Referenţi şi referinţe în judecata politică de valoare

Iulian Chivu

Consistenţa şi persistenţa unor presiuni  sociale eterogene conduc tot mai mult judecata de valoare în România de azi  la o anumită atitudine compulsivă în relaţia cu exerciţiul puterii. Diagnoza grăbită, propagată după psihologia mulţimilor şi puternic determinată de opţiune pe criteriul facilului pentru o sursă sau alta de informare propune sociologilor un subiect ispititor şi spectaculos. Tranzacţiile, preponderenct încrucişate în comunicare, precum şi tranzacţiile ascunse predomină actul de propagandă implicită în marketingul politic românesc. Este adevărat că istoria spirituală a umanităţii se arata a fi o permanentă  căutare a esenţialului (eidos), cum se sublinia în filosofia greacă, apoi în filosofia germană (das Wasen, la Husserl) şi, într-o manieră  aparte, chiar în filosofia vedică (maya). Hinduşii (Bhagavad-Gita; III,26) obişnuiau să spună că „înţeleptul nu trebuie să tulbure mintea celor neştiutori, legaţi de faptă”, tocmai ceea ce filosofia greacă numea cunoaştere empirică. Ridicarea la idee presupune ridicarea gândirii (das Denken) la adeverire (die Wahrung) ale cărei concluzii metodice au dus la principiul logic.

S-ar părea că în psihologia mulţimilor operează şi o logică aparte, unde metoda diferenţei cedează în faţa celei a concordanţei; deciziile trebuie să aibă cât mai puţine diferenţe între ele fiindcă radicalismul diferenţei tulbură. Însă în condiţiile unei comunicări de masă de tipul tranzacţiei încrucişate se ajunge la blocaje care conduc la tranzacţia ascunsă, în care persuasiunea argumentului eşuează fiindcă o îndoială respinsă nu este şi suprimată. Din prejudecăţile care urmează să se vehiculeze nu rezultă alte prejudecăţi, ci doar judecăţi eronate (derivarea e proces logic şi nu naşte iraţional).

Gândirea empirică nu cunoaşte abstracţia, dar nici erorile ei nu sunt totale, fiindcă sigur au dorinţa de exactitate. În logica lui Kant, tocmai pe acest temei se făcea diferenţa între opinie, credinţă şi ştiinţă;opinia fiind o judecată problematică, în timp ce credinţa este una de tip asertotic, spre deosebire de ştiinţă, unde judecata este una apodictică, fiindcă nu poate fi negată. Dacă am asocia  yoga vedantină, care se vrea a fi calea, dar calea spre desăvârşire, înţelegem de ce în Bhagavad-Gita (IV,38) se spune că „nu există aici pe pământ un instrument mai purificator asemănător Cunoşterii”.

Desăvârşirea Sinelui era totuşi accesibilă atât prin meditaţie, prin Sam Khya, dar şi prin Yoga faptei (XIII,24). Aceasta din urmă, ca şi cunoaşterea empirică, au relevat argumentele determinismului, prin aceea că aceleaşi cauze produc totdeauna aceleaşi efecte, chiar dacă era vorba şi despre exclusivitatea reflecţiei asupra Sinelui. Tot de aici şi vechii greci (Platon; Phaidros,265A) reuşiseră să separe cele patru tipuri de derapaje ale Sinelui, respectiv nebunia apolinică sau profetică, nebunia dionisiacă sau telestică, nebunia poetică şi nebunia erotică.

Prospectând reacţiile mulţimilor mediocre în faţa crizei globale, ele ne furnizează destule motive să credem într-o a cincea categorie de paranoia – nebunia protestatară. Şi tot de la Platon ştim că cea mai bună guvernare nu este cea spre folosul cetăţeanului (ceea ce înseamnă referinţa), ci aceea spre binele lui (ceea ce înseamnă referentul). Astăzi, sociologii ne propun noţiunea de calitate a vieţii, ca raportare a condiţiilor de viaţă şi a activităţilor sociale la nevoile, valorile şi  aspiraţiile umane, măsurată în indicatori de stare: cum individul îşi evaluează propria viaţă în raport cu ceilalţi, ce tipuri de muncă prestează şi ce tipuri de muncă îşi doresc, cum implementează factorii care le uşurează munca şi viaţa, ce tipuri de lcouinţă practică şi ce funcţionalităţi  îşi asigură prin acestea etc. În România, însă, o comunicare a datelor de acest gen şi comentariile ştiinţifice obiective pe seama lor lipsesc sau sunt umbrite de sondaje de opinie comandate şi al căror scop este abaterea judecăţii opiniei publice spre elemente surpriză, adesea amăgitoare pentru speranţele concrete ale românilor.

Aprecierea recentă a preşedintelui Traian Băsescu potrivit căreia România nu este o ţară săracă, dar românii nu sunt suficient de harnici a fost amplu şi variat comentată de presă, deşi adevăruri  similare s-au spus despre români încă din secolul al XVIII-lea. Presa a făcut şi cu acest prilej o comunicare de tipul tranzacţiei ascunse. Scopul  acestei comunicări, vizând indivizi şi grupuri, să orienteze atitudini prin combinarea de elemente afective şi cognitive, legate de nevoi sau lipsuri pe seama unor motivări unilaterale, evaluări supralicitate şi au ca scop să determine recţii previzibile, ceea ce în mod curent se numeşte manipulare.

În final, lucrurile acestea conduc în structura Sinelui naţional la un tip aparte de catacronism, fiindcă produc decalaje culturale şi economice, iar motilitatea  indviduală este paralizată sub influenţa grupului căruia individul îi aparţine prin alienare, speculând fenomenul Caplow, de tip etnocentrist (tendinţa grupului sau a persoanelor de a se supraestima inclusiv ca semnificaţie socială). Pe de altă parte, presiunile sindicale sugerează celor săraci prin abaterea  aspiraţiei de  progres, voit sau nu, un aşazis welfore system (sistem al bunăstării), ceea ce, în nevoia partidelor politice de ascensiune la putere le-au făcut să  accepte un pact de  compromis şi a determinat apariţia unui număr supradimensionat de asistaţi social pe care economia, pe fondul crizei accentuate, nu-l mai poate susţine.

Sciziunea produsă astfel în continuumul economic este gravă, fiindcă paralizia acţiunii sociale nu mai determină ansamblul vieţii sociale, cum observa sociologul german Max Weber. Acţiunea socială românească, prin  efectele globalizării, şi aşa nu mai transferă valori de la o generaţie la alta, nu mai vizează valori supreme şi se rezumă doar la trebuinţele primare, iar ca finalitate se modifică greu în funcţie de valorile promovate de comunităţile interesate. Nicolae Iorga numea asta abandon istoric, desolidarizare compulsivă faţă de continuumul  previzibil al fiinţei naţionale, un tip aparte de anomie, respectiv de incoerenţă.acă putem vorbi despre un generic discurs al naţiunilor şi deci despre un discurs naţional, am putea observa cu uşurinţă o evidentă turbulenţă a determinărilor ce ameninţă să dezechilibreze  raportul cu legea naturală, cu toate că la nivel macro se fac totuşi conexiuni esenţiale. Modul teandric de existenţă, de care vorbea Nichifor Crainic, înclină spre uman, dar nu atât cât să-l basculeze în extrema dostoievskiană a idealului sodomic. Starea de fapt despre care vorbim este datorată  dualismului luării la cunoştinţă şi caracterului  ireversibil al semnificaţiilor; o problemă preponderent a esenţializării în referenţi diferiţi, chiar divergenţi, care conduc spre referinţe convergente.

Marketingul politic, aşa cum este el înţeles de media românească, sfidând evoluţia sau involuţia unor factori economici, selectează referenţi divergenţi (o aserţiune a lui Traian Băsescu din anii când  era minstru al transporturilor, o alta de când era primarul capitalei şi o alta din primul mandat de preşedinte) spre a forţa argumente ale unei inconsecvenţe politice a personajului. Voit sau nu, acest tip  de discurs încalcă câteva principii elementare ale logicii: al identităţii, al noncontradicţiei şi chiar al raţiunii suficiente. Elucidările, astfel viciate, construiesc o altă ordine în realitatea care se doreşte a fi precumpănitoare. Se trece cu o uşurinţă fie imputabilă releivoinţe, fie neştiinţei, de la cazuri cu o singură circumstanţă comună (reducerea salariilor în sectorul bugetar), la cazuri cu o singură  diferenţă între ele (refuzul sub diferite forme a unei discipline sociale). Evident este însă că discursul mediatic românesc în probleme de marketing politic tinde spre judecăţile  entimematice de gradul al doilea (toate insuccesele se reţin pe seama preşedintelui doar pentru că provine din partidul de guvernamânt, oricât s-ar detaşa el de executiv; discursul mediatic al opoziţiei ţinteşte să producă o breşă nu de natură constituţională, ci o disensiune de efect).

Numai că după separarea de drept a puterilor în stat, discursul mediatic al opoziţiei a fost inconsecvent; în timpul lui Ion Iliescu a ţintit spre corupţie şi criptocomunism. În timpul lui Emil Constantinescu a vizat explicit personalitatea inofensivă a acestuia (înfrânt de structuri), ca acum centrarea referenţilor să se facă doar pentru omogenizarea referinţelor, subordonate unui singur scop: dezechilibrarea puterii (o noua suspendare a preşedintelui). Dacă acestea sunt chestiuni ce ţin de deontologia presei (flexibilă şi ea la români, contrar ştiinţelor comunicării), opinia publică, în partea ei independentă de presă sau de sindicate (poli majori de influenţă), cu toate că nu mai este copleşitoare, rămâne totuşi decisivă în exerciţiul electoral după criterii sondate de sociologi, însă greu influenţabile ca referent. În confruntarea de la ultimul scrutin prezidenţial dintre Mircea Geoană şi Traian Băsescu a fost suficientă o singură referinţă, cea unor vizite discrete, una mai întâi la Moscova şi o a doua la Sorin Ovidiu Vântu. Acestea trimiteau la referenţi diferiţi, dar cu o referinţă convergentă; românii au încă o atitudine rezervată  faţă de ruşi, cu argumentele lor istorice, iar numele lui Sorin Ovidiu Vântu este asociat cu prejudicierea printr-un fond naţional de investiţii a multor mii de oameni de buna credinţă. Ori aceste două referinţe au avut o convergenţă care a decis  soarta  scrutinului. Votul opiniei (judecată problematică) a întrecut manifestarea unor credinţe (judecăţi asertotice) şi a ştiinţei politice (judecată abductiv-apodictică).

Metoda de analiza a opiniei a fost una inductivă, potrivit căreia condiţiile determină şi efectul şi cauza. Votul după credinţă a fost unul asertotic, conform aşteptărilor, considerând că toate cauzele conduc la acelaşi efect în psihologia mulţimilor, în timp ce în  judecata abductivă, de eliminare a simetriilor, condiţia poate să varieze de la un caz la altul. Opinia s-a manifestat ca o entimemă de ordinul al treilea (concluzia a fost lăsată ca problemă la deliberarea electoratului. Credinţa s-a manifestat ca o entimemă de ordinul întâi (deruta de prioritate premiză-concluzie), adică entimema de ordinul întâi, iar cei care au dat curs ştiinţei politice s-au situat în contextul entimemei de ordinul al doilea, mizând că premisa minoră este evidentă. Politologii cunosc bine că balanţa în luarea deciziei în favoarea opiniei, cu raţiunea ei emoţională simplă, de tipul educţiei, caz în care concluziile nu totdeauna sunt echivalente, de ataşament faţă de cei în dificultate e greu de cuantificat (cazul lui Gigi Becali în alegerile pentru Parlamentul European, cel al lui Ion Iliescu după Nicolae Ceauşescu, probabil şi cel al lui Dan Diaconescu – prin victimizare).

Pe de altă parte, intervin regulile psihologiei mulţimilor de desemnare a liderilor. Lucrurile acestea însă sunt valabile în cazul popoarelor lipsite de o cultură politică şi de un îndelungat  exerciţiu democratic, unde esenţialul pune în umbră raţionalul. Intensiunea, ca şi extensiunea referenţilor valorii logice variază nu numai de la un individ la altul (referenţi diferenţiali), de la o regiune la alta (referenţi comunitari), dar şi de la un popor la altul (referenţi istorico-sociali şi culturali). Premisele, la rândul lor, sunt fie decisiv suficiente, fie decisiv necesare. În cazul electoratului din România, conclusivitatea influenţei nu totdeauna validează adevărul premiselor, de aceea politicienii cred mai mult în referinţă decât în referent (ceea ce face şi presa românească), iar validările se realizează mai puţin ca valoare de adevăr şi mai mult ca valoare de referinţă.

Iulian Chivu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com