Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Diatezele opţiunii:

Reflexivul dinamic

Iulian Chivu

In acord cu structurile perceperii primitive a lumii, mitul a încetat să-şi mai subziste prin rit şi s-a retras în siguranţa simbolurilor. Înţelegerea corporalităţii ca gen a făcut obiectul lui şi a instituit alegoric categoriile mai întâi în planul temporalităţii, fără de care nu poate să existe memoria lucrurilor (condiţie aristotelică), după care reprezentarea spaţiului în temeiul sofianic, nespaţial (topos atopos), a urmat să deschidă posibilităţi egale tuturor diatezelor opţiunii. Iată aşadar trei aspecte paradigmatice:

1- Într-o istorisire a lui Titus Livius (Ab Urbe condita), în bătălia pentru cetatea Alba, un tânăr roman, pe nume Horaţiu, ucide un adversar căruia îi ia haina ca trofeu. Dusă acasă, haina este recunoscută şi îi prilejuieşte surorii sale o tragedie; tânărul ucis era chiar  iubitul ei. In timp ce îl bocea, Horaţiu o ucide  fiindcă deplângea moartea adversarului şi încearcă astfel să dea o pildă şi celorlalte femei. Tânărul este însă acuzat de crimă, dar cu toată durerea pentru pierderea fiicei, tatăl lui Horaţiu îşi va apăra fiul pe motiv că, dacă în cauză nu ar fi sentimentul superior al acestuia, el însuşi l-ar ucide.

2- În Cântecul Nibelungilor, socotit Iliada  germanilor, Gunther o peţeşte pe Brunhilda, virtuoasa regină a Islandei, dar Siegfried, care îl ajutase consistent s-o câştige pe Brunhilda, îi va răpi acesteia centura şi inelul şi i le va da soţiei sale, Krimhilda (sora lui Gunther). Se iscă o stare conflictuală şi Krimhilda apelează la ajutorul unchiului ei, Hagen. Acesta îi va cere Krimhildei să-i destăinuie vulnerabilitatea lui Siegfried ca să-l poată ajuta. Femeia va face un semn pe mantaua soţului în dreptul locului vulnerabil fără să ştie că aşa va fi ucis. Precum Medeea, Krimhilda îi va ucide ea însăşi pe Gunther şi pe Hagen. Fiindcă îi ceruse sprijinul lui Attila, conducătorul hunilor, în schimbul promisiunii că se va căsători cu el, unul dintre generalii acestuia o va ucide pe Krimhilda din solidaritate bărbătească cu victimele  ei.

 3- Cartea a VI-a din  Mahabharata, Bhagavad-gita, îl are ca erou  pe Arjuna, unul din cei cinci fraţi  Pandu, într-o relevantă discuţie cu Krsna, în forma lui umană. Zeul îi argumentează lui Arjuna de ce trebuie să lupte alături de fraţii săi împotriva verilor  lor, fiii lui Dhrtarastra, care îi îndepărtaseră de la putere. Arjuna refuza lupta în numele unui principiu: „Mai bine să trăiesc cerşind în lume decât să-i ucid pe marii mei învăţători”(I.40). În acest sens, reţinem câteva versete: „Dacă însă nu vei da această luptă [Arjuna, Luminosul, sansk.], înscrisă în Lege, atunci, trădându-ţi Legea proprie şi renumele, îţi vei atrage păcatul”(II.32). „Ucis, vei dobândi cerul; trăind, vei avea parte de pământ” (II.37). „Simţurile sunt socotite deasupra obiectelor lor; deasupra simţurilor este simţul intern; deasupra simţului intern este mintea; deasupra minţii este Sinele” (III.42). „Nu există cunoaştere pentru cel fără yoga; pentru cel fără yoga nu există contemplaţie; pentru cel fără contemplaţie nu există pace; de unde să vină fericirea pentru cel fără pace?” (II.66). „Numai fapta să-ţi fie conducătoare şi niciodată fructele. Să nu ai drept temei fructul faptelor; nu te lega de nefăptuire” (II.47). „În omul ce îşi îndreaptă mereu gândurile spre obiectele simţurilor, se naşte legătura cu ele; din legătură se naşte dorinţa, iar din dorinţă apare mânia” (II.62). „Nu există  aici pe pământ un instrument purificator asemănător Cunoaşterii; pe aceasta o găseşte singur, în sinea lui, cu timpul, cel desăvârşit în yoga” (IV.38). Pledoaria este convingătoare şi faptele urmează aşa cum se cunosc din Mahabharata.

De data aceasta, tipologia blagiană a punerii în act, conform căreia occidentalul ne propune  perspectiva anabasică, a avansării în lucruri, iar orientalul adoptă   atitudinea  catabasică, a retragerii din orizont, nu răspund decât la modul global nevoilor interpretative. Mai degrabă va trebui să avem în vedere tipologia culturilor după Spenger: occidentală sau a infinitului tridimensionat, arabă (peştera, bolta), egipteană (drumul labirintic), chineză sau a drumului în natură şi cea rusească sau a planului nemărginit. E adevărat că în toate cele trei situaţii (Ab Urbe condita, Cântecul Nibelungilor şi Bhagavad-gita) există un erou care pune în act un principiu moral: pedepsirea, aspră dar raţională în felul ei, a unui fapt imoral. Tânărul Horaţiu ucide în numele unui criteriu superior ca să nu ajungă la emoţionalul precumpănitor, Krimhilda îşi va ucide fratele dintr-o determinare emoţională, nu însă fără raţiunea unui criteriu (dezlănţuirea unei cauzalităţi precumpănitoare), dar îşi ucide şi unchiul, ca o sancţiune a perfidiei, neapărat după un criteriu moral; el mijlocise descumpănirea (Socrate şi Platon apreciau ca iraţionale judecăţile morale). Krimhilda însă va fi ucisă la rândul ei dintr-o determinare genuină, a solidarităţii de specie. Deşi conflicte diferite, cele două cazuri occidentale pun în act acelaşi mod de a formula atitudini, reacţiile sunt spontane şi raţionale, pe când, în Bhagavad-gita, Arjuna are nevoie de o determinare care să-l declaseze din brahma în sudra. Pentru el, în situaţia dată, opţiunea impune nu stingerea păcatului într-o virtute, ci libertatea actului; eroul îşi reia  arcul în mână. Arjuna se întoarce la o maturitate mundană depăşită ca prag brahmanic, pe când Horaţiu urcă spre ea fără a atinge măreţia tragică. El cunoaşte doar gloria şi  se situează într-un tragic neevoluat, însă neaberant din moment ce se justifică la un nivel superior, deasupra relaţiei frate-soră. Judecata o face însuşi tatăl victimei şi al asasinului. Abia el atinge măreţia tragică; în el se împacă actul cu criteriul. Krimhilda, în schimb, atinge măreţia tragică numai în momentul în care ucide, dar o face nu ca să atingă gloria, ci ca să facă o prea dreaptă judecată. Ea împlineşte sub o falsă fatalitate un act de semnificaţie; punerea în act este doar acordul cu  semnificantul care preexistă în norma etică, iar Krimhilda îşi asumă mai mult în fapt decât i-ar fi dat codul. De aceea, dintr-o eroare (finalizare gotică), sfârşeşte tragic la confruntarea cu un alt cod. Tatăl lui Horaţiu judecă şi sancţionează iertând în numele unui principiu. El elimină eroarea, pe când Krimhilda nici nu se gândeşte la ea şi sacrifică orbeşte principiul de cod în favoarea unuia strict moral. Lucrurile se complică însă cu Arjuna. El atinsese deja brahmanirvana, stadiu din care un sudra este o stagnare, un pas înapoi. Situaţia este paradoxală numai văzută din afară, pentru că în brahmanism istoria nu este suspendată prin revelaţie, ci devine mai posibilă prin ea. În dialogul cu Arjuna, Krsna recheamă la faptă (karma) prin înţelepciune eroul, bărbatul (puruşa), nu înţeleptul (muni). Arjuna ştie că izvorul durerii este dorinţa, după o morală intenţionistă, specifică şi buddhismului, dar pe care o întâlnim şi la Aristotel: „fiinţele care au percepţie au parte şi de suferinţă şi de plăcere, cele care resimt acestea cunosc dorinţa”(Parva naturalia).Tocmai pentru asta, Arjuna îi declară la început lui Krsna că preferă să  trăiască cerşind decât să-şi ucidă  învăţătorii. Categoric, cele trei cazuri ne oferă trei aspecte de principiu („Principiul cel mai sigur e acela în privinţa căruia e peste putinţă să ne înşelăm”- Aristotel; Metafizica, 1005b). Aceasta nu este însă situaţia iniţială, ci numai cauză (reflexivitate de principiu); motivele sunt exterioare de fiecare dată. Iar dacă în legătură cu  natura motivaţiei epicul este suficient, să vedem însă ce determină el în raportul cu conştiinţa de sine în fiecare caz. Tânărului Horaţiu i se impută o vină tragică, dar principiul consanguinităţii, delimitativ, cedează în faţa principiului civic, superior şi imperativ, pe când Krimhilda este acuzată că îşi depăşeşte condiţia, deşi aplică o pedeapsă absolut echitabilă din perspectiva raţională a codului; vina ei este una de procedură. Ca şi Horaţiu, ea nu-şi face procese de conştiinţă fiindcă simultan răspunde unui imperativ, o datorie de conştiinţă. La nivelul acesta, simultaneitatea este imposibilă fiindcă diluează motivaţia. Din perspectivă metafizică, se poate face abstracţie de semnificaţia culpei; metafizic, ea nu are dimensiune, ci intensitate doar. Cazul lui Arjuna este ilustrativ. Abia odată cu raportarea la conştiinţa de sine se  confirmă anabasicul occidental şi catabasicul oriental, fluxul şi refluxul sinelui în conştiinţa faptei. Punerea în act, ca diateză a opţiunii şi nu a impulsului, se face de fiecare dată în numele suprimării Răului şi al deplinătăţii Binelui generic („Răul este ceea ce împiedică Binele să fie deplin”, Jean-Paul Sartre, Esenţă şi adevăr). Aşadar Horaţiu şi Krimhilda ating libertatea. Arjuna revine la ea în numele unei cauze care nu-i afectează casta. La primii doi e vorba despre noblesse, iar la ultimul doar de o translare a virtuţii, de aceea  Arjuna tinde către un reflexiv eventiv. „Simţul tragicului creşte şi descreşte în raport cu senzualitatea”, se spune (Nietzsche; Dincolo de Bine şi de Rău), şi de aceea Krimhilda nu simte ca Antigona şi nici Horaţiu ca Arjuna. Krimhilda capătă o măreţie justificată, dar barbară („În răzbunare şi în dragoste, femeia e mai barbară decât bărbatul”, adaugă Nietzsche). Krimhilda nu caută gloria şi cu toate că intuieşte tragicul  îşi asumă actul justiţiar (dar nu ca Arjuna), în timp ce Horaţiu descoperă tragicul  post factum, orbit fiind de glorie. Și Horaţiu şi Krimhilda acţionează impulsiv; raţionalul moral e mai  cald decât raţionalul de cod şi de aceea se însoţeşte mai mult cu gloria decât cu valoarea (o confirmare ne-o aduce şi Corneille, în  Le Cid). Valorile de cod, prin semnificare, conduc spre conduită şi orice valoare poate să intervină în mecanismul de semnificare care a generat-o. Este un adevăr de natură entimematică, dar care urmează experienţei fără a-i anula prerogativa de a aplica norme şi de a adapta excepţii. Natura sinelui, personalitatea, tradiţia culturală, religiozitatea probează însă că punerea în act rămâne totuşi o libertate paradigmatică a diatezelor de opţiune. Răspunsurile pot fi doar de natură anabasică sau catabasică, însă determinaţiile decid, în virtutea relaţiei gândire/limbaj/acţiune,  la nivel de diateză (măsura în care subiectul se implică în predicat). Reflexivul dinamic rămâne cel mai  bine reprezentat din câte se pare în  epică, mai ales în cea eroică, unde conflictualul impune soluţia, nu şi maniera de formalizare.

Iulian Chivu

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com