiţi realist. “Grădina care s-a suit la cer” surprinde prin naturaleţe, reuşind să îi ofere cititorului o privire frustă asupra unei lumi uitate.

            Povestirile se completează, reprezentând elemente ale aceluiaşi mozaic. Descoperi treptat un univers, te laşi antrenat într-o călătorie iniţiatică. Tradiţiile simple, înţelepciunea nativă a ţăranilor, evenimentele care definesc viaţa în mediul rural, toate se împletesc într-un fascinant tablou tradiţional. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, fiecare gest are o explicaţie. În universul Ioanei Stuparu, chiar şi moartea lasă în urmă o pildă: “Intră în odaie, aşeză copilul pe pat, – mai la perete – înconjurându-l de multe perne mari, ca nu cumva să cadă. Aduse un codru de pâine şi i-l puse lângă mânuţă. Ca un făcut, copilul nu mai plângea. Stătea cuminte urmărind cu privirea pe mamă-sa. Aceasta luă din sacul de după sobă, un scul de cânepă pe care-l dăduse cu câtva timp în urmă pe rişchitorul cel mare. Îl agăţă cu un capăt de cârligul din mijlocul tavanului, iar celălalt capăt, făcându-i laţ aşa cum i-a dat prin gând şi l-a pus în jurul gâtului. Fiind tavanul prea jos, Lisăndrina s-a lăsat în genunchi şi ce a urmat numai ea ştie. Aşa a găsit-o Triţă când a intrat în odaie: cu laţul de gât, stând în genunchi, cu privirea fixată pe copil. Era caldă, încă. Abia îi ieşise sufletul.”

            Stilul direct îi atrage pe cititori, care descoperă o lume brutală pe alocuri, regăsindu-se în multe dintre personaje. Acestea din urmă sunt construite arhetipal, sugerând trăsături dominante. Femeia satului luptă pentru fiecare clipă, în timp ce bărbaţii muncesc pentru a putea să pună mâncare pe masă. Nu există loc pentru sentimente inutile, viaţa înseamnă supravieţuire.

            Satul este portretizat ideal, lăsând impresia unui univers feeric. Chiar dacă există greutăţi, ele nu reuşesc să răpească farmecul general. Ioana Stuparu iubeşte această lume, se regăseşte în ea şi încearcă să insufle asta şi cititorilor. Cuvintele se oferă cu duioşie, portretele sunt o consecinţă directă a sentimentelor. Cititorii descoperă imagini, care se materializează foarte repede în senzaţii. Ioana Stuparu scrie despre oameni. Singurul element care intervine în ordinea încremenită a satului românesc pare să fie divinitatea, care stabileşte limitele între care se desfăşoară existenţa: “Nu-mi era străin gestul Mariţei. Mi s-au umplut ochii de lacrimi!

- Vreau să dau de pomană lui bărbatu-meu şi lui fiu-meu grădina asta cu pruni pârguiţi!

A făcut semnul crucii pe ramurile încărcate cu prune date-n pârg. După ce a tămâiat prunii de trei ori, mi-a zis împăcată:

- Gata. Acuma să zici bogdaproste! Ca să aibă şi ei pe lumea ailaltă pruni moţăţăi cu prune pârguite.

Am cules câteva prune, pe cele mai frumoase, şi mi le-am pus în buzunar. Am plecat ronţăind cu poftă. Alături de mine mergea Mariţa. Cu o mână îl ţinea pe năpârstocul de nepotu-său, iar cu cealaltă îşi ţinea poalele şorţului în care pusese prune moţăţele roşiatice-movulii. Că să le dea copiilor de pe mahala sau cui s-o nimeri să treacă pe drum în momentele acelea. Să mănânce şi ei prune pârguite, din livada care tocmai s-a suit la Cer.”

Ioana Stuparu nu scrie pentru a impresiona. Povestirile ei se nasc din experienţa personală, din dorinţa de a aşterne pe hârtie lumea în care a crescut. Aidoma unui album foto, cartea îi face pe cititori să retrăiască momente speciale. Legăturile se fac foarte uşor, universul este familiar, iar aerul istoric conferă veridicitate. Chiar dacă astăzi satul românesc nu mai arată aşa, “Grădina care s-a suit la cer” rămâne o demonstraţie autentică de sensibilitate.

Stilul este greoi pe alocuri, însă păstrează farmecul local. Arhaismele şi regionalismele pigmentează dialogurile, reuşind să construiască o atmosferă propice evenimentelor redate. Nimic nu apare artificial, lumea este construită plecând de la realităţi perfect explicabile. Naratorul omniscient îi oferă cititorului senzaţia că înţelege mai mult, că poate alege în cunoştiinţă de cauză. Cu naturaleţe, Ioana Stuparu transmite o filosofie de viaţă detaşată. Fără izbucniri inutile. Fericirea este singura necesitate, iar cuvintele ne învaţă să o găsim într-un zâmbet de copil: “Pe aceeaşi alee, o mogâldeaţă de copil îşi încordase picioruşele, şi, vitejeşte, încerca să facă primii paşi. A reuşit să facă un pas, cel decisiv, după care s-a oprit. A tras un chiot de izbândă, şi-a întins mânuţele către femeia din faţa lui şi i-a zâmbit într-un fel în care numai copiii ştiu să zâmbească. Fără să stea pe gânduri femeia l-a luat în braţe şi l-a strâns cu gingăşie la piept lipindu-şi obrazul de al lui. Imensa bucurie i-a umplut ochii de lacrimi. O cuprinseseră nişte emoţii pe care nu le mai trăise până atunci. Era atât de fericită, încât avea impresia că pluteşte! În momentul acela, şi-a dat seama că nimic nu preţuieşte mai mult decât un zâmbet de copil.”

Ioana Stuparu ne oferă o veritabilă monografie. Fiecare personaj reprezintă un destin, fiecare imagine îl atrage pe cititor şi îl face să descopere ceva inedit. Privim cu atenţie, descoperim detaliile care înseamnă totul, ne lăsăm atraşi în această lume de basm. “Grădina care s-a suit la cer” este o poveste a satului românesc, o poveste a rădăcinilor regăsite. Cartea nu încearcă să fie actuală, însă cei care iubesc această lume uitată de timp vor găsi cu siguranţă o privelişte de neuitat.

Petre Flueraşu 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)