Reclama Dvs.

Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri








 

 

Relativul fenomenului

Ion Mânzatu

 

În rândurile de mai sus sunt afirmaţii care par ciudate şi, par încărcate cu o doză consistentă de absurd – de ce să n-o spun -, pentru foarte mulţi sunt cu totul ieşite din metodica pe care ar trebui s-o îmbrăţişeze un om care are pretenţii să scrie despre astfel de teme. De regulă socotim că suntem într-o realitate acceptată, o realitate dovedită, una materială, care se sprijină pe argumente solide şi  trecute prin experienţa empirică, ultima, dacă vreţi, atunci când vorbim despre existenţă. Aşa par a se ordona faptele în această realitate manifestă, iar argumentele pentru o astfel de ordine nu sunt nici puţine, dar şi bine sprijinite de o axiomatică solidă. Când îndrăzneşti să abordezi o astfel de lucrare te străduieşti de cele mai multe ori să arăţi celui care se arată dornic  să te citească, faptul că eşti bine documentat, că ai înţeles logica,  că ai urmărit până la rădăcină, şi că ştii să mânuieşti relaţia  termenilor, astfel încât să ajungi într-un punct în care să te confrunţi cu autoritatea, şi nu sunt puţine autorităţile în parcursul evoluţiei istorice de până acum. Lucrarea la care trudeşti, va deveni un relativ al fenomenului format dintr-o structură de acţiuni, relaţii, rapoarte, nivele, forme ce reprezintă o realitate manifestă; O oglindă care stabileşte o simetrie între realitatea manifestă şi o imagine a ei fixată cu ajutorul noţiunilor. Scopul principal este ca, relativul – lucrarea, cu alte cuvinte - să descopere elemente noi cu care să întărească solidiatea relaţiilor respectivei structuri pe care, de regulă, ne-o  înfăţişăm ca un moment static al  realităţii manifeste; perisabilă, dar statică. Pentru ca reprezentarea să capete formă e nevoie să stabilim unde şi cum se întâlnesc diferitele puncte de origine ale planurilor, şi cum anume întreţin relaţiile specifice, indicate de coordontaele lor. Problema este că, mai degrabă ştim că organizarea unor astfel de structuri tind să diversifice şi să  nuanţeze continuu calitatea  mişcării, care anulează orice moment static; decât să se înfăţişeze în suficiente momente statice încât să avem convingerea – că într-un final – vom obţine o imagine finală, una care să fie corectă şi definitivă.  Şi totuşi, căutăm  mereu să descriem şi să explicăm  structura printr-o imagine statică, creând mereu iluzia că şi imaginea următoare va fi statică, ca atare identică celeilalte, fără nici un element în plus, lucru care nu este corect; nu există – nici într-o realitate manifestă, ca nici în vreo alt fel de realitate definită – două imagini ale acesteia care să fie identice. Chiar dacă mişcarea trebuie definită ca un proces de înlănţuire, ceea ce ar însemna că fiecare za a lanţului este o entitate autonomă care se leagă doar de precedenta şi de următoarea, în fapt, morfologia realităţi este stabilită mai degrabă de o succesiune de unde decât de forme materiale.  În consecinţă, nu există două noţiuni identice care să descrie respectiva structură, chiar dacă suntem tentaţi mereu  să-i descriem relaţiile ca fiind rezultatul unor raporturi eterne; în fapt, eternitatea o presupunem, n-o putem defini în termeni caracteristici. Este foarte greu, din postura noastră, a entităţilor care  mobilăm formal orizonturi limitate, să definim sau să caracterizăm eternitatea. Starea de perisabilitate pe care mişcarea o iniţiază, o impune şi-o menţine, folosind în permanenţă calităţi ce se nasc din continua combinaţie  înlănţuită a undelor materiale care produc substanţialitatea instabilă a realităţilor manifeste, pe care le definim ca fiind un  moment sau altul al stadiului de evoluţie; momente care au ca ţintă  obţinerea  de orizonturi noi. Vorbim mereu de materialitate ca despre elementul de stabilitate a substanţei realităţii, cel care sprijină cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor. În cele mai multe momente negăm, în alte refuzăm să acceptăm că substanţa realităţii este determinată de dualitatea obiect fizic-noţiune, şi că tot ce ţine de evoluţia realităţii se petrece prin combinarea aleatorie a acestor două elemente.  Procesul acesta de organizare continuă a materiei este întreţinut de raportul dintre viteza mişcării şi calitatea materiei momentului stabilită de substanţa obiect fizic-noţiune, acela care menţine şi determină expansiunea continuă a Universului. Restul sunt definiţii, mai exacte sau mai puţin exacte, cu care căutăm să ne orientăm în starea de indeterminare pe care mişcarea o impune. Nici o formă a vreo unei realităţi nu este pe deplin determinată, ci doar capabilă să atingă nivelul din care poate participa la mişcare şi întreţine structura de structurii de unde în consistenţa necesară pentru a iniţia forme care să simuleze imaginea une realităţi. Ca atare putem, şi nu putem, să afirmăm că: realitatea este o iluzie, deoarece situaţiea este cu mult mai complexă de atât, în condiţia în care realitatea este perfect armonică cu entităţile care o compun, în consecinţă avem de-aface într-adevăr cu o structură existentă; dar, în acelaşi timp, mişcarea permite indeterminării să modifice poziţia în strucutră a undelor de formă şi numai putem vorbi decât de o iluzie a unei realităţi manifeste.

Am spus-o de mai multe ori, şi probabil am s-o  repet de câte ori voi considera necesar: nu sunt un om de ştiinţă şi nu mă interesează în mod deosebit comportamentul corpurilor fizice. Sunt un eseist, în consecinţă sunt interesat dacă între corpurile fizice şi noţiuni există legături subtile care să remarce modul în care acestea intră în logica judecăţilor. Sunt interesat să înţeleg în ce fel o variabilă a noţiunii contribuie la elaborarea unei variabile a judecăţii. Dar, lucrul cel mai important este să înţelegem cât de mare este coeficientul de influenţare a judecăţii de către atributele noţiunii în opoziţie cu calităţile obiectului fizic. Mişcarea face să existe decalaje între substanţialitatea obiectului fizic şi cea a noţiunii, ceea ce influenţează relaţia obiect fizic-noţiune. Nu am comportamentul omului de ştiinţă, care se preocupă să lărgească suprafaţa de acţiune a unor legi sau teorii, unele  deja definite, altele proaspăt elaborate. Înclin să cred, fără să pot aduce dovezi, că orice entitate a fiecărei realităţi manifeste are modul specific prin care întregeşte structura Fiinţării. Nu este de fel necesar să te dedici, să devii o entitate specifică, într-un raport particular cu elementele structurii care te înglobează. Nu trebuie pentru că eşti dedicat şi că eşti o entitate specifică, cu funcţii specifice. Structura din care faci parte este stabilită de diferenţe de potenţial, de nevoi, şi de lipse, adică de funcţii care caracterizează mişcarea şi forma acesteia. Nici una dintre aceste funcţii nu caracterizează o mişcare rectilinie, sau circulară, ci toate sunt caracteristice mişcării ondulatorii, cele care care pun în circulaţie continuă legături gravitaţionale. Este foarte posibil ca, Legea Atracţiei Universale a lui Newuton să existe în infinite forme specifice care să definească orizonturile prin care trece materia silită de forţa mişcării.  În general, un cetăţean civil, care se preocupă de mecanica cercetării ştiinţifice, a făcut o pasiune din asta, crede că scopul acesteia este acela ca teoria nouă să desfiinţeze o lege sau o teorie veche, folosind o logică cât mai asemănătoare  celei de  care s-au folosit şi predecesorii. Astfel, cred ei, ne vom bucura de binefacerile progresului. Ori,  savantul nu este de fel preocupat de a desfiinţa un principiu, o teorie sau o lege mai veche, ci de a le lărgi spectrul de acţiune, astfel ca treptat întreaga materie să fie  definibilă prin relaţiile şi raporturile enunţate de o singură teorie, principiu sau lege în termenii unei formulări matematice cât mai succinte.   Aspiraţia supremă a omului de ştiinţă este să se ajungă ca o singură teorie să poată descrie întreaga ordine a lumii universale într-o definiţie determinabilă în câteva simboluri matematice.  Exemplu cel mai concludent este cel al Teoriei Relativităţii Generalizate a lui Eistein, care nu şi-a dorit să înlocuiască Legea Atracţiei Universale a lui Newton, ci să-i adauge noi nivele de autoritate. Faptul că Teoria Relativităţii Generalizate – în consecinţă şi Legea Atracţiei Universale - nu au capacitatea de a defini comportamentul materiei la nivelul mecanicii quantice, nu stârneşte nimănui ambiţia de a anula cele două legi, ci de a descoperi-o pe aceea care să izbutească si acest lucru. Această aspiraţie îl determină pe savant să trudească neîncetat pentru a defini cu cît mai multă exactitate comportamentul detaliilor din structura obiectului-fizic, şi a evoluţiei acestuia. Pare-se că, un asemenea comportament este necesar şi pentru a lărgii capacitatea de comunicare a noţiunii. Legătura dintre obiect fizic şi noţiune se găseşte constant sub presiunea mişcării care modifică raporturile dintre calităţile sau atributele celor două categorii, deci a categoriilor însăşi. Teoria relativităţii restrânse ne dovedeşte că, atât obiectul-fizic, cât şi noţiunea se comportă ca un spectru, iar legăturile sunt stabilite între fascicole de  unde de diferite lungimi de undă care răspund unor diferenţe de potenţial ce se produc în spectrul respectiv. Universul – în totalitatea lui – se comportă ca o structură în care informaţiile se transmit  în funcţie de specificul undei şi prin transformare.

Toate afirmaţiile mele de până aici pot fi acuzate că sunt doar speculaţiile superficiale ale cuiva care caută cu orice chip originalitate. Caută să dovedească că există teorii ce pot ieși din matca trasată de  logica fermă, sprijinită și probată cu irefutabilele dovezi  materiale.   ( O întrebare interesantă s-ar cuveni a se pune: Știm oare cu precizie să definim materia  și s-o separăm în forme componenete ale Universului?, și care ar fi acestea? Dacă acestea există.) Oricui îi este foarte uşor să dezvolte o samă de construcţii logice, sprijinit fiind de litera scripturilor larg acceptate, folosind termenii consacrați în istorie, care să convingă că – în această scriere - nu avem de-a face, până la momentul acesta, decât cu un discurs  pornit dintr-un miez metafizic speculativ, dintr-o supra-generalitate care practic nu poate fi măsurată și nici clasificată cumva. Adică, ne aflăm dicolo de granița cea mai extinsă a lumii fizice; într-o lume  a cărei generalitate nu poate fi probată cu dovezi care să aparțină concretului”.  Suntem într-un teritoriu propice speculațiilor, așa cum personalități ca Hermes Trismegistul, Pitagora, Platon, Zalmoxis, Zenon, Leibnitz, Sheldrake etc. s-au aflat la timpurile lor. Se ridică alte  întrebări din raportul acesta: Ce este concretul? Dar care este raportul dintre concret și lumea materiei fizice de care ne folosim cel mai frecvent? Dacă există un astfel de raport, atunci înseamnă că există raporturi de diferite naturi și între concret și toate celelalte forme materiale, pe care le folosim în activitățile noastre? Toate eforturile noastre întru cunoaștere pornesc de la faptul că aceasta există și trebuie să-i definim formele?, sau avem de-a face cu un orizont care se lărgește pe măsură ce i se adugă forme noi. Există o teorie – Morfogenetica – ale cărei instrumente tind să dovedească faptul că materia ar fi ceva mai deosebit decât credem noi. Teoria pretinde că materia nu ține atât de masă și energie, cât de formă și energie ale cărei unde sunt purtăroare de informații care se combină în continuu.   Câte forme materiale există în Univers? Conform morfogeneticii există o singură formă,  care se modifică permanent în funcție de armonia pe care undele de formă o nasc în activitatea lor combinatorie. Masa (o formă a formei), care la rândul ei se exprimă într-o plajă practic fără sfârșit  - de la gând la obiectele unei realități sau alteia  – este cea care determină forma să funcționeze în anumiti parametrii. Scopul acestor existențe este să formeze și să pună în circulație informații. Practic, în Univers, cunoașterea este într-o continuă expansiune, devenind tot mai inexprimabilă pe măsură ce se adaugă noi informații. Afirmația vechilor învățați că, Universul se află scufundat într-un ocean de cunoaștere, pare a nu fi nejustificată. Procesul de expansiune are funcția de a face posibilă armonia din care se nasc forme materiale. Fiecare informație definită, contribuie  la nuanțarea mișcării prin noile unde de formă care încep să participe la jocul ce sfârșește cu apariția unei forme noi. Astfel, fiecare natură a Universului se îmbogățește și întreține dezechilibrul care e baza evoluției.  Două lucruri importante se cuvine să reținem. Unul  este faptul că există diferențe între formele de comunicare; în vechime, comunicarea, mai ales pentru informațiile importante care trebuiau să reziste în timp, folosea alegoria, spre deosebire de comunicarea contemporaneității. Alegoria făcea să existe o comunicare tot mai nuanțată, pe măsură ce se îmbogațea cu elemente noi, din care se puteau contura termenii care să producă noi unde de formă. Asta, spre deosebire de comunicarea lumii moderne ce tinde spre mijloace carteziene, mai coerente și mai limpezi dar mai lipsite de mijloacele de a crea relații noi, ceea ce face ca libertatea termenilor să fie tot mai limitată, iar ei să-și piardă capacitatea de a contribui la extinderea comunicării. Cel de al doilea lucru ține de evoluția noțiunii, fapt despre care voi vorbi ceva mai târziu. Este firesc atunci să apară conflicte și confuzii între formele de comunicare ale celor două perioade istorice. Dar, mai ales, să se piardă sau să se modifice o sumă importantă de sensuri și comunicarea să-și modifice parcursul.

La nivelul cunoașterii, expansiunea este produsul unui joc al undelor de formă, care ori dau naștere noilor armonii - și în consecință  unor  noi forme  materiale, ori descompun armonii revenind la memorii originare  dar îmbogățite cu informții noi. Morfogenetica este o știință foarte veche, a avut o existență foarte bogată, răspândind de-a lungul veacurilor  alegorii care au structurat mitologia omenirii plămădind  arhetipurile și simbolurile către forme familiare a informației, și aceasta să ajungă mai aproape de percepția umană. Revitalizată de Rupert Sheldrake - care nu s-a ales decât cu o lungă serie de necazuri și acuze, mergându-se până la a fi învinuit de erezie – morfogenetica a rezistat tuturor probelor la care savanții au supus-o făcând să planeze asupra multor teorii propuse de ea, umbra îndoielilor.

 

 Ion Mânzatu

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)