RECURS LA ESTETICA NOII POEZII ROMÂNEŞTI

Eugen Evu

Scuturaţi de prejudecăţile minime ale memoriei induse cultural din profania istoriei, să ne dumirim cum se cere la o mare Răscruce (întoarcerea rebelă a „zăpezilor de odinioară”- iluzie a unui Adineauri, în realitatea unicului ACUM...) şi să ne reumplem benefic - revigorant, traumatorgic, de uimirea adevăratei Identităţi, după frumosul enunţ al lui Borges: „nu există manifeste mai multe entităţi care scriu în lume, ci de fapt este Una singură, cu felurimea ei de nume...” gustând eternul adevăr că arta este adevăr înfrumuseţat, întru a fi - prin aestetica magna - mirabilă, divinatorie în sensul anticei mantici, arta ne este nous religiosus. Prin aceea că oriunde în timp-spaţiul umanului sensibil şi cosmic INTEGRAT (interconectat), dacă vreţi hologramic, iar prin aceasta ne poate fi vindecătoare, dincolo de asaltul seismic al cyborgului rece, rob al dumnezeului-omozeic (...),  având şansa de a ne reînţelege ca FIINŢĂ - în virtutea că EA este imuabilă pe arpegiul vibratoriu-modulatoriu ancestral, pe câtă vreme suverana MIŞCARE este spiralată şi muabilă - însăşi LIBERTATEA - supremă aspiraţie a sufletului - duhului  în Uman poate devia în percepţiile noastre variabile, pulsatorii, accentuat afectiv-subiective, sincronice Naturii (nu a noastre, ci noi fiind ai Naturii. De unde iluzia că CERCUL (cel mai antic semn al lumii), este captiv în egal- anticul semn comsic al Spiralei, rotaţiei observabile de la proporţiile unei galaxii, până la, bunăoară, cochilia unei moluşte, sau suişul spiralat al unui vrej de plantă pe Invizibil Arac, dincolo de sprijinul ÎN SUS al unui ţăruş vertical.

Ce oare mai este real-românesc în poezia română, dacă nu depăşim stupida grilă a apartenenţei la un Suflet arhaic paideumatic, resurecţional, (duratele se repetă ciclic în marele Eon) şi dacă nu reînţelegem că suntem ai Fiinţei Româneşti (M. Vulcănescu), unici în diversitate, cum însuşi Divinul? Vălul Maya pentru mine este o iie de borangic sub arniciul  ţărăncuţei din Munţii Orăştiei, gătindu-se  de măritiş, cu fir auriu, al chakrelor ŞAPTE. În scrisul cu acul, ce triluri. Aşa vor fi vălurit hlamidele zeilor. Dăruie-mă, vrajă străbună a Cuvântului ce înnoieşte Lumina  de lumeni a Lumii, jar şi mir şi ofrandă Misterului (pulsatoriu al) trezirii spre şi întru LUME a LUMINII. Glorie subcuantelor! Fă-mi-te cuib Inimă, ulcior îngenunchiat la Izvoruri! Scumpia lila şi cea albă interconectează cu trilul privigetor, cu fluierul mierlei, cu elitrele greierilor, cu zumzetul viespilor, corfele lor se vor scutura în fagurii eternei orânde- simetrii, ale Inteligenţei materiei: profanul reînvie în sacru, ni se reândumnezeieşte sieşi Fiinţa. Cunosc dulcea viclenie a miresmelor, a feromonilor, radiestezica rudimentului (cel bătrân butuc genezic), oscilaţie pe cadranele ce inversează Timpul, ale Inimii şi cercetaţilor rărunchi este viclenia vitală a Spiritului în imuabila lui LIBERTATE. Ceara sau chihlimbariul, spermanţetul ori baletul flăcării acolo unde intră în cer nu îmi sunt străine, ci complice, precum femeia în orgasmele ei metafizice...Voila! Suntem opera care îşi adoră Creatorul. Ni s-a dat-dăruit, spre a spori şi transmite. A dărui ceea ce ne-a fost încredinţat: întru adeverire. Fie prin cântec! Existenţa este experiment al revelării divine în uman, este pluralitatea în infinită nelinişte-mişcare sistemică, a punctului luminos, supendând pulsatoriu umbra muririi, înaripând cugetul a nu se părbuşi resorbit în abisul în care se uită. „Mă uit în lume”, iată primejdia pe care o confrunt, o conştientizez cumva reductibil, cotidian, ca să  aleg o măsură ceva mai sus de nadirul latent pe care l-a intuit marele poet român Ion Barbu. Scriu să mă trezesc în lume. Revenirea din somn îşi reface aproape instantaneu claritatea, coerenţa suprizei (mirajului real) de A FI.

Poezia Română a tresărit, peiorativ zicând, prin, bunăoară, basarabeanul Mateevici: „limba noastră-i o comoară/ în adâncuri îngripată/ un şirag de piatră rară...”. Poetul e alegoric (prin estetizare divinatorie ro-mantică  preclasică) - punând în cheie parabolică ideea existenţei unui FILON de adâncime, cum vena de aur masiv, cu maximum de carate, sub geologica mantie protectoare. Românul macedonean Macedonski, încă amar-agonic-descurajat de vremile lui, enunţă melodiind strigătul Fiinţei româneşti deasupra lumii, înaripând teluricul în INEFABIL - în splendida Chemare: „Veniţi, Privighetoarea cântă /Şi liliacul e-nflorit”. O, zeiţă a BUCURIEI, nu a Mâniei tragic-eladice. Îţi iei aici privilegiul „de frupt” al unei erori: nu privihetoarea- femelă cântă, ci El, Privighetorul, Bărbătuşul cel înnamorat, care emite triluri măiestre, bruş cenuşiu de carne ce vibrează chemător de împerechere şi CUIB. Astfel resimte poetul adevărat trezirea ca înviere de primăvară a duratelor, iar ca semn al suirii în sublim împreunat interregnuri, liliacul ciorchine, aidoma constelaţiilor din macrocosm, reuneşte unicitatea în multipla ofertă de muguri-flori. Ceea ce află răspuns enteleheic în spectrul culorii fundamentale LILA, excitând hărnicia roirii albinelor şi misterioasele lor migraţii ce au inspirat in illo tempora (...), migraţiunile popoarelor. „Veniţi, Privighetorul cântă/ Şi liliacul e-nflorit”. Trezirea spre Lume a Luminii (gemelare!)  prin rezonanţa revelatorie a intuiţiei poetice a Omului: iată, exist, iată devin, iată, redevin. Trilui-m-aş şi n-am cui/ Trilui-m-aş vântului/ Învierii Dorului. Mie însumi, Omului... Suntem mai vechi decât Europa, mai vechi decât Luna. În Anamnesys. Veniţi! Să ne smerim în acest fel de neuitat, fiinţa nu uită. Să ne redăm vrajei, nouă înşine, prin poezie.

În Martie reîncepe numărătoarea inversă a Babelor. BABA - zeul Moş Babilon emigrat, tril ce ne pulsează „nadir latent” accesând orizontul. Mă reaştern pe scris ca ninsoarea aceasta ce mai degrabă e o alegorie şi presimţ-mimesis al REÎNFLORIRII.  Precum svele se tulbură „întru limpezire” (Noica ar zice), astfel şi sângele,  ce „ apă nu se face”, deoarece ESTE, substanţa primordiei, cu Memoria sa cu tot.  BABA, Geea, Mater. Materia, trans-substanţierea, precum în Metatext, aşa şi în TEXT. Am zis, m-am spus: privighetorul priveghează, trilul recheamă Proniile, Babele şi Sfincşii Carpatici refuză parabola-cheie a unui Prometeu  caucazian (deci şi el carpatic, însă urieşesc-făcător şi complice cu omul cel vechi, omul cu vultur propriu. Recursul nostru  însă, este la Orfeu, tracul. Poezia-cântecul îmblânzesc Fiinţa. Peste opt zile se va repeta sacru NUNTA şi ÎMPREUNAREA.  Cine încă nu pricepe, să se dumirească, înduminicându-se !

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com