|
„Reconquista”, o carte care
obligă
Ion Dragusanul - Suceava, Romania
Impresii si pareri personale in FORUM
1. A doua zi, după Polybios
„Reconquista / Eseuri şi studii de geopolitică spirituală europeană” (Ed.
Carpathia Press – 2005), cartea Prof. Dr. Francis Dessart, readuce în
actualitate „Marele Complot“ din cadrul conspiraţiei mondiale şi
mondializante, „un complot împotriva Europei popoarelor şi a identităţilor
culturale“.
„Reconquista“, o carte vie, fremătătoare, o carte care conturează judecăţi
de valoare şi, tocmai de aceea, obligă la meditaţie, deschide polemici
aidoma seminţelor care deschid/desfac răsadurile unor plante miraculoase.
Obiectivă până la subiectivism (apanajul deja consacrat al elitismului) şi
subiectivă până la obiectivism (consecinţa încolonării în timp), cartea
domnului Prof. Dr. Francis Dessart înseamnă, desigur, grăuntele de lumină
cu care poţi cerceta în adâncurile propriei fiinţe, în adâncurile deja
adumbrite de istorie, de civilizaţie şi de obturarea tuturor capacităţilor
metafizice în favoarea comodităţilor care poartă numele de civilizaţie.
Citind „Reconquista“, tulburătoarea carte a unui gânditor belgian, îmi
regăsesc propriile înstrăinări. Şi mă înspăimânt.
Copleşitor prin erudiţie şi prin fineţea spiritului de observaţie, Francis
Dessart avertizează, într-o Europă apatică şi înstrăinată, într-un
teritoriu spiritual lipsit de memorie (deşi tălpile tuturor calcă numai pe
mărturii), asupra pericolelor la care ne expune, deja, „o dictatură
cosmopolită, condusă de marea finanţă, ce nu cunoaşte nici lege, nici
patrie“ şi care desacralizează societatea omenească cu o înfricoşătoare
tenacitate. O dictatură (în egală măsură laică şi religioasă) căreia nu i
se mai opun decât metaforele, o metaforă fiind, în fond, şi scriitorul şi
cineastul Theo van Gogh, nepotul ilustrului pictor, asasinat la Amsterdam,
în 2 noiembrie 2004, de întunericul violent al contemporaneităţii,
scriitorul şi cineastul iluminat căruia îi şi este dedicată „Reconquista“.
Europa actuală, „atlantizată“ (deci, depersonalizată) spre apus şi naiv,
primitiv spiritualizată spre răsărit, se abandonează, cu bună voia
subconştientului, unui timp mecanic (un fel de lespede grea prin care abia
mai răzbat firele unor misticisme cu rădăcini creştine). Timpul creştin,
idealizat de autor în cadenţa lui ortodoxă, dar impus, totuşi, peste
voinţa lui Iisus Hristos, agonizează în manipulări instituţionale, graniţa
dintre religie şi politologie fiind din ce în ce mai subţire, aidoma unei
pânze de păianjen trasă difuz în calea luminii. Iar erudiţii acestei
Europe (erudiţi, pentru că au dispărut înţelepţii IO, vestitorii lui AN,
Tatăl Ceresc), rătăcind mereu între religie şi politică, risipesc colburi
de aur peste pânza difuză, semn că vechii egipteni aveau dreptate atunci
când concluzionau că omenirea pierde în metafizic exact atât cât câştigă
în civilizaţie. Din păcate, nici erudiţii nu mai conştientizează golirea
de metafizic şi comit, la rândul lor, o uriaşă manipulare, subordonată
cultivării propriului mit şi soldată cu confuzia care face ca poporul să
„nu mai ştie unde să pună nici mâna, nici piciorul“, cum nota, cândva,
Confucius. Dar Confucius a fost, la rândul său, un superficial adept al
armoniei, un fanatic al potrivirii cuvintelor cu lucrurile, care nu l-a
mai urmat pe Lao-Tse (Lieh-Tzu, cum îl numesc „atlanzii“) lângă „Coloana
Cerului“ pentru a deveni „ctisti“, adică oameni care nu cunosc „tristeţea
şi durerea“, Paradesha sau Airyana Vaejo-Vaija existând în afara timpului,
într-o sacralitate în care timpul încă nu se substituise văzduhului, în
trinitatea Cer-Pământ-Văzduh (An-Ki-Ira). Confucius doar deschide poarta
zilei a doua, ziua de după legile stabilite de bărbaţii cei mai integri,
„în oraşul arbore... lângă râul cu apă“, când se constituie formulele
asociative care-l consacră pe om drept dumnezeu, „pentru că la ei era
socotit cel mai de temut şi cel mai puternic acela care avea cei mai mulţi
oameni care-l cinsteau şi care i se supuneau“ (Polybios, Istorii, I, II,
17). Urcarea omului în cer înseamnă, în fond, primul „mare complot“,
favorizat de însăşi natura umană, pentru că, deşi se crede cel mai
iscusit, „dintre toate vieţuitoarele, omul... este cel mai uşor de
înşelat“ (Polybios, V, 75). Iar conspiraţia, îndelung şi periodic repetată
şi revigorată, începe cu împărţirea fiilor Tatălui Ceresc în moştenitori
(cler) şi gloată (laici), cea mai recentă mare schismă producându-se prin
secolul al III-lea e.n., iarăşi peste voinţa lui Iisus Hristos, fiul
Cerului şi al Fântânii (Maria, adică Ira reînviată, deci Văzduhul
materializat Fântână).
Încă de la începuturi, Europa („pământul de sub ursă“ sau Varâha) a
consacrat un singur neam (hyperboreii, „la race nordic“), cu o datină-lege
comună şi cu un unic Tată (Unul, Cel Ceresc), despre care au vestit şi
Anu, şi Apollo, şi Iisus Hristos, Cel vestit, la rândul Lui, inclusiv prin
nume şi prin ursirea sacrificării (Stavros), de Sybilla Zarandina din
Eritreea, cu aproape două veacuri înainte de Naştere.
Abia prin anul 3.800 î.e.n., când ploaia a dominat „Calea Destinului“
(„când marea atinge însuşi cerul, / când inundă pământul, când aerul e de
gheaţă“ – cf. „Hyndluljoth, 44), s-au răsfirat triburile pe „Căile
Soarelui“, iar efectul de Turn Babel a prins consistenţă, dialectele
trasformându-se în limbi, iar frăţiile în neamuri, în seminţii. Iar
amintirea fiecărui „bărbat integru“ a fost urcată pe cer, fixată pe cer în
locurile în care se va sprijini scara pe fusceii căreia se vor căţăra,
mileniu după mileniu, generaţii întregi de conspiratori: preoţi,
politicieni, filosofi, artişti. Prin zeificarea oamenilor, Europa a
încetat să mai fie ţara-continent a unor oameni care, „netulburaţi de vreo
grijă, trăiau asemeni cu zeii, / Nu cunoşteau suferinţa ori truda şi nici
bătrâneţea / Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene mâini şi picioare /
Se veseleau în petreceri, feriţi de orice amaruri. / Moartea uşoară ca
somnu-i primea şi averile toate / Ei stăpâneau, căci pământul cel rodnic
din propria-i voie / Fructe dădea din belşug, paşnici trăiau şi în tihnă,
/ Roadele îşi împărţeau cu cei deopotrivă de vrednici“ (Hesiod, Munci şi
zile, 62).
Europa nu-şi mai cunoaşte rădăcinile. Îi lipseşte memoria, deşi tălpile
europenilor păşesc numai pe mărturii. Identităţile popoarelor sunt, în
fond, înstrăinări. Trepte spre noi înstăinări. În aceste condiţii,
„surditatea amorfă sau expectativa pot permite orice stăpânire
mondializării“ (Dessart, Reconquista, 11).
2. Mondializare
Lumea merge spre socialism, abandonând definitiv plutocraţia, bisericile
şi regii. Este vorba de crearea unei noi ordini europene.
Acţiunea noastră are în vedere reforme sociale: suprimarea, pe cale
paşnică, a vechilor clase conducătoare, instruirea şi educarea civică a
clasei muncitoare. Cu toate acestea, noi ne distingem radical de
Internaţionala a III-a şi de obiectivele ei, deoarece ne opunem
internaţionalismului distrugător, urmărind să punem în valoare caracterele
naţionale ale fiecărui popor.
Oare cum am putea face să suprimăm frontierele naţionale, păstrând, în
acelaşi timp, tradiţiile, cultura şi arta popoarelor europene, care se
deosebesc atât de profund? Misiunea noastră este de a realiza o uniune a
Europei într-un organism supranaţional unic, în ciuda suprimării
frontierelor vamale, deoarece unitatea politică a Europei nu poate fi
decât rezultanta uniunii sale economice.
Bineînţeles că va trebui exercitat un control superior asupra economiilor
naţionale, dar el nu va avea alt scop decât evitarea concurenţei sterile
şi a supraproducţiei.
În continuare, vom avea organisme politice pe o bază federală. Se pot
prevedea, deja, şapte federaţii politice: 1. Peninsula Iberică; 2. Franţa
şi Belgia; 3. Germania, Danemarca, Polonia, Statele Baltice, Slovacia,
Boemia-Moravia şi Elveţia; 4. Italia, Croaţia, Serbia, Albania şi Grecia;
5. Insulele Britanice; 6. Suedia, Norvegia, Finlanda şi Islanda; 7.
Ungaria, România, Bulgaria, Ucraina, Crimeea şi Bielorusia.
Aceste şapte federaţii se vor grupa, mai târziu, în trei subfederaţii: 1.
Peninsula Iberică, Franţa, Belgia, Italia, Grecia, Anglia; 2. Germania şi
Scandinavia; 3. Balcanii orientali.
Atunci când continentul va ajunge la această etapă, autonomiile locale
fiind, în continuare, menţinute şi atunci când se va întocmi un plan comun
de cooperare în Africa, unirea politică a Europei va fi, practic,
dobândită“.
3. Marketing pentru idoli
Fără veste, în faţa ochilor îmi freamătă câteva cuvinte din jurnalul lui
Ciprian Porumbescu. Scria tulburătorul muzician român, la Cernăuţi, în
primăvara anului 1876: „Dumnezeule, ce sacrilegiu! Deja aţi început să
transformaţi arta într-o afacere!“.
Sacrilegiul începuse hăt, cu milenii în urmă, odată cu ridicarea primei
pietre şi cu aruncarea ei în fruntea unei fiinţe umane. Acum, în tinereţea
Porumbescului, arta era hărtănită şi aşezată pe grătarele consumismului
pentru a deveni surogatul cu care se vor nutri generaţiile viitoare.
Sacrilegiul începuse cu cultul oamenilor vii (marketing pentru idoli),
cult întreţinut chiar şi de cei mai luminaţi gânditori. Sacrilegiul
începuse odată cu scrierea cărţilor, cărţile fiind, în definitiv, nişte
vanităţi ale sufletului, ale sufletului care renunţă la meditaţie pentru a
se expune şi impune drept model, drept tipar pentru toate sufletele care
vor fi condamnate la viaţă în mileniile care vor urma. Chiar şi în
întuneric, adică în spaţiul pseudo-spiritualizant est-european al
obiceiurilor şi al tradiţiilor prin care se mimează datina-lege,
supravieţuieşte agresiv modelul vanitos al omului viu. Domnul Prof. Dr.
Francis Dessart se înşeală atunci când vede în estul european o identitate
spirituală europeană. Nici aici nu mai există identităţi spirituale şi
spiritualizante, ci doar un bigotism agresiv, un misticism vulgar şi
credul, din care toate învăţăturile lui Iisus Hristos au fost îmbrâncite.
Aici e un teritoriu primitiv al mondialiasmului, o făloşenie a clipei
absolut nejustificată şi o sărăcie interioară mai profundă decât sărăcia
de zi cu zi. Dar şi aici, şi dincolo, adevărurile sunt artificioase,
impuse şi consumate de-a gata, oamenii preferând convenirile, lustrul
pseudo-spiritual cu care personalităţile se impun în istorie. Înlăuntru nu
mai caută nimeni. Vieţuim. Doar vieţuim, fără să mai avem aleanul celei
de-a doua naşteri, ce-a definitivă.
Între timp, trufiile, în glorioasa lor complexitate, pregătesc o nouă
ordine mondială. Ar urma o monstruozitate, un timp-monstruozitate, ar urma
deşertăciunea deşertăciunilor.
Ei, şi?
Ion DRĂGUŞANUL
|
