De curând m-am reîntâlnit cu dramaturgul Matei Vişniec care a venit din nou la Botoşani după mulţi ani de ultima lui vizită, de la care, în statutul şi biografia lui, s-au  petrecut schimbări impresionante, cele cunoscute de orice persoană aflată într-o  cât de vagă conexiune cu sfera culturii. Adică el este azi o celebritate, o vedetă care a cucerit Parisul, aşadar nu orice loc anonim din  lume, ci chiar oraşul luminilor care a dat secole de-a rândul tonul modei culturale; el e azi un dramaturg jucat pe zeci de scene ale lumii, tradus în numeroase limbi, apreciat de cunoscători şi respectat de marele public. Ce mai, e un nume dintre cele cu care românii de azi se mândresc, chiar dacă, din decenţă şi nu numai, uneori se fac că aşa se cuvine să fie lucrurile.

Prilejul vizitei lui la Botoşani, ca şi în alte câteva locuri din ţară, - fireşte, mai întâi de toate, în Rădăuţi, oraşul său natal (care este şi al meu) - într-un turneu organizat de intrepida poetă Carmen Veronica Steciuc de la Suceava,  a fost, de fapt, o întâlnire mai complexă a acestui creator cu publicul românesc de azi, cuprinzând conferinţe, lansări de cărţi ş.a., proiect al cărui element principal a fost prezentarea unui spectacol neobişnuit. Şi anume, pornind de la faptul că, înainte de orice, el a fost şi a rămas în esenţa sa  profundă poet, a conceput un mod spectacular de a transforma personajul liric în personaj dramatic, cu ajutorul unor colaboratori dotaţi cu experienţa teatrală, cu mobilitate intelectuală  şi cu talent: trupa Mr. DELAGARE & CIE din Paris. Aceştia sunt trei protagonişti: un actor, totodată şi regizor, Mustapha Aouar, însoţit de doi instrumentişti, care realizează împreună un original dialog al artelor ce aminteşte de conceptele dobândite de-a lungul timpului în diacronia culturală a lumii; de pildă, de simbolismul în care „cuvânt, culoare, sunet/ se-ngână şi-şi răspund”, proclamând însă supremaţia  acelei sintagme ”de la musique avant toute chose”.  In esenţă, aceşti protagonişti interpretează poezia, în special pe cea a autorului bucovineano-parizian, sub emblema primei sale cărţi de poezie, "La ville d’un seul habitant", dar, în semn de curtoazie (sine qua non pe malurile Senei!)  şi faţă de câţiva poeţi români agreeaţi de acesta. Modul cum frazează actorul şi cum induce modulaţiile  verbale, accentuând esenţele textului poetic, printr-o infinitate de nuanţe subtile şi sugestive ale rostirii scenice, subliniate prin diferitele modalităţi originale ale acompaniamentului instrumental, devenit un veritabil partener de dialog scenic - un personaj ce dă cuvântului replici nonverbale - face ca poezia să-şi depăşească statutul de text liniar, condamnat la a fi revelat doar prin lectură individuală, devenind o artă tridimensională cu reale şi încântătoare virtuţi spectaculare.

Acest exemplu mi-a amintit de un aspect ce mi-a stârnit nu de mult nedumerirea şi tristeţea. Şi anume, în cadrul unui grandios concurs-serial de televiziune în  care se urmărea revelarea diferitelor talente ale candidaţilor, atunci când vreunul dintre aceştia încerca să  abordeze un text poetic, chiar din Eminescu, sau, în genere, să aducă în atenţie latura literară, gândind,  pe bună dreptate, că şi creaţia literară este rod al talentului, juriul, altminteri format din oameni simpatici si educaţi, întrerupea rapid evoluţia acelora, apăsând butonul hortativ cu o vădită ideosincrasie manifestată faţă de tot ce e poezie şi literatură, stimulând în acest sens  şi reacţia consonant peiorativă  a publicului tânăr din sală, cu argumentul că această zonă nu produce spectacol (ca şi cum talentul ar fi doar un apanaj al artelor scenice !). Spectacolul realizat de companionii parizieni ai lui Matei Vişniec, înălţat pe fundaţia poeziei, mi s-a părut cea mai elocventă şi potrivită replică polemică faţă de acea atitudine desconsiderantă şi-mi pare rău că nu a fost prezentat la televiziune la o oră de vârf spre a demonstra publicului larg cum se poate face spectacol din poezie dacă ai ingeniozitate, mobilitate şi talent şi, mai ales, credinţă în virtuţile poeziei.

Vizita lui de acum la teatrul botoşănean a însemnat şi o conversaţie lipsită de formalism cu publicul interesat de avatarurile unui creator de o asemenea anvergură. El a povestit pe un  ton  firesc şi sincer, despre întâlnirea sa  cu mediul francez  în care, pe de o parte, a găsit la tot pasul  o sumedenie de urme ale predecesorilor români care au marcat cu prezenţa lor trecutul şi chiar cultura marelui oraş şi, pe de altă parte, despre senzaţia de déja vu pe care i-a produs-o  acel areal pe care îl cunoştea parcă dintotdeauna, apropriat fiind din lecturile bogatei biblioteci şcolare din Rădăuţii copilăriei noastre comune, acelea care i-au acordat „primul azil politic”. Apoi, în cadru restrâns, conversaţia noastră a alunecat spre amintirile comune despre acel mediu saturat de influenţa benefică dar dureroasă a  detrunchiatului Cernăuţi, la profesorii noaştri  care au ştiut să ne asigure o serioasă temelie  (in)formativă  (cu o  reverenţă mult pătimitului intelectual Nicolae Hlinschi, profesorul nostru de română), la revista liceului nostru, Lumina,  animată de profesorul de engleză Mihai Pop, în care, de fapt, la momente diferite, am debutat amândoi, dar şi redutabilul istoric literar Liviu Papuc ş.a m.d. Omul cu care stăteam la taifas depănând amintiri nu avea nimic din morga pe care o poartă pe umeri alţi oameni celebri, nimic din aroganţa sau suficienţa cuiva care te priveşte de sus, de la înălţimea devenirii sale sociale şi a norocului său. Nu era nici acea modestie orgolioasă a altora care nu se laudă singuri dar aşteaptă evident să le ridici osanale, ci un firesc, o căldură omenească, o înţelepciune şi un bun simţ pe care nu le întâlneşti în fiecare zi, toate acestea laolaltă împlinind în mod fericit portretul moral al unui creator  ce-a străbătut treptele către succes sprijinit doar pe propria sa valoare şi determinare.

Cu acel prilej mi-am amintit şi de o altă vizită a lui în teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, din iarna anului 1987 când a sosit la premiera unui spectacol pe care îl realizasem  împreună cu colectivul pe care-l conduceam atunci ca directoare. Era cunoscuta piesă Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni din care echipa noastră de atunci, având la pupitrul regizoral pe Laurian Oniga, studentul preferat al Cătălinei Buzoianu, iar ca asistent de regie pe încă neştiutul Dan Puric, pe atunci actor stagiar al teatrului nostru, a realizat un spectacol cu totul deosebit care a antrenat ca într-un turbion de energie creatoare - în care se manifesta deja, nu în ultimul rând, forţa polarizantă a lui Dan Puric - aproape întreaga trupă a teatrului în jurul nucleului de tineret. În seara premierei a sosit la Botoşani o întreagă galerie de specialişti teatrologi printre care se afla şi tânărul poet şi jurnalist Matei Vişniec cel căruia maestrul Valentin Silvestru îi dăduse deja girul si „botezul” de om al teatrului. Acel incontestabil lord al teatrului românesc, adevărată „instanţă de consacrare” a fenomenelor din  lumea scenei, scrisese despre Matei Vişniec: ”El e acum pentru mine un incontestabil dramaturg. Nu rămâne decât să afle teatrele că piesele sale există, ca sunt tipărite (...) că, prin urmare, e pregătit sub multe raporturi să intre în fermecătoarea bolgie a scenei”[1].  La rândul său, dramaturgul nu va uita şi nu va minimaliza  peste ani rolul marelui critic în devenirea sa teatrală: ”Un mare ajutor mi-a venit şi din partea lui Valentin Silvestru, autoritatea aproape supremă a criticii teatrale româneşti din acei ani, redactor la România literară. (...) M-a chemat deci la el în birou şi mi-a spus: Luaţi loc, v-am chemat pentru că sunteţi un autor adevărat.”[2] 

Acel spectacol al nostru, realizat de trupa  teatrului din  Botoşani avea să  entuziasmeze publicul, şi nu oricare, ci chiar pe cel din Bucureşti într-un turneu întreprins special   în capitală, dar şi, la unison, întreaga critică teatrală în frunte cu seniorul Valentin Silvestru, cel care ne-a fost mereu alături. Au scris atunci mulţi alţi comentatori (am numărat parcă vreo 12 cronici, toate apreciative!), printre care atât lordul Valentin Silvestru, dar şi tânărul dramaturg Matei Vişniec, atunci în calitate de cronicar teatral al revistei Contemporanul din Bucureşti. După ani am găsit printre vechile mele hârtii cronica pe care a scris-o cronicarul teatral Matei Vişniec de atunci. Citez câteva pasaje din cuprinsul ei: ”Comedia Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni montată la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani continuă programul  deosebit de ambiţios al acestei instituţii de a găzdui veritabile dialoguri artistice, în sensul accesului la experiment, la inovaţia formei, la stimularea expresiei originale. (...) Povestea inedită pe care ne-o istoriseşte vizual regizorul este deosebit de captivantă pentru că pe acest al doilea nivel al spectacolului coerenţa este impecabilă şi simbolurile au preganaţă. (...) Intr-un ritm alert actorul se joacă pe sine, îşi interpretează personajul şi suportă presiunea textului. (...) Treptat spectacolul ia înfăţişarea unei parabole a agresării (...) Revoltându-se, actorul se îndepărtează şi mai mult de personajul său, ajutându-ne însă să-l descoperim ca om.(...) O ciudată melancolie pluteşte peste acest spectacol al dramei actorului care se dezvăluie pe sine, el, luptătorul obosit de himere. (...) Acest spectacol interesant, cu întrebările lui, cu răspunsurile mai mult sau mai puţin limpezi pe care le oferă, cu tensiunile lui şi cu momentele de fină poezie conţine chiar mai multe puncte de nelinişte decât ar fi nevoie pentru a porni în căutarea adevărului.”[3]

 Acum, după atâţia ani de la acel spectacol excepţional,  mi se pare că se manifestă o volută a simetriei ce consună cu un alt eveniment provocat de piesa lui Matei Vişniec Caii la fereastră, montată în prezenta stagiune la teatrul botoşănean[4], spectacol căruia mi s-a părut, după ce l-am vizionat la puţină vreme de la întâlnirea relatată mai sus, că i se potrivesc oarecum  cele scrise odinioară de cronicarul cu acelaşi nume. Adică,  şi acum ca şi atunci, „coerenţa este impecabilă şi simbolurile au pregnanţă”. Intâlnirea acestei piese cu regizorul Petru Vutcărău, familiarizat deja cu dramaturgia lui Vişniec, a produs un spectacol tulburător în care marile coordonate ale textului sunt puse în lumină cu o remarcabilă acurateţe şi consonanţă ideatică. S-a scris mult despre această primă piesă a lui Vişniec ce poartă deja galoanele propriei istoricităţi, s-au relevat şi subliniat marile sale simboluri şi conotaţii. Spectatorul care sunt azi, familiarizat îndelung, prin voia destinului, cu limbajul teatral, cu toate bunele şi relele acestei lumi a scenei, a trăit o tulburare aparte privind această atât de cunoscută piesă în întruparea de acum. Am ascultat dialogul de început dintre fiul imberb ce îmbracă uniforma înrolării şi mama care-i face valiza, având în memoria culturală ce ne-a înzestrat cu intertextualismul inerent al unei istorii suprasaturate de repere, modelul teatrului absurd, cel al ratării de-a comunica, dar şi receptarea acestei secvenţe ca fiind provocatoare de comic savuros. Dincolo de toate, am perceput şi am vibrat profund la tragismul general uman al universalei şi anistoricei drame a Mamei care-şi ascunde după replicile şi sfaturile mărunt pragmatice, spaima uriaşă de a trebui să se despartă pentru prima dată de pruncul său născut în durere şi legănat cu nesfârşita afecţiune şi îngrijorare maternă zeci şi zeci de nopţi de nesomn, pe care l-a ocrotit şi l-a văzut crescând, propulsat parcă în acest proces de energia şi combustibilul voinţei sale temătoare, învăţându-l să facă primii paşi, să rostească primul cuvânt, să scrie prima literă şi câte altele ale devenirii omului din copil. Toate aceste lucruri şi atâtea altele aidoma sunt, de fapt, cele împachetate în valiza pe care i-o pregăteşte Mama – personaj universal – copilului său ce, din păcate, şi-a isprăvit copilăria şi pe care o forţă străină, rece şi nespus de rea îl obligă s-o părăsească şi să plece în necunoscut, într-o direcţie în care sfârşitul este o foarte posibilă probabilitate. Şi care chiar se produce într-adevăr şi vestea sa, de un tragism de nimic egalat, se întoarce prin intermediul unui hieratic Mesager, politicos, candid, chiar afectuos şi înarmat cu un buchet de flori ce poate fi semnul  curtoaziei sale de musafir, dar şi al omagiului sepulchral.

Mai e vorba în această piesă dar şi în altele ale lui Vişniec despre manipularea mentală a oamenilor, o meditaţie despre modul cum voinţa, mania, obsesia, ambiţia dementă a  unui singur om devine o forţa generală distructivă care se impune tuturor celor din jurul său  printr-un mecanism psihologic încă inexplicabil. Scena dialogului dintre cei doi soţi în jurul mesei din sufragerie, în care tânărul bărbat îl invocă într-o adoraţie progresivă pe atotştiutorul Colonel, este deosebit de elocventă pentru  acel mecanism psihologic de inducere a gândirii altcuiva în mintea unui om care-şi modifică astfel, fără să ştie sau să vrea, esenţa fiinţei şi Sinelui său, devenind altcineva capabil de acte cu totul reprobabile şi regretabile ulterior.  Iar acel grup de oameni se măreşte din aproape în aproape, precum  cercul produs de un  tzunami pe ocean, până cuprinde oraşe, ţări şi continente, mută hotare, schimbă istoria şi geografia, răvăşeste ca un cutremur devastator sau ca un diluviu catastrofal destinele personale ale oamenilor, rosturile fireşti, normale,  ale familiilor, ale aşezărilor,  configurând  impactul produs asupra vieţilor private de ravagiile istoriei manipulate de demenţi. Poate că în această temă  obsesivă a autorului se manifestă  şi un ecou subliminal al acelei tensiuni şi frustrări teribile a  bucovinenilor ce au supravieţuit masacrului de la Fântâna albă şi a celor care  s-au  refugiat în Rădăuţii copilăriei noastre, din  nordul detrunchiat al  acelei provincii atât de iubite de Eminescu.

Am lăsat la urmă un simbol teatral ce m-a impresionat  în mod izbitor, acela al eroului ucis de iureşul mulţimii şi diseminat pe tălpile sutelor de bocanci anonimi. Regizorul a găsit o modalitate foarte expresivă de-a traduce prin  semn teatral această idee răvăşitoare a dramaturgului despre care s-ar putea scrie întregi eseuri doctorale: văduvei îndoliate i se aduce, în locul sicriului cu trupul neînsufleţit, un odgon nesfârşit pe care sunt înşiraţi zecile de bocanci anonimi ce-i poartă trupul pe tălpi. Vederea lor mi-a adus la suprafaţa memoriei un alt simbol cultural  consonant. Şi anume, acel pasaj  din Originea operei de artă a lui Heidegger, referitor la tabloul lui Van Gogh, pe care îl reproduc în continuare pentru a sublinia corespondenţa acestor paralele de gândire. „O pereche de încălţări ţărăneşti şi nimic mai mult. Şi totuşi... Din deschiderea întunecată a interiorului lor lăbărţat se desprinde truda paşilor munciţi. In soliditatea greoaie  dar nu lipsită de nobleţe a încălţărilor s-a acumulat încrîncenarea mersului domol prin brazdele departe întinse şi mereu aceleaşi ale cîmpului, peste care bate aprig, vîntul. Pielea încălţărilor este pătrunsă de umezeala şi mustul pămîntului. Sub tălpi se strînge soliditatea drumului pe cîmp în asfinţit. Din încălţări răzbate chemarea tăcută a pămîntului, calmul cu care acesta îşi dăruieşte grîul copt şi chipul misterios în care el ni se refuză cînd iarna, câmpul se întinde în pustiul nedesţelenirii sale. Din aceste încălţări se desprinde grija mută pentru pîinea ce de toate zilele, bucuria tăcută de-a fi răzbit din nou nevoinţa, uimirea în faţa miracolului naşterii şi zbaterea sub ameninţarea morţii.Toate acestea noi  nu le vedem decît privind încălţările din tabloul lui VanGogh. (...) Opera de artă ne-a făcut să înţelegem ce sunt cu adevărat încălţările. (...) Esenţa artei ar fi aşadar aceasta: punerea-de-sine-în operă a adevărului fiinţării.” [5] Şi într-adevăr, acea grămadă de bocanci cazoni din piesa lui Vişniec,  simbolizând tragedia cumplită şi inutilă a atâtor tineri căzuţi oriunde şi oricând pe câmpurile războaielor absurde, adică a vieţii Omului obişnuit zdrobit şi aneantizat de uriaşa forţă distructivă, despre care s-ar putea povesti romane întregi,  ne  revelează  azi încă o dată, prin alte mijloace, această esenţă a artei.   

Această complexă reîntâlnire cu Matei Vişniec  mi-a confirmat încă o dată imaginea unei personalităţi care, pornită la drum din oraşul dintre mânăstirile Bucovinei,  a găsit echilibrul între general şi particular, între marile probleme ale lumii întregi şi cele ale individului şi ale sufletului omenesc, adesea strivit de roata istorei determinate de inşi monstruoşi, scrisul său constituindu-se astfel în cea mai ingenioasă armă de luptă pentru pace. General umanul, valorând la fel pentru omul din România, din Franţa, din Rusia ori din Japonia, exprimat de el cu o dozare impecabilă a mijloacelor, face ca scrisul lui să vorbească la fel tuturor oamenilor de pe pământ,  relevând absurdul ce ne guvernează pe toţi, drept care teatrul său a venit, în chip firesc, în prelungirea celui creat de un alt român cuceritor de suflete prin deconcertarea întru absurd, Eugen Ionescu,  cel care parcă i-a premers ca o avangardă să vestească lumii  culturale şi centrului ei, Parisul, venirea celui ales.

 Lucia Olaru Nenati