“MI-E DOR DE NICHITA CA DE LIMBA ROMÂNĂ”

Cezarina Adamescu, Agero

Nicolae Băciuţ: „Nichita Stănescu - Cu colţul inimii“, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2003

M-am gândit îndelung, cum aş putea începe aceste consideraţii, pe marginea cărţii unui om drag, despre un om şi mai drag.  Şi cei doi îndrăgindu-se foarte, m-am aflat şi eu, cu gândul şi inima,  taman în toiul drăgostirii lor prieteneşti şi frăţeşti, născătoare de pronie.

Până la urmă am ales această parafrază a versului stănescian „Lecţia despre cub” – pentru că inima este cel mai perfect-imperfect organ, care se poate sfărâma cel mai repede. Şi, cum spunea Jose Marti: „Dintr-o rană mai cumplită/ iese versul mai frumos”.

Restituirea literară, chiar dacă nu se practică în măsura în care ar merita un scriitor, (toţi scriitorii merită!)  este întotdeauna bine venită. Nu neapărat pentru că ne împrospătează memoria, dar pentru că ne face să trăim în preajma şi în spiritul celor plecaţi şi să le prelungim în felul acesta existenţa, chiar dacă nu reală, în mijlocul nostru, dar cel puţin spirituală. Un bun creştin obişnuişte să-i pomenească pe „cei blajini” care au o zi a lor, un Paşte al lor, zile comemorative (de naştere ori de înălţare la cele veşnice) şi, îndeobşte, ori de câte ori se ivesc în amintire.

         E admirabil. Pomenirile se fac în fel şi chip. Unii au făcut din ceremonial, un adevărat spectacol, un show la care invită high-life-ul. Ritualul sacru,  datina se prefac în modă, în  trend, în brand, în hărmălaie cu surle şi tobe, (dar mai ales cu manele, că se poartă!), devin un prilej excelent de distracţie, de petrecere, de dans şi glume îndoielnice, care nu au nimic de-a face cu mortul.

         Ritualurile simple de înmormântare ori de pomenire la diferite date, pentru ca dispărutul să poată trece vămile văzduhului, doar la ţară se mai menţin, dar şi acolo e invitat tot satul şi familiile se întrec în iscusinţă şi în fantezii culinare care nu au nimic de-a face cu sufletul răposatului. Ne-am obişnuit să dăm de pomană. Ne-am obişnuit să primim pomană. Suntem pomanagii? Poate.

         Personal, cred că Sfânta Liturghie este Sacramentul  care împlineşte pe deplin datoriile faţă de răposaţi şi o mică pomană, fără să ştie stânga ce face dreapta.

          Şi pentru că nu-mi închipui cum e să-i dai pomană lui Nichita, un sfert de veac l-am aniversat şi l-am comemorat, primăvara şi iarna, în felul meu. În cele din urmă am găsit şi modalitatea ideală pentru mine, de a mi-l readuce aproape (de parcă l-aş fi uitat vreodată!) -  pentru că mă oprea parcă ceva  sau cineva, să-i dau pomană, de mâncare. Am procedat, aşa cum făcea el cu prietenii şi cum a mărturisit adeseori: „A-i dărui cuiva o poezie este ca şi cum i-ai oferi o floare.”

 Şi Nichita făcea tot timpul astfel de daruri. Până şi la nunta unor prieteni, a venit cu darul său: o poezie dedicată mirilor.  Tare aş fi vrut să se găsească cineva care să-mi dăruiască la nuntă o poezie, scrisă special. Dar n-a fost să fie.

         Apoi, nu m-am putut deloc obişnui cu ideea, nici măcar după un sfert de veac, că Nichita nu mai este. Era de ajuns să privesc puţin la Epica Magna sau la Noduri şi semne şi să-i văd semnătura: Nichita, Azi. Cum să fie mort, când el scrie AZI? Un astăzi continuu. Un astăzi cu miresme de veşnicie. Un Azi care va dăinui atâta timp cât va dăinui lumea. Zburând peste milenii. Acest Azi e dovada că Nichita ne-a iubit atât de mult încât s-a gândit la noi peste vreme şi vremuri, cerându-şi „Dreptul la Timp” şi în felul acesta câştigându-şi Dreptul la eternitate.

         „Dreptul la nemurire sau Nichita, Azi” s-a numit prima mea carte dată de pomană pentru sufletul lui Nichita. Pentru că nici un alt dar nu mi s-ar fi părut mai potrivit. Al doilea volum – tot de pomană – a fost „Ca o pasăre Ibis” – şi e prelungirea celei dintâi. Atât m-am priceput, pentru că altfel, cum să dau pomană unui OM VIU? Dar ce înseamnă „să dai de pomană?” Înseamnă a face un dar cuiva, fără să aştepţi nimic în schimb, fără recompense, mulţumiri şi felicitări.  Aşa am citit eu pe un afiş, apărut la un an de la nemurirea lui, atunci când un grup de prieteni, printre care şi Gheorghe Tomozei,  i-a dăruit un Album memorial. Acolo am văzut un autograf cât se poate de original, pe o fotografie în care poetul stătea drept, cu braţele crucificate pe aer, într-o îmbrăţişare cosmică a lumii şi a tot ce există pe ea,  iar dedesubt, scria cu litere de mână: „Atâta să nu uiţi / Că el a fost un om viu / viu / pipăibil cu mâna. Nichita Stănescu, Azi”. 

         La scurgerea unui sfert de veac de la nemurirea lui, i-am mai făcut o pomană „de pomină”: volumul „99 de anotimpuri fără Nichita. Omagiu”, Editura Pax Aura Mundi, 2008.

         Cu puţin timp în urmă, am aflat că un alt poet, din cu totul altă zonă a ţării, Nicolae Băciuţ din Târgu-Mureş i-a făcut şi el „pomeni” lui Nichita, în spiritul acelor „afinităţi elective”.  Una din aceste pomeni s-a concretizat în volumul de faţă, intitulat „Nichita Stănescu. Cu colţul inimii”, apărut la Editura Nico, Târgu-Mureş, în două ediţii.

         La prima ediţie a Festivalului Nichita Stănescu, de la Ploieşti, din 13-14 decembrie 1984, Prinţul Tom (Gheorghe Tomozei, îngrijitorul Albumului memorial) scria despre „Bătrânul Nichita”, poezia „Ultimele ştiri”: „Îngerii scriu articole de legi/ ori cioplesc săgeţi / şi în pauza de prânz ling sare.// Ei patronează cu inclemenţă / uzinele de ace cu gămălie / fierb rachiu de crini în alambice / şi se trezesc întrebând fără noimă:/ Oare ce-o mai fi făcând / Poetul Nichita Stănescu?”

          Chiar. De bună seamă şi Nicolae Băciuţ, tot de la această întrebare a plecat în conceperea acestei admirabile cărţi în cinstea/memoria lui Nichita.

         Mă consider privilegiată când îmi cade în mâini o carte despre un om drag. Şi nu mă mai satur s-o citesc, s-o savurez, de parcă aş dori să-mi intre pe sub piele şi să rămână acolo.

         Şi chiar rămâne. Pe sub pielea sufletului. Pe sub pielea privirii. Pe sub pielea lăuntrului de fiinţă. Pe sub pielea „colţului inimii”. Şi acestea fiind zise, să pornim,  cu îndemnul lui Nichita: „Pe corăbii!” – şi să descindem în oceanul de lumină reflectat în azur, din poezia lui,  trasă pe roata sufletului celui care l-a iubit şi-l mai iubeşte, şi-l va iubi încă.

         Volumul  „Nichita Stănescu. Cu colţul inimii” – este o bijuterie rară. Un chihlimbar de purtat la piept, ca pandantiv la o întâlnire importantă cu Viaţa. Ori cu Veşnicia. Ea este neîncadrabilă în vreun gen,  este ceva singular în creaţia lui Nicolae Băciuţ (deşi a mai scris cărţi omagiale!) – cum singular este şi obiectul ei: Bătrânul Nichita.

         Este alcătuită dintr-o sumă de texte scrise cu dragostea dând pe dinafară, aşa cum izbucneşte „o  lacrimă care plânge cu ochi”,  pentru o personalitate atât de carismatică şi de originală cum a fost Poetul. Se vede  cât colo că Nicolae Băciuţ îl preţuieşte peste măsură. Cu, sau fără dioptrii sufleteşti, cu sau fără dioptriile inimii. Se vede chiar şi cu ochiul liber. Chiar şi cu sufletul liber.

         Să păşim încet în fibra inefabilului, ca să nu speriem îngerii.

         Firesc, Nicolae Băciuţ începe cu un „Portet al artistului la tinereţe fără bătrâneţe”, în care mărturiseşte chiar de la început, că e molipsit incurabil  de Nichita: „A fost „o întâmplare a fiinţei mele” întâlnirea cu Nichita Stănescu. O întâmplare pe care am provocat-o, fiindcă atunci credeam că nimic pe lume nu e întâmplător. În egoismul dragului meu de Nichita, am vrut să am un Nichita al meu care, până la urmă, fără să-mi premeditez gândul, a devenit un Nichita înainte şi după Nichita, cel care n-a însoţit timpul real decât o jumătate de veac, rămânând cealaltă parte de timp să se înveşnicească.

         Acest Nichita, al meu, scris „cu colţul inimii”, e reconstituit din felul în care s-a văzut el pe sine, cum a văzut el pe alţii şi cum alţii cred că l-au cunoscut. E un Nichita paradoxal şi imprevizibil, aşa cum a fost el, fără să-şi impună, ieşit din canon”.

         Foarte ciudat şi deloc întâmplător, e faptul că Nicolae Băciuţ, vrând să aibă un Nichita „numai al meu” – a sfârşit cu „un Nichita al nostru” – adică pentru noi toţi, deopotrivă. Pentru că Nichita este un dar al tuturor pentru toţi, o avuţie publică, ca o pâine rumenită şi caldă din care se pot înfrupta  mulţimile, fără ca aceasta să se împuţineze. O pâine spre împărtăşire. Şi mai interesant este faptul că, Nichita este perceput, din perspectiva celor trei „eu”, aşa cum ar trebui să ne percepem toţi: cum ne vedem noi înşine, cum îi vedem noi pe alţii şi cum ne văd alţii pe noi. Mai rămâne un al patrulea „eu”, cel mai pătrunzător şi mai important pentru „devenirea noastră întru fiinţă” – cum ar fi spus Blaga -  şi anume:  cum suntem văzuţi de Dumnezeu, felul în care El ne percepe. Şi acesta este cel mai adevărat, mai fidel decât orice oglindă. În rest, poate interveni factorul subiectiv. Oglinda aceasta nu ne poate minţi şi nici nu se sparge vreodată.

„Acest portret al artistului la tinereţe fără bătrâneţe – spune Nicolae Băciuţ -  nu vrea decât să completeze un album al unui destin şi al unei opere, cu încă o licărire de viaţă. E o clipă recuperată din actul de identitate al unui poet. Poate cel mai mare după Eminescu, cum spunea cineva. Un poet adevărat. Care a trăit ca un poet şi a murit în numele poeziei. Şi care a rămas mereu în cartea mea de citire, în cartea mea de iubire.

         Nichita după Nichita. Un timp fără răstimp.”

         Un interviu cu Nichita Stănescu – este pentru Nicolae Băciuţ – acum, după mai bine de un sfert de veac – un reper preţios, nu numai pentru cartea lui fundamentală: „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” – dar şi pentru întreaga sa operă şi viaţă. Nu se poate să scrii şi să nu te raportezi la Nichita. E un bagaj  necesar, pe care trebuie să-l porţi permanent, pe dinăuntru, o dulce povară care nu te împovărează, ci îţi uşurează poverile şi te saltă el pe drum în loc să-l cari tu, aşa cum, pe Monseniorul Vladimir Ghica îl ducea bagajul, purtându-l săltat, acolo unde trebuia neapărat să ajungă. Este duhul din noi care ne poartă pe aripile sale.

         Nichita este pentru mai tânărul coleg de Dumnezeu, de  Duh şi de Poezie – Nicolae Băciuţ, – o revelaţie într-un octombrie văratec. De aceea îl evocă într-un ton foarte afectuos, aşa cum doar persoanele foarte apropiate şi foarte dragi, ţi se înfăţişează:

„Am văzut cum arată o zi fără început şi fără sfârşit a unui poet. A fost exact aşa cum mi-am reprezentat în copilărie imaginea unui scriitor, imagine formată doar din lecturi şi din, vai, atât de reci fotografii de manual. Ţinând parcă dinadins să-mi arate că poate exista un scriitor ideal, a cărui biografie nu se desparte cu nimic de opera sa. Poetul, încetul cu încetul, mi-a impus un portret care să refuze orice altă înfăţişare a sa. Trupul masiv al Poetului înveşmântat în ţinuta celui mai banal trecător de pe stradă, tocmai poate pentru a nu atrage atenţia asupra sa, mergea cu paşi silenţioşi, tăcându-şi liniştea pe care o rupea din când în când cu câteva vorbe, care nu aşteptau replică. „Aici îşi avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi. În camera de sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scris Kamadeva”. Deschide un volum din Eminescu şi citeşte: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Şi de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deştept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-a iluziei deşerte.”

            În timp ce recită, privirea lui pare atotcuprinzătoare. Priveşte pretutindenea şi niciunde. Acesta este primul şi singurul meu Nichita Stănescu. Ceilalţi pe care i-am întâlnit, chiar şi pe cel de la Struga, pentru care m-am călătorit spre a-l vedea, asemeni unui badea Cârţan contemporan, purtându-i cărţile în rucsac, tăind, pe jos, Bulgaria şi Macedonia iugoslavă până pe malurile fierbinţi ale Ohridului, nu sunt decât înfăţişări întâmplătoare şi nu întotdeauna adevărate ale poetului. Şi ale poeziei.”

Şi până să înceapă dialogul de taină, deja ştiau o sumedenie de lucruri unul despre celălalt. Din tăceri grăitoare. Din fâlfâiri de aripi de heruvimi.  Din priviri şi din acel flux de tandreţe, cu două sensuri, care circula de la unul la altul. Sunt lucruri care nu pot fi rostite. Să lăsăm inefabilul să vorbească şi el va şti până când, până unde…“Ce minune a lumii a fost acest poet” – îmi scrie Nicolae Băciuţ –  chiar în timp ce eu trudesc să demonstrez în aceste cuvinte, acelaşi lucru!Gândurile noastre se împletesc sub acoperişul de rugă al aceluiaşi Nume, ori al aceleiaşi iubiri.Cu toate acestea, Nicolae Băciuţ şi-l revendică permanent pe Nichita ca pe un bun colectiv devenit un bun personal. Adică şi-l însuşeşte, până la cufundarea deplină în el, într-o empatie firească. El spune: “O parte din Stănescul meu” şi relevă chipul rostit al acestei “părţi”.Încercând a defini Cuvântul ca material al Poeziei, Nichita Stănescu a spus: “Partea de om a cuvântului, partea trecătoare de om a cuvântului este importantă după cum mai puţin important este felul naşterii şi mai important mi se pare a fi însăşi naşterea.”Convorbirea celor doi scriitori stă sub semnul fast al Cuvântului, aşa cum noi stăm sub semnul fast al Divinităţii. Iar în privinţa îmbătrânirii şi perisabilităţii cuvântului, Nichita era de părere că:

“Cuvântul nu are natura timpului, el se petrece în timp, dar el are o natură statică. Timpul are o natură perisabilă. Locul petrecerii cuvântului e trecător, nu cuvântul.”

Legat de viaţa personală a poetului despre care Nichita s-a pronunţat într-un poem încântător, acesta spunea: “viaţa personală a poetului este avatarul verbului care se vorbeşte pe o orbită spaţială în jurul subiectului său, în jurul unui nume, în jurul unui substantiv.”

În privinţa autoportretului pe care Nichita şi-l face într-un interviu cu Florin Mugur,  „Arăt întocmai ca o mirare a mea”, el adaugă: “acel dialog vechi făcut cu Florin Mugur avea aţâţarea colegială a unor schimburi de sentimente, a unui trup de sentimente, trecător, cel pe care ţi-l prilejuieşte tinereţea în conversaţie. Acum nu cred că se mai poate vorbi de un schimb cu ceva şi cred că un autoportret nu mai e posibil pentru că portretul însuşi nu mai este cu putinţă”.

Nichita Stănescu şi-a definit prima spaimă a fiinţei astfel: “Prima spaimă, de bună seamă, a fost aceea a naşterii mele. Ca dovadă că ea a fost atât de uriaşă, coincide cu dreptul de a fi uitat-o cu desăvârşire. Nimeni nu-şi mai aduce aminte un lucru esenţial al vieţii lui: secunda naşterii lui, după cum nimeni nu poate să ţină minte al doilea lucru coincident cu primul: moartea lui”.

La întrebarea reporterului, ce reprezintă Eminescu pentru el, Nichita a răspuns: “ - Eminescu? – e foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţia nenăscuţilor. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat. »

Cu alt prilej, de faţă fiind şi Nicolae Băciuţ, are loc un schimb de păreri  de cuvinte între Nichita şi Maria Luiza Cristescu, aflată şi ea în vizită la Poet. Este de menţionat, dacă nu se ştie, dar îndeobşte, toată lumea o ştie,  faptul remarcabil, că la Nichita acasă se perindau diferiţi poeţi, scriitori, artişti, critici, casa lui fiind în permanenţă deschisă.

“- Faptul că eu sunt intim cu oricine, spune Nichita, nu e o intimitate, e un drag al meu de a fi. Că altfel eu sunt un luptător care are treabă cu puşca trupului, cu suliţa ochiului. Când mi se va scurge măduva din oscioare se va vedea că în fiecare os aveam o puşcă.”

Întrevederea a avut loc în 3 octombrie 1980 şi articolul a fost publicat în “Vatra” nr. 7/ 1982.

 O mărturisire de mare valoare pentru Istoria literaturii este adunată sub titlul « Serile de poezie de la Struga » şi se constituie într-un soi de jurnal spiritual pe care Nicolae Băciuţ l-a alcătuit, în urma experinţei fundamentale trăite în Serbia, când a participat la Festivalul de Poezie de la Struga şi Nichita Stănescu a fost încununat cu premiu şi cununa de lauri pentru poezie, eveniment marcant în viaţa lui, dar şi pentru cultura românească. Însemnările de atunci, transpuse prin filtrul sensibilităţii sale au rămas mărturie în timp, de valoarea, dragostea şi notorietatea de care se bucura Nichita Stănescu în  « patria poeziei » – cum a fost numită Struga, loc de întâlnire a poeţilor din multe ţări.

Întreg Jurnalul de la Struga este un imn de dragoste închinat Poeziei şi slujitorilor ei. Tânărul Nicolae Băciuţ primeşte, înainte de a purcede la drum, în această călătorie iniţiatică, povăţuiri de la Romulus Guga:

„Poartă-te astfel încât să nu trebuiască să cunoşti mânia mea”, mi-a spus Romulus Guga. „Dar cred că o cunosc!” „Nu, numai ţi se pare. Nu vreau să mi-o cunoşti. De aceea, poartă-te cu demnitate. Să-ţi foloseşti cuvintele iubindu-ţi limba şi neamul. Să fii pe măsura literaturii care aduce cununa. Să nu iubeşti frumuseţea care îţi fură ochii, ci pe cea care îţi îmbată sufletul. Să nu te laşi înspăimântat de oboseală şi drum lung. Caută-ţi prieteni, ţie şi limbii pe care o vorbeşti”, sună vorbele ca învăţăturile cuiva către ucenicul său. „Te-ai bucurat de încrederea mea, fă să fiu mândru de credinţa ta. Dum bun şi să te întorci sănătos!”

În acest periplu înfloreşte şi mai mult dragostea pentru Nichita Stănescu:

„Există poeţi pe care îi iubim pentru că îi iubesc şi prieteni dragi nouă – ce fel de iubire o mai fi şi aceasta(?) – dar sunt unii pe care îi iubim cu mândrie şi orgoliu nemăsurat, pentru că ei există prin ei înşişi, prin cărţile şi faptele lor.

Nichita este unul dintre aceştia din urmă, chiar dacă nu a scris în fiecare zi o capodoperă, cum îi pretindeau unii, sau chiar dacă uneori Nichita nu era Nichita”.

Este şi un bun pretext pentru autor de a rememora primul contact cu opera poetului.

Legat de  festivitatea de premiere, Nicolae Băciuţ a consemnat în chip fidel evenimentul:

 „Avem deosebita onoare să vă aducem la cunoştinţă următoarele: Comitetul Festivalului Internaţional Serile de la Struga v-a acordat înalta recunoaştere internaţională Cununa de Aur pe anul 1982”.

Dar şi reacţia poetului, la aflarea veştii „încununării”:

„Mă simt ca împăratul din poveste care râde cu un ochi şi şi plânge cu celălalt. Râd de fericire cu un ochi, că acest premiu, poate cel mai important premiu de poezie din lume, este o îndreptăţire a muncii mele de peste treizeci de ani, pentru sporirea şi păstrarea frumuseţilor limbii române. Plâng cu un ochi pentru că pentru îndreptăţirea ce mi s-a făcut mie au fost omişi alţi poeţi la fel de talentaţi ca şi mine.

În orice caz, consider acest premiu ca fiind acordat poeziei noastre în genere şi prezenţei ei, din ce în ce mai prestigioase, între literele universale”.

Cu reverenţa cuvenită a discipolului, Nicolae Băciuţ mărturisea:

„Despre Nichita Stănescu aş vrea să pot scrie cuvinte „cu colţul inimii”. Cuvinte care să îngenuncheze, sărutând cuvintele poetului.

Poetul e ca o duminică în care stau îngrămădite toate zilele săptămânii, adică luni, adică marţi, adică miercuri, adică joi, adică vineri, adică sâmbătă, adică duminică. Oare cum o fi arătând duminica duminicii domniei sale? Dar cum o fi arătând pământul pe care tălpile lui calcă, iarba care se vrea strivită, aerul care se vrea respirat de poet?

Poetul e ca o sărbătoare. O sărbătoare care se ţine în fiecare zi, de la repedea „călărire în zori” la ceasul în care soarele se opreşte deasupra capului ca o inimă de raze, până în clipa în care buzele arzând ale soarelui sărută înroşite crestele pădurilor.

Pentru mine, multă vreme, soarele nu răsărea şi nu apunea decât din pădure! Ce miracol însă când l-am văzut răsărind şi apunând în mare!”

Drumul până la Struga e o întoarcere în albia copilăriei. La leagănul dintâi. Gura de copilărie rămasă deschisă – a uimire – spre lume. „Îmi iau de acasă un bulgăre de pâmânt, într-o pungă, pe care o voi duce cu mine la Struga. Să vadă şi el lumea!” Ţăranii îşi purtau peste tot pământul cu ei. Sub unghii. Cât timp îl ştiau acolo, erau încredinţaţi că-i al lor. Măcar pe acesta nu li-l putea lua nimeni. Şi-l purtau cu demnitate şi nu se ruşinau niciodată de el. În el ascundeau sămânţa dăinuirii.

Autorul ne familiarizează  cu atmosfera Festivalului de Poezie de la Struga:

„Peste noapte, Struga s-a îmbrăcat în hainele de sărbătoare ale Festivalului. Au fost arborate drapelele ţărilor participante la Festival, iar de-a lungul celor două maluri ale Drimului, apă ce se rupe parcă din Ohrid, au fost întinse cabluri de care atârnă mii de becuri, de la a căror lumină, noaptea, apele Ohridului par incendiate.”

Suntem introduşi în culisele Festivalului şi aşteptăm invitaţii.

„Au început să apară şi invitaţii. „Va fi o invazie română!” – îmi spune Iovan Strezovski, în aşteptarea delegaţiei române. Prima „invazie” nu a fost prea mare: Nicolae Ioana, Alexandru Andriţoiu, Alexandru Jebeleanu, Adrian Popescu, Gheorghe Tomozei. De-abia după  o zi a apărut şi Nichita Stănescu, însoţit, printre alţii, de D. R. Popescu, George Bălăiţă, Cornel Popescu, Dumitru M. Ion, Carolina Ilica, Sorin Dumitrescu. (…) Câteva zile la rând centrul atenţiei, fiind asaltat de admiratori, prieteni, gazde, televiziuni, reporteri de la radio, reviste, Nichita Stănescu exclamă, într-un târziu, reuşind să scape dintr-o „împresurare”: „N-am timp nici să respir!”

Cuvintele lui Nichita Hristea  Stănescu din acele zile sunt emblematice.

„O reporteră de la televiziunea iugoslavă vrea să-i ia un interviu lui Nichita Stănescu în franceză. „Patria mea este limba română!” – i-a replicat atunci Nichita Stănescu, furios, refuzând, pentru „jignire”, să-i mai acorde interviul. Un acelaşi Nichita am ascultat şi la o conferinţă de presă, unde el a vorbit mai mult despre patria sa, despre limba română. Întrebările se succed cu repeziciune în macedoniană, în timp ce eu mă concentrez să înregistrez câte ceva din cele spuse de laureat: „Cred că răspunsul meu dat revistei Lim nu a fost bine interpretat. Noi, ca naţiune, provenim din descălecare şi nu prin încălecare!”. „Poezia nu e un act de vedetism, poetul nu e o echipă de fotbal care joacă în deplasare. E o altă faţă a locului său. Această faţă poate fi şi înaripată şi îngropată. Dacă-i punem roţi, călătoreşte!”  ”O mare parte din dragostea mea naturală pentru Iugoslavia o datoresc la doi oameni, care au făcut un contact sufletesc şi pe deasupra şi dedesubtul cuvintelor. Primul e Adam Puslojic – în ordinea timpului care m-a îndrăgostit de Iugoslavia – şi a stârnit o carte, Belgradul în cinci prieteni. Al doilea, ciudat, e un prozator, Bojin Pavlovski, cu care m-am înţeles după colţul ochilor ca şi cum s-ar fi sfârşit de mult al treilea război mondial”.

„Pe scurt, ca şi pentru corigenţii care îşi fac copiuţe cu care să treacă în toamnă, să spun că poezia nu e arta cuvântului, pictura nu e arta culorii, muzica nu e arta sunetului, desenul nu e arta liniei şi aş putea să spun că vorba cuvânt este materialul poeziei, că culoarea e materialul picturii… Arta, în genere, ţine direct de inima din creier”. „Cine cunoaşte limba poezească poate traduce poezie. Oricât de bine ai şti o limbă, dacă nu o şti în valenţe pe a ta, nu poţi traduce. Cât despre poezia română, pot afirma că majoritatea marilor poeţi, pe care, ca niciodată, nu-i poţi număra, sunt grănicerii limbii române. Noi avem o patrie de pământ care se lărgeşte şi se strâmtează după cum curge istoria şi avem o patrie eternă, care e limba română. Să băgaţi bine de seamă că barbarii şi agresorii, îndeobşte, trec pe văi. Avem destui munţi ca să avem o mare credinţă în ţara noastră. Limba română e o limbă care aleargă din om în om şi ea se dă din gură în gură, ca şi sărutul. Când oboseşte, peste noapte, doarme în sufletul unui băiat, după aceea la altul, după aceea la altul…”.

Cât de recunoscători trebuie să-i fim lui Nicolae Băciuţ pentru că ne-a restituit acele cuvinte ale Poetului care a rămas în inima noastră, încununat cu lauri şi „veşnic tânăr şi ferice”…

„Aflat în vervă deosebită, Nichita Stănescu ne-a povestit, la provocările lui Alexandru Andriţoiu, „verzi şi uscate”. Amintiri, vorbe de duh, respiraţii lirice… Notez în fugă: „Întoarcerea la Eminescu este viitorul poeziei române”. „Eu când mă bucur de ceva râd şi înjur, dar cu bucurie”. „Eu am ajuns la poezie prin dragoste de poezie. Citind în fiecare zi poezie, ai toate şansele să devii poet!” „Sunau foarte cunoscut şi uitat poeziile unui poet de limbă albaneză!” „ De multe ori, când plecam în străinătate, am avut sentimentul că vin acasă!” „Cum ar fi dacă Nichita Stănescu ar fi redactorul-şef al unei reviste?” Chiar aşa! Ce-ar fi dacă lui Nichita Stănescu i s-ar încredinţa conducerea unei reviste, bineînţeles, de poezie?!”

Reporterul înregistrează conştiincios, toate amănuntele şi le redă, filtrate prin propria sensibilitate:

„Oraşul dintre cele două ape, Krni Drim şi Ohrid, este, pentru câteva zile, locul cu cea mai mare densitate de poeţi pe metru pătrat, este Capitala poeziei, cu ambasodori din Australia şi SUA, din China şi din Marea Britanie, din Polonia şi URSS, din… Poeţi care nu mai ţin cont de prejudecăţi şi de ţară, continent. Ei vorbesc într-o limbă a prieteniei despre poezie, despre cultură, în general, despre viaţă. Dar despre ce nu vorbesc aceşti oameni a căror religie e poezia?”

Intuiţia, rafinamentul, convertite într-un fluviu de lirism îşi spun cuvântul:

„Deschid geamul şi lacul e atât de aproape. Închid ochii şi imaginea lacului rămâne pe retină. Un albastru în alt albastru. De aici, de la balconul unei camere din elegantul dar şi excesiv de scumpul Hotel „Drim”, văd cum Krni Drim se desprinde din lacul Ohrid, ca o lacrimă, cum apele sale se întind străvezii, împărţind în două această patrie a poeziei, Struga.(…)

În seara festivităţilor de decernare a „Cununii de aur”, dintre cei care au citit poezie pe podiumul de pe „Podul prieteniei”, Abdulah Mansur, după lectura poeziei sale, a coborât de pe scenă, aruncându-şi cartea din care a citit în apele Drimului. Ca la un botez al poeziei. Oglinda apei s-a spart în stropi mari.”

„(…) Struga e nu numai o patrie a poeziei ci şi un prilej pentru fiecare dintre cei prezenţi de a-şi face cunoscute limba, poezia, patria.

Pentru mine, e un prilej fericit de a încerca să testez felul în care e cunoscută literatura română dincolo de graniţele ei de pământ. Primul interlocutor e o poetă din Finlanda, Eira Stenberg.”

(…) În ultimă instanţă, în acest fel îi vor putea recruta mai bine pe viitorii traducători dintre poeţii imporanţi ai lumii. Dintre cei care, vorba lui Nichita, cunosc limba poezească…”

Şi într-adevăr, Nicolae Băciuţ întreprinde o anchetă despre condiţia poeziei şi traducătorii ei şi  ia interviuri Eirei Stenberg, lui Taşko Sarov, din Macedonia, lui Rolando Certa din Italia, lui Ion Milos – Suedia; lui Adam Puslojic, Serbia şi unor scriitori români.

Taşko Sarov – spune jurnalistul, „are un adevărat cult pentru limba română. În zilele Festivalului, el s-a aflat cea mai mare parte din timp în preajma laureatului. Era ca într-un fel de prelungire a condiţiei de traducător al lui Nichita Stănescu”.

El este traducătorul, alături de Dumitru M. Ion, al ediţiei bilingve (română-macedoneană) „Poezii”, apărută la Editura Misla din R.S.F.Iugoslavia, cu ocazia decernării „Cununei de aur” lui Nichita Stănescu. El declară: „Pentru un om care cunoaşte o literatură străină, îi cunoaşte sursele, valorile şi mai ales spiritul, nu e greu să traducă din această limbă, mai ales când e vorba de o literatură care cu fiecare an îşi dezvoltă creşterea şi în istoria ei are pe un Eminescu, Macedonski, Goga, Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu, din a căror operă, de altfel, am tradus. Alături de aceştia, Nichita Stănescu e, în ultimii ani, cel care vesteşte literatura română peste hotare, e un creator care îmbogăţeşte, şi asta cu mare succes, firul neîntrerupt de creştere a limbii române, al literaturii române.

A-l traduce pe Nichita Stănescu înseamnă a traduce spiritul, şi folosesc aici expresia lui Nichita, nobil de dor şi dumnezeiesc al poporului român.”

Despre felul cum e receptat  Nichita Stănescu în Macedonia, Taşko Sarov a spus: „- Premierea lui Nichita la Struga este un semn al recunoaşterii sale, a creaţiei sale. După părerea mea, de mult Nichita Stănescu nu mai aparţine literaturii române ci literaturii universale. Macedonia, mai pe larg Iugoslavia, face parte din această literatură universală şi, prin ea, Nichita s-a impus mai mult în universalitate. Cultivând o poezie pe sursele naţionale, marii poeţi ai literaturii române contemporane, ca Eugen Jebeleanu, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu – şi enumerarea poate continua – şansa lor de a intra în universalitate creşte.”

Şi despre portretul spiritual al lui Nichita,  acesta spune:

 „Poetul e un om între oameni. Îi place să fie un om din mulţime, fie acasă, fie în străinătate. Îi place să pătrundă în sufletul omului, să descopere bogăţii care se ascund în acesta. Indiferent de mijloace. Ţinteşte spre a descoperi bogăţii care altfel s-ar pierde. Pe mine, ţin minte că mă punea să-i cânt cântece macedoniene, să i le traduc, iar pe unele mă punea să le cânt de mai multe ori. L-am văzut aplecat asupra operelor multor scriitori români mai vechi şi extrăgând de acolo ceea ce e poetic şi modern… (…) Revăzându-l, când am început să-i traduc versurile sale pentru Misla, sub titlul Dreptul la timp, am descoperit un Nichita care a rămas acelaşi, chiar dacă, între timp, faima lui a intrat într-o continuă creştere.”

Rolando Certa dă mărturie în legătură cu recunoaşterea poetului Nichita Stănescu:

„Impresia mea cea mai profundă este că recunoaşterea poetului Nichita Stănescu reprezintă şi o preţuire binevenită pentru cultura română modernă, bogată, activă”.

Nicolae Băciuţ surprinde şi momentul premierii poetului:

„Zilele Festivalului, orele, minutele s-au scurs într-un fastuos ritual, care a culminat cu seara în care, plin de emoţie, Nichita Stănescu şi-a primit „Cununa de aur”. Cu ea în braţe şi-a îmbrăţişat compatrioţii, gazdele, invitaţii Festivalului, cunoscuţii şi necunoscuţii care i-au ieşit în cale, felicitându-l.”

În alt context dar în aceeaşi idee, criticul Marin Mincu afirmă despre posteritatea lui Nichita:

“Lui Nichita Stănescu nu-i lipseşte nimic, pentru ca el să fie ceea ce este, adică modelul cel mai important al poeziei române postbelice, acela care infuzează în poezia ce a urmat un siaj enorm în ceea ce priveşte fie scriitura, fie mesajele semantice. Nichita Stănescu ar fi, deci, singurul poet care, fără să exagerăm, contează ca model absolut.”

În privinţa integrării poetului în societatea românească postdecembristă şi dacă acesta ar fi făcut politică, Marin Mincu a spus:

“- Nichita Stănescu politică? Ştii bine, Nicolae Băciuţ, că n-ar fi făcut nici un fel de politică! Poetul mare, din toate timpurile, face politica proprie. Îmi aduc aminte, când eram la Belgrad, la Congresul literaturii din 1982, şi păşeam pe străzile din jurul Hotelului „Slavia”, dumneata îl cunoşti, fiindcă am fost în aceeaşi perioadă în Iugoslavia, la un moment dat Nichita s-a enervat şi a încercat să fugă după un porumbel, să dea cu piciorul în acel porumbel şi a zis „Tuţi mama ta de porumbel al păcii!” Asta era  o replică, pentru că nu ştiu unde războiul împotriva nu ştiu cărei populaţii era atât de meschin şi atât de absurd, încât poetul, nu, care este uman la modul absolut, s-a enervat pe aceste simboluri ale păcii, care erau de fapt doar simple forme retorice. Un poet adevărat ca el nu ar fi făcut nici un fel de politică, nu s-ar fi înrolat în nici un partid. Cred că s-ar fi izolat total şi ar fi devenit poate chiar un eremit. Un Nichita Stănescu care n-ar mai fi primit toată plevuşca, toată plebalia care în timpul ceauşist i-a mâncat mult din creaţie şi din timp. »

Adam Puslojoc – vorbeşte despre viaţa post mortem a lui Nichita: “- Greu de tot de vorbit despre timpul de după Nichita cel viu. A fi Nichita fără de Nichita e destul de greu, pentru că nu ştiu cum să ni-l imaginăm dinafara lui. Pentru că atunci când el a fost alături de noi, noi am avut un curaj imens că suntem alături de el şi suntem uneori chiar egali. Dacă el ne pune o întrebare, noi rostim un răspuns, dacă el tace, noi îi punem o întrebare. Iar acum, fără el, nici întrebările, nici răspunsurile nu au nici un înţeles. Sau n-au nici un rost. Dar, totuşi, viaţa merge mai departe, destinul nostru ne obligă la demnitate şi chiar noi trebuie să inventăm o lume ca Nichita fără Nichita. Poate o lume mai simplă cu visul lui despre lume, dar care uneori ne obligă ca şi un vis al lui, din viitorul conceput de el. Cum şi-ar putea el imagina lumea de azi? Cred că în cea mai bună variantă posibilă, ar fi trăit mai departe şi nu ar fi observat nici un schimb de viaţă. Dar, iată, noi, care trăim fără el de două decenii, înţelegem că lumea după Nichita este mult mai schimbată decât lumea până la Nichita, după altcineva care a fost un strămoş al lui sau al nostru. Cred că nici golul după Eminescu n-a fost atât de mare cât a rămas gol după Nichita. Din ce punct de vedere? După Eminescu s-au născut alţii care aveau o direcţie foarte bine propusă, foarte bine întemeiată chiar de Eminescu, prin poetica lui, prin viaţa lui, de a purta necazurile sau răutatea din lume. După Nichita, lumea a devenit mult mai infernală decât şi-ar fi putut el închipui în cele mai negre, mai întunecate vise ale lui. »

 (…) Lecţia lui Nichita despre cerc, lecţia despre cub, lecţia despre autoportret, care devin epitaf, ne obligă să trăim mai departe. Chiar eu am scris un text, după un vis al meu, când nu ştiam ce să-i spun lui Nichita. El mă întreba ceva, iar eu nu ştiam ce să-i răspund. Şi-atunci, eu mi-am închipuit că, de fapt, eu trebuie să-i spun ceva foarte simplu. Că lumina există mai departe. Şi-atunci a spus: „Dar, stai, erai mulţumit să spun ceva atât de simplu?” Şi-atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu este simplu. Şi i-am spus: „Iată, frate Nichita, lumina există mai departe”.

Şi despre cum e receptat în Serbia, Adam spune:

“- El a fost un fel de poet total şi capacitatea lui de a trăi versurile sale a fost imprevizibilă. Pentru că atunci când trăia la Belgrad el scria despre Belgrad, dar presupunând că Belgradul e şi Bucureştiul şi lumea întreagă, adică Cosmosul, materia divină din care noi suntem cu toţii alcătuiţi. Faptul că noi ne-am recunoscut în cuvintele lui despre Belgrad, despre Serbia, a fost un contract cu el, ca poet, să-l credem până la ultimul punct tragic. Şi chiar când ne-a atras atenţia că Serbia nu mai este, încă de-atunci trebuia să fim atenţi că ea în curând nu va mai fi. Dar acum, când am depăşit acest punct tragic, noi înţelegem că Serbia există mai departe, există şi lumina în Univers. »

Şi academicianul Eugen Simion afirmă despre posteritatea lui Nichita :

“- În primul rând, trebuie să spun că Nichita Stănescu îşi înfruntă posteritatea. Într-un fel, ne-a displăcut  acest lucru, dar în alt fel cred c-a fost profitabil pentru el. El a luptat şi luptă încă pentru posteritatea lui. Adică toate aceste contestaţii care vin mai ales de la poeţii generaţiei optzeci nu fac decât să ne întărească într-un fel şi reacţia noastră a criticilor, dar să şi întărească puţin poezia lui. Eu sunt foarte bucuros că am reuşit să public în colecţia aceasta, „Opere fundamentale”, toată poezia lui. Cred că este un moment foarte important. Într-un fel, va trebui să recitim poezia lui Nichita Stănescu. Părerea mea e că Nichita Stănescu nu e un poet elucidat, definit în esenţa lui încă. Amintiţi-vă doar reacţia criticii, o reacţie puţin de neînţeles pentru mine, faţă de volumele Epica magna şi celelalte. A apărut ideea că Nichita Stănescu s-a terminat, că alcoolul l-a distrus. Cei care ne-am dat seama atunci, sper ca şi alţii să-şi dea seama măcar acum, ştiam că de fapt nu era aşa. Nichita Stănescu n-a mai publicat câţiva ani pentru că încerca să găsească altceva.”

Nicolae Băciuţ scrie şi un text admirabil, o micro proză poetică intitulată “Elegia a treisprezcea”:

“Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu? Mi-e dor ca de limba română, ca de pământul şi aripa ei, ca de tulburătorul aer pe care îl respir. „”Dar noi l-am respirat pe Eminescu însuşi”, îmi spunea odată, odată ca niciodată, Nichita Stănescu.

Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu, de Domnia sa?

Cum să-l strig, cum să m-audă? Să-l strig cu un cuvânt sau c-un bulgăre de pământ?

Mi-e dor de Nichita Stănescu ca de Eminescu.

L-am iubit fără a-l cunoaşte, înfiorat de verbul său. De felul de a gândi în verbe şi substantive. Am ezitat să-l întâlnesc, fiindu-mi teamă să nu-i tulbur cu patima mea măreţia.

Şi, când l-am întâlnit, şi-a desfăcut braţele ca nişte aripi gata să mă înalţe. Gata să mă înveţe să zbor.

Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu?

Cui să-i răspund? (Vatra nr. 12/1983”)

„Respirări cu Nichita Stănescu” – este de asemenea, un text melancolic, în ton elegiac, în amintirea primului interviu luat poetului:

“Avea infinită răbdare cu cei tineri, dar şi dorea să afle de la ei ce înseamnă poezia pentru tânăra generaţie şi cum percepe ea poezia generaţiilor anterioare. Se număra printre cei care, având vocaţia prieteniei, ştia să dăruiască prietenie, dincolo de vârstă şi rang poetic. S-a lăsat “exploatat” de cei tineri, mulţi dintre aceştia făcându-şi un titlu de glorie din prietenia care le-o arăta Nichita. Simţeam că are ceva în plus pentru poeţii clujeni, doar şi el debutase la Cluj, în Tribuna.”

         Regretul meu, marele meu regret e că “tehnica” de înregistrare cu care am fost “dotat”, un “Tesla” de la Radio, nu a făcut posibilă difuzarea pe post a acelui interviu, nu a conservat/înregistrat cu acurateţe vocea poetului. Aşa cum e însă, păstrez acea înregistrare ca pe o mică şi de mare preţ comoară.

         La 57 de ani de la naşterea poetului, în primul an de libertate postdecembristă, în ciuda imperfecţiunilor tehnice, am difuzat în eter vocea lui Nichita Stănescu. Nu puteam să fiu atât de egoist încât să păstrez acea înregistrare doar pentru mine.

         Era ca un elogiu adus lui Nichita peste timp, ca o reverenţă făcută celor pe care libertatea nu i-a alungat din teritoriile poeziei.”

Urmează câteva texte omagiale la 70 de ani de la naşterea poetului.

”Nichita Stănescu, „se credea un trimis al lui Eminescu pe pământ”. Avea vocaţia prieteniei, avea farmec, era sociabil, imprevizibil. A lăsat în urma lui o legendă şi nu mai e poet ci poezie. El trebuie descoperit şi redescoperit mereu.

Pentru că Nichita Stănescu nu a ajuns niciodată la Târgu-Mureş, încerc să-l aduc acum, aici, prin cei care l-au cunoscut şi care i-au fost dintotdeauna aproape.” (Cuvinte-necuvinte)

Este prezentat studiul lui Alex Ştefănescu: “Introducere în opera lui Nichita Stănescu”, trecându-i în revistă opera. Nicolae Băciuţ afirmă: “Cartea lui Alex Ştefănescu ne provoacă, ne incită, scoate din amorţeală şi din tipar interpretarea lui Nichita Stănescu.

Multe dintre sugestiile din această Introducere…, dezvoltate de autorul însuşi, nu vor face decât să sporească şi să nuanţeze dimensiunile liricii lui Nichita Stănescu”.

În „Actualitatea lui Nichita Stănescu” este prezentat albumul memorial: „Nichita Stănescu. Frumos ca umbra unei idei”.

„Scene din viaţa poeziei e titlul fericit şi inspirat, pe care Radu G. Ţeposu îl dă cronicii sale la cartea pe care Constantin Crişan a îngrijit-o, albumul omagial Nichita Stănescu. Frumos ca umbra unei idei, Editura Albatros, 1985, o carte de două ori impresionantă: o dată pentru conţinutul ei şi apoi pentru condiţiile grafice cu totul excepţionale. E o carte care certifică preţuirea de care se bucură poetul „necuvintelor”. Constantin Crişan, Mircea Dumitrescu – într-un fel, Editura Albatros – în alt fel şi-au dat mâna pentru a oferi contemporanilor o carte pe care ar fi admirat-o, cred, şi Nichita Stănescu. Avem, prin această carte, imaginea unui Nichita Stănescu viu, viguros, continuând să-şi fascineze şi în posteritate, cititorul.

Cartea este un bildungsroman invers, o „descreştere” a vieţii dinspre maturitate spre copilărie, surprinsă în mărturii ale unor personalităţi care l-au cunoscut, în mărturii ale poetului, concretizate fie în poeme, fie în interviuri. O carte pe măsura lui Nichita Stănescu.”

„Din nenumăratele „întruchipări” sub care s-a arătat lumii Nichita Stănescu, cea din Antimetafizica (Editura Cartea Românească, 1985) este una provocatoare. E şi o înfăţişare „profană”, dar şi una „mitizantă”. E un portret în mişcare cu „martor”, „însoţitor”. Câţi martori, câţi însoţitori o fi avut Nichita Stănescu, cel care n-a suferit niciodată de singurătate? La câţi s-a mărturisit cu adevărat şi în faţa câtor s-a folosit de măşti? Unul dintre „însoţitori”, Aurelian Titu Dumitrescu, pare a fi singurul sau, oricum, printre puţinii, care l-a provocat cu adevărat, care l-a însoţit ca o „memorie de rezervă”, care a consemnat stări, reacţii, „necuvinte”, „respirări”.(IANUS BIFRONS)

            În legătură cu această carte, Nicolae Băciuţ e de părere că:

„Aurelian Titu Dumitrescu e un partener de dialog activ, stăruitor, cu replici inteligente, spontane. Nimic nu pare, de altfel, regizat în această carte, iar spontaneitatea (proverbială) a lui Nichita Stănescu e mereu în largul ei, improvizaţia fiind, practic, inepuizabilă. Dar şi în improvizaţii, Nichita Stănescu rămâne profund, şi chiar dacă metafora curge în avalanşă, conştiinţa poetică elucidă.

         Nu puţine lucruri din biografia poetului (chiar dacă Nichita Stănescu afirmă că, „în definitiv, poetul nu are biografie”) iluminează poezia, o pun într-o altă lumină, duc la o mai bună înţelegere a ei. Biografia celor 11 elegii este relevantă pentru o artă poetică explicită, integrantă. Pentru înţelegerea actului poetic ca revelaţie. Autoportrete, introspecţii, profesiuni de credinţă, portrete de anonimi (Ana Szilagyi, un medic de urgenţă) sau de confraţi, evocări – toate scot în evidenţă disponibilităţile de scriitor total ale lui Nichita Stănescu. „Viaţa mea e ceea ce ţin eu minte” – spune Nichita Stănescu, iar ceea ce ţine minte despre el nu se rezumă doar la momente fundamentale. Gesturi mărunte, evenimente nesemnificative primesc valenţe noi, li se descoperă consistenţa la o nouă „dreaptă judecată de apoi” a lor. E găsit relevantul din nerelevant, fastuosul în grotesc. Spiritul său însetat deopotrivă de real şi utopie, de farsă inteligentă, de ludic, de copilărire e în consens cu spiritul său însetat, căutător de contradicţii. Orice gratuitate poate căpăta un sens moral sau estetic.”

         Dar şi mai  adâncit în spiritualitatea nichitastănesciană, Nicolae Băciuţ precizează:

„Dar ce este, în ultimă instanţă, Antimetafizica? Un posibil Curs de poezie al lui Nichita Stănescu, academicianul fără academie, universitarul fără catedră: „…haidem măcar să naştem un ideal pe care-l şi avem în gânduri. Şcoala de la Bucureşti, adică Antimetafizica”, spune poetul. Pentru Aurelian Titu Dumitrescu Antimetafizica e „un roman pe viu”, iar pentru Nichita Stănescu „Antimetafizica nu e o negare a metafizicii ci afirmare a proprietăţii materiei faţă de timp şi gândire”, e, mai degrabă, „demers dialectic implicat în estetică”.

(…) Fără a fi o carte de „amintiri” („Antimetafizica nu e o carte de amintiri, ci cu totul şi cu totul altceva” – afirmă Nichita Stănescu),nu puţine sunt „amintirile”, evocările. Memorabile sunt portretele făcute unor personalităţi ca Zaharia Stancu, Jaques Prevert, Evgheni Evtuşenko, Desanko Maximovici ş.a. În replică, Aurelian Titu Dumitrescu schiţează şi el câteva portrete în mişcare – fizice, psihice, morale. „Subiectul” său rămâne, constant, Nichita Stănescu, cu nesemnificative derapaje.

Oricât de incomodă, de inegală ar putea părea unora, Antimetafizica rămâne o carte recuperată, salvată, o valorificare a geniului oral al lui nichita Stănescu.

Pentru cel care a realizat această carte, Aurelian Titu Dumitrescu, e de dorit ca Antimetafizica să nu rămână, păstrând proporţiile, ceea ce pentru Eckerman a rămas cartea de Convorbiri cu Goethe.”

La fel de relevant este şi textul „Râsu-plânsu lui Nichita Stănescu”:

„Biografia lui Nichita Stănescu este o operă în sine. Nici un alt poet român postbelic n-a avut popularitatea lui Nichita Stănescu. Puţini scriitori români au creat sentimentul familiarităţii ca Nichita Stănescu, puţini au rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut aşa ca el. Iată, la mai bine de două decenii de la moartea sa, Nichita Stănescu este într-o actualitate fertilă. Opera sa e în circulaţie, în ediţii elegante şi în tiraje de care puţini poeţi au parte. Biografia lui continuă să fascineze, într-o nostalgică recuperare.

O astfel de recuperare/restituire este şi cartea îngrijită şi prefaţată de Laurian Stănchescu, apărută la Târgu-Jiu, fără menţionarea editurii. O sută douăzeci şi unu de semnatari realizează un portret în mişcare al lui Nichita Stănescu. Cei mai mulţi sunt scriitori, iar textele aparţin tuturor genurilor, de la poeme la interviuri, de la simple note la eseuri. Tonul textelor este şi el de o mare diversitate, de la neutralitate la patetism, dar de fiecare dată cu admiraţie. Sunt incluse şi texte din timpul vieţii poetului şi texte postume, publicate sau inedite. Cele mai multe texte sunt din anul morţii poetului, dispariţia sa prematură declanşând un val puternic de emoţie. Cartea include şi poeme inedite ale lui Nichita Stănescu, dintre acelea pe care, cu generozitate, poetul le scria, le dedica şi le dăruia unor prieteni. Câteva fotografii recompun şi ele imaginea unui Nichita Stănescu în timp, cu clipe eternizate din copilărie până în anul morţii, 1983. La acestea se adaugă şi arborele genealogic al poetului dinspre mama sa, Tatiana Cereaciukin. Realizăm din aceasta că familia lui Nichita a rămas fără urmaşi, nici una dintre surorile sale, Mariana (1938 -2002) şi Cristina (1943 – 1999), neavând descendenţi.”

Memorabil este şi textul: “Acasă la Nichita Stănescu” – o evocare emoţionantă a poetului, făcută cu glasul muiat în  sângele lacrimei:

„Am fost acasă la Nichita Stănescu. La prima lui casă, cea din Ploieşti, în care poetul s-a născut, „înger cu ochii albaştri”. Pe patul în care s-a născut trona un ursuleţ de pluş, drag poetului în copilăria sa şi rămas, ca prin minune, printre lucrurile care s-au păstrat, făcând faţă timpului şi timpurilor.

Casa familiei Stănescu a fost naţionalizată, aceasta ajungând chiriaşă în propria locuinţă. Până la urmă, casa s-a întors la stăpânii de drept, devenind, din 2002, Casa Memorială „Nichita Stănescu”. Au rămas multe din lucrurile poetului – de la masa de scris la pianul la care cânta adesea poetul, de la maşina de scris la poeme în… manuscris…, încercându-se recrearea unui univers care a însoţit nu doar copilăria şi adolescenţa ci şi locul întoarcerii în anotimpul nostalgiilor poetului.

Se spune că în mare parte s-a reuşit, că, în sfârşit, Nichita Stănescu are o casă în care îşi aşteaptă bucuros musafirii, ştiut fiind că şi în ultima sa casă din Bucureşti, cea din Piaţa Amzei, uşile au fost mereu deschise multor chemaţi şi nechemaţi ai gazdei, generoasă cu oaspeţii, în lungi şi boeme taifasuri. Nu e o casă „boierească”, deşi nu e nici una obişnuită. Odăile nu sunt mari, dar aşa cum sunt făcute amenajările, păstrând, cel puţin în parte, aranjamentele de altă dată ale mobilelor şi lucrurilor, ele au luminozitate, fac simţită prezenţa spiritului nichitastănescian.

Într-una din încăperi, vitrinele oferă imaginea universului poetic, cu cărţi, manuscrise, diplome, distincţii, deasupra tuturor ridicându-se Cununa de aur” a poeziei, cu care Nichita Stănescu fusese încoronat în 1982, la Serile de la Struga, din Macedonia pe atunci iugoslavă. Într-o altă cameră sunt o parte din cărţile familiei Stănescu, precum şi cărţi ale lui Nichita şi despre Nichita, cărţi cu autograf primite de la diverşi scriitori.”

În „Posteritatea necuvintelor” – Nicolae Băciuţ spune: „Nici un poet postbelic n-a influenţat suflul scriiturii cum a făcut-o Nichita Stănescu şi nici nu se va ivi degrabă un autor care să-i fie pe măsură. El a însemnat, într-un alt timp istoric, ceea ce au însemnat Eminescu şi Arghezi. Nichita Stănescu a fost nu doar poezie ci şi spectacol al poeziei. Deloc singur printre poeţi, ci într-o companie de ţinută, de la Ana Blandiana la Ileana Mălăncioiu, de la Marin Sorescu la Cezar Baltag, Nichita Stănescu şi-a impus un anume sens al rostirii şi iubirii, a „dezrobit” limba română, dându-i libertăţi neîngăduite vreodată.

         Poezia lui Nichita Stănescu şi-a pus decisiv amprenta pe evoluţia poeziei române contemporane. Fără el, cu siguranţă, s-ar fi scris altfel poezia în limba română, în această patrie de cuvinte.”

         Aceste texte sunt edificatoare şi extrem de bogate în semnificaţii pentru orice om care scrie şi chiar şi pentru cei care doar admiră.

„Poetul a fost toată viaţa risipitor cu sine, cu opera lui. Oricât ar fi trăit, ar fi continuat să dicteze poeme, cunoscuţilor şi necunoscuţilor, prietenilor şi neprietenilor, dedicând şi dăruind poeme în stânga şi-n dreapta, ca şi cum ar împărţi indulgenţe, fără însă a cere nimic în schimb.

Poetul a făcut să renască boema literară ca nimeni altul în cei cincizeci de ani de viaţă ai săi. Mai cred că cu el s-a stins însă şi ultimul mare boem autentic din literatură română. Căci veacurile nu mai navighează pe valurile nepragmatice ale literaturii”.

(…) „Nichita era un frumos inocent. Un munte de bună-credinţă. În politică s-a jucat de-a politica, făcând poezie. Poetul nu putea fi înregimentat de nici o putere. Era atât de liber, atât de el însuşi mereu, că nimic nu l-ar fi putut subordona. Nici o putere n-ar fi riscat să-i exploateze popularitatea, pentru că Nichita era spontan, imprevizibil, şi orice acţiune de racolare s-ar fi întors împotriva celor care-ar fi iniţiat-o. Nichita Stănescu n-ar fi putut să se poarte nici ca Ştefan Augustin Doinaş, nici ca Nicolae Manolescu sau Ioan Alexandru. Nichita Stănescu ar fi rămas poet şi… punctum.”

 „AL MEU PRIVIT DE AL SĂU”

Un alt text remarcabiul este: „Cum l-am cunoscut pe Eminescu şi se referă la un episod petrecut între cei doi poeţi în curtea blocului din Piaţa Amzei, acolo unde vieţuia şi „copacul Gică”. Amintirea  e foarte vie şi redată cu emoţie firească:

“Nichita Stănescu m-a primit cu entuziasmul său proverbial, de parcă ne-am fi cunoscut de la începutul lumii, ca doi vechi camarazi. Dialogului nostru, înregistrat pe bandă, i-a urmat o invitaţie la plimbare. Pare de neimaginat cum un mare poet se poartă cu atâta deschidere cu un june pe care l-a văzut prima oară în viaţa lui şi care, desigur, nu-i spunea nimic, înafară de o apartenenţă la un fenomen, “echinoxismul”. Nichita nu era foarte vorbăreţ. Păşea agale, apropape silenţios, răspundea întrebărilor mele doar în metafore. Era o maşină de metafore. Totul în rostirea lui se transforma în metaforă. Din când în când, se oprea şi, ca şi cum ar fi prezentat una dintre minunile lumii, spunea: „Aici îşi avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi. În camera de sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scris Kamadeva”.  Şi versurile din Kamadeva le rostea de parcă s-ar fi spus singure: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Şi de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deştept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-a iluziei deşerte.”

Totul se derula ca într-un spectacol.

Ca o fulgerare, ca şi cum ar fi rostit doar pentru sine, Nichita Stănescu spuse la un moment dat: “Bătrâne, eu l-am cunoscut pe Eminescu”. Şi n-a mai lăsat loc nedumeririi mele să devină întrebare. “Eu l-am întâlnit pe Tudor Arghezi şi l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Eminescu şi l-a privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui lui Arghezi l-am privit pe Eminescu ».

Rostea cuvintele sacadat, în stilu-i binecunoscut, de parcă ar fi oficiat o slujbă tainică. “Şi dacă eu vă privesc în ochi îl văd pe Eminescu”, am îndrăznit eu atunci. Şi de parcă nu m-ar fi auzit, a continuat: “Noi l-am respirat pe Eminescu însuşi, noi suntem respirarea lui”.

Cuvântul „Amintire” – poartă în sine, precum maica pe pruncul său,  cuvântul „Amin” – adică: „Aşa să fie!” Amintirile despre Nichita sunt tezaurul pe care scriitorul l-a adunat toată viaţa. Se cade acum să-l împartă. Amin.

Ceva din acest tezaur va ajunge şi la noi. Spre înavuţire spirituală, spre edificare. „Nichita Stănescu nu a avut trufia perfecţiunii. Nu şi-a adjudecat domeniul poeziei ca o proprietate exclusivă. Nu a fost desăvârşit. A fost însă un autor genial. Iar geniilor li se pot mai uşor ierta greşelile. Iar celor care nu-l înţeleg li se pot îngădui neputinţele. Dar de vină nu e Nichita. Păcatul trebuie căutat în ei. Dar oricine poate fi absolvit de păcate. Şi niciodată nu e prea târziu.  (…) Sigur, nu toţi ajungem la înălţimi, dar toţi putem aspira la înălţimi, având şansa să trăim peste cincizeci de ani, să fim, într-un fel, mai „bătrâni” decât Nichita.

Acum, că am trecut de cincizeci, cum să-i mai spun, mai „tânărului” Nichita, „bătrâne”?

Nicolae Băciuţ îşi încheie cartea cu aceste emoţionante cuvinte. Dar cartea rămâne deschisă. Pentru noi, pentru fiecare din cei care vrem să-l cunoaştem mai bine. Şi prin el, care e o emblemă a Poeziei româneşti, şi pe alţi scriitori şi poeţi români care poartă flacăra culturii de aici către pretutindeni.

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de