|
|
| Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
REMEMBER -
UN OM VIU, PIPĂIBIL CU MÂNA – NICHITA, AZI
“MI-E DOR DE NICHITA CA DE LIMBA
ROMÂNĂ”
Cezarina Adamescu, Agero
Nicolae Băciuţ: „Nichita
Stănescu - Cu colţul inimii“,
Editura Nico, Târgu-Mureş, 2003
M-am gândit îndelung, cum aş putea
începe aceste consideraţii, pe marginea cărţii unui om drag, despre un
om şi mai drag. Şi cei doi îndrăgindu-se foarte, m-am aflat şi eu,
cu gândul şi inima, taman în toiul drăgostirii lor prieteneşti şi
frăţeşti, născătoare de pronie. Până la urmă am ales această
parafrază a versului stănescian „Lecţia despre cub”
– pentru că inima este cel mai perfect-imperfect organ, care se poate
sfărâma cel mai repede. Şi, cum spunea Jose Marti: „Dintr-o rană mai
cumplită/ iese versul mai frumos”. Restituirea literară, chiar dacă
nu se practică în măsura în care ar merita un scriitor, (toţi scriitorii
merită!) este întotdeauna bine venită. Nu neapărat pentru că ne
împrospătează memoria, dar pentru că ne face să trăim în preajma şi în
spiritul celor plecaţi şi să le prelungim în felul acesta existenţa,
chiar dacă nu reală, în mijlocul nostru, dar cel puţin spirituală. Un
bun creştin obişnuişte să-i pomenească pe „cei blajini” care au o zi a
lor, un Paşte al lor, zile comemorative (de naştere ori de înălţare la
cele veşnice) şi, îndeobşte, ori de câte ori se ivesc în amintire.
E admirabil. Pomenirile se fac în fel şi chip. Unii au făcut din
ceremonial, un adevărat spectacol, un show la care invită high-life-ul.
Ritualul sacru, datina se prefac în modă, în trend, în
brand, în hărmălaie cu surle şi tobe, (dar mai ales cu manele, că se
poartă!), devin un prilej excelent de distracţie, de petrecere, de dans
şi glume îndoielnice, care nu au nimic de-a face cu mortul.
Ritualurile simple de înmormântare ori de pomenire la diferite date,
pentru ca dispărutul să poată trece vămile văzduhului, doar la ţară se
mai menţin, dar şi acolo e invitat tot satul şi familiile se întrec în
iscusinţă şi în fantezii culinare care nu au nimic de-a face cu sufletul
răposatului. Ne-am obişnuit să dăm de pomană. Ne-am obişnuit să primim
pomană. Suntem pomanagii? Poate.
Personal, cred că Sfânta Liturghie este Sacramentul care
împlineşte pe deplin datoriile faţă de răposaţi şi o mică pomană, fără
să ştie stânga ce face dreapta.
Şi pentru că nu-mi închipui cum e să-i dai pomană lui Nichita, un sfert
de veac l-am aniversat şi l-am comemorat, primăvara şi iarna, în felul
meu. În cele din urmă am găsit şi modalitatea ideală pentru mine, de a
mi-l readuce aproape (de parcă l-aş fi uitat vreodată!) - pentru
că mă oprea parcă ceva sau cineva, să-i dau pomană, de mâncare. Am
procedat, aşa cum făcea el cu prietenii şi cum a mărturisit adeseori:
„A-i dărui cuiva o poezie este ca şi cum i-ai oferi o floare.” Şi Nichita făcea tot timpul
astfel de daruri. Până şi la nunta unor prieteni, a venit cu darul său:
o poezie dedicată mirilor. Tare aş fi vrut să se găsească cineva
care să-mi dăruiască la nuntă o poezie, scrisă special. Dar n-a fost să
fie.
Apoi, nu m-am putut deloc obişnui cu ideea, nici măcar după un sfert de
veac, că Nichita nu mai este. Era de ajuns să privesc puţin la
Epica Magna
sau la
Noduri şi semne şi să-i văd semnătura: Nichita, Azi.
Cum să fie mort, când el scrie AZI? Un astăzi continuu. Un astăzi cu
miresme de veşnicie. Un Azi care va dăinui atâta timp cât va dăinui
lumea. Zburând peste milenii. Acest Azi e dovada că Nichita ne-a iubit
atât de mult încât s-a gândit la noi peste vreme şi vremuri, cerându-şi
„Dreptul la Timp” şi în felul acesta câştigându-şi
Dreptul la eternitate.
„Dreptul la nemurire sau Nichita, Azi”
s-a numit prima mea carte dată de pomană pentru sufletul lui Nichita.
Pentru că nici un alt dar nu mi s-ar fi părut mai potrivit. Al doilea
volum – tot de pomană – a fost „Ca o pasăre Ibis” – şi
e prelungirea celei dintâi. Atât m-am priceput, pentru că altfel, cum să
dau pomană unui OM VIU? Dar ce înseamnă „să dai de pomană?” Înseamnă a
face un dar cuiva, fără să aştepţi nimic în schimb, fără recompense,
mulţumiri şi felicitări. Aşa am citit eu pe un afiş, apărut la un
an de la nemurirea lui, atunci când un grup de prieteni, printre care şi
Gheorghe Tomozei, i-a dăruit un Album memorial.
Acolo am văzut un autograf cât se poate de original, pe o fotografie în
care poetul stătea drept, cu braţele crucificate pe aer, într-o
îmbrăţişare cosmică a lumii şi a tot ce există pe ea, iar
dedesubt, scria cu litere de mână: „Atâta să nu uiţi / Că el a fost
un om viu / viu / pipăibil cu mâna. Nichita Stănescu, Azi”.
La scurgerea unui sfert de veac de la nemurirea lui, i-am mai făcut o
pomană „de pomină”: volumul „99 de anotimpuri fără Nichita.
Omagiu”,
Editura Pax
Aura Mundi, 2008.
Cu puţin timp în urmă, am aflat că un alt poet, din cu totul altă zonă a
ţării, Nicolae Băciuţ din Târgu-Mureş i-a făcut şi el „pomeni” lui
Nichita, în spiritul acelor „afinităţi elective”. Una din aceste
pomeni s-a concretizat în volumul de faţă, intitulat „Nichita
Stănescu. Cu colţul inimii”,
apărut la Editura Nico, Târgu-Mureş, în două ediţii.
La prima ediţie a Festivalului Nichita Stănescu, de la Ploieşti, din
13-14 decembrie 1984, Prinţul Tom (Gheorghe Tomozei, îngrijitorul
Albumului memorial) scria despre „Bătrânul Nichita”, poezia „Ultimele
ştiri”:
„Îngerii scriu articole de legi/ ori cioplesc săgeţi / şi în pauza
de prânz ling sare.// Ei patronează cu inclemenţă / uzinele de ace cu
gămălie / fierb rachiu de crini în alambice / şi se trezesc întrebând
fără noimă:/ Oare ce-o mai fi făcând / Poetul Nichita Stănescu?”
Chiar. De bună seamă şi Nicolae Băciuţ, tot de la această întrebare a
plecat în conceperea acestei admirabile cărţi în cinstea/memoria lui
Nichita.
Mă consider privilegiată când îmi cade în mâini o carte despre un om
drag. Şi nu mă mai satur s-o citesc, s-o savurez, de parcă aş dori să-mi
intre pe sub piele şi să rămână acolo.
Şi chiar rămâne. Pe sub pielea sufletului. Pe sub pielea privirii. Pe
sub pielea lăuntrului de fiinţă. Pe sub pielea „colţului inimii”.
Şi acestea
fiind zise, să pornim, cu îndemnul lui Nichita: „Pe
corăbii!” – şi să descindem în oceanul de lumină reflectat în
azur, din poezia lui, trasă pe roata sufletului celui care l-a
iubit şi-l mai iubeşte, şi-l va iubi încă.
Volumul „Nichita Stănescu. Cu colţul inimii” –
este o bijuterie rară. Un chihlimbar de purtat la piept, ca pandantiv la
o întâlnire importantă cu Viaţa. Ori cu Veşnicia. Ea este neîncadrabilă
în vreun gen, este ceva singular în creaţia lui Nicolae Băciuţ
(deşi a mai scris cărţi omagiale!) – cum singular este şi obiectul ei:
Bătrânul Nichita.
Este alcătuită dintr-o sumă de texte scrise cu dragostea dând pe
dinafară, aşa cum izbucneşte „o lacrimă care plânge cu ochi”,
pentru o personalitate atât de carismatică şi de originală cum a fost
Poetul. Se vede cât colo că Nicolae Băciuţ îl preţuieşte peste
măsură. Cu, sau fără dioptrii sufleteşti, cu sau fără dioptriile inimii.
Se vede chiar şi cu ochiul liber. Chiar şi cu sufletul liber.
Să păşim încet în fibra inefabilului, ca să nu speriem îngerii.
Firesc, Nicolae Băciuţ începe cu un „Portet al artistului la
tinereţe fără bătrâneţe”,
în care mărturiseşte chiar de la început, că e molipsit incurabil
de Nichita: „A fost „o întâmplare a fiinţei mele” întâlnirea cu
Nichita Stănescu. O întâmplare pe care am provocat-o, fiindcă atunci
credeam că nimic pe lume nu e întâmplător. În egoismul dragului meu de
Nichita, am vrut să am un Nichita al meu care, până la urmă, fără să-mi
premeditez gândul, a devenit un Nichita înainte şi după Nichita, cel
care n-a însoţit timpul real decât o jumătate de veac, rămânând cealaltă
parte de timp să se înveşnicească.
Acest Nichita, al meu, scris „cu colţul inimii”, e reconstituit din
felul în care s-a văzut el pe sine, cum a văzut el pe alţii şi cum alţii
cred că l-au cunoscut. E un Nichita paradoxal şi imprevizibil, aşa cum a
fost el, fără să-şi impună, ieşit din canon”.
Foarte ciudat şi deloc întâmplător, e
faptul că Nicolae Băciuţ, vrând să aibă un Nichita „numai al meu”
–
a sfârşit cu „un Nichita al nostru” – adică pentru noi toţi, deopotrivă.
Pentru că Nichita este un dar al tuturor pentru toţi, o avuţie publică,
ca o pâine rumenită şi caldă din care se pot înfrupta mulţimile,
fără ca aceasta să se împuţineze. O pâine spre împărtăşire. Şi mai
interesant este faptul că, Nichita este perceput, din perspectiva celor
trei „eu”, aşa cum ar trebui să ne percepem toţi: cum ne vedem noi
înşine, cum îi vedem noi pe alţii şi cum ne văd alţii pe noi. Mai rămâne
un al patrulea „eu”, cel mai pătrunzător şi mai important pentru „devenirea
noastră întru fiinţă” – cum ar fi spus Blaga - şi anume:
cum suntem văzuţi de Dumnezeu, felul în care El ne percepe. Şi acesta
este cel mai adevărat, mai fidel decât orice oglindă. În rest, poate
interveni factorul subiectiv. Oglinda aceasta nu ne poate minţi şi nici
nu se sparge vreodată. „Acest portret al artistului
la tinereţe fără bătrâneţe – spune
Nicolae Băciuţ - nu vrea decât să completeze un album al unui
destin şi al unei opere, cu încă o licărire de viaţă. E o clipă
recuperată din actul de identitate al unui poet. Poate cel mai mare după
Eminescu, cum spunea cineva. Un poet adevărat. Care a trăit ca un poet
şi a murit în numele poeziei. Şi care a rămas mereu în cartea mea de
citire, în cartea mea de iubire.
Nichita după Nichita. Un timp fără răstimp.”
Un interviu cu Nichita Stănescu – este
pentru Nicolae Băciuţ – acum, după mai bine de un sfert de veac – un
reper preţios, nu numai pentru cartea lui fundamentală: „O
istorie a literaturii române contemporane în interviuri” –
dar şi
pentru întreaga sa operă şi viaţă. Nu se poate să scrii şi să nu te
raportezi la Nichita. E un bagaj necesar, pe care trebuie să-l
porţi permanent, pe dinăuntru, o dulce povară care nu te împovărează, ci
îţi uşurează poverile şi te saltă el pe drum în loc să-l cari tu, aşa
cum, pe Monseniorul Vladimir Ghica îl ducea bagajul, purtându-l săltat,
acolo unde trebuia neapărat să ajungă. Este duhul din noi care ne poartă
pe aripile sale.
Nichita este pentru mai tânărul coleg de Dumnezeu, de Duh şi de
Poezie – Nicolae Băciuţ, – o revelaţie într-un octombrie văratec. De
aceea îl evocă într-un ton foarte afectuos, aşa cum doar persoanele
foarte apropiate şi foarte dragi, ţi se înfăţişează: „Am văzut cum arată o zi fără
început şi fără sfârşit a unui poet. A fost exact aşa cum mi-am
reprezentat în copilărie imaginea unui scriitor, imagine formată doar
din lecturi şi din, vai, atât de reci fotografii de manual. Ţinând parcă
dinadins să-mi arate că poate exista un scriitor ideal, a cărui
biografie nu se desparte cu nimic de opera sa. Poetul, încetul cu
încetul, mi-a impus un portret care să refuze orice altă înfăţişare a
sa. Trupul masiv al Poetului înveşmântat în ţinuta celui mai banal
trecător de pe stradă, tocmai poate pentru a nu atrage atenţia asupra
sa, mergea cu paşi silenţioşi, tăcându-şi liniştea pe care o rupea din
când în când cu câteva vorbe, care nu aşteptau replică. „Aici îşi avea
casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt,
e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi.
În camera de sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scris
Kamadeva”. Deschide un volum din Eminescu şi citeşte: „Cu durerile
iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- /
Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărind pe-un
papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui buze de coral, // Aripi
are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / Numai flori înveninate
/ De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu
ea în piept, / Şi de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu
deştept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului
albastru / Ş-a iluziei deşerte.”
În timp ce recită, privirea lui pare atotcuprinzătoare. Priveşte
pretutindenea şi niciunde. Acesta este primul şi singurul meu Nichita
Stănescu. Ceilalţi pe care i-am întâlnit, chiar şi pe cel de la Struga,
pentru care m-am călătorit spre a-l vedea, asemeni unui badea Cârţan
contemporan, purtându-i cărţile în rucsac, tăind, pe jos, Bulgaria şi
Macedonia iugoslavă până pe malurile fierbinţi ale Ohridului, nu sunt
decât înfăţişări întâmplătoare şi nu întotdeauna adevărate ale poetului.
Şi ale poeziei.” Şi până să înceapă dialogul de
taină, deja ştiau o sumedenie de lucruri unul despre celălalt. Din
tăceri grăitoare. Din fâlfâiri de aripi de heruvimi. Din priviri
şi din acel flux de tandreţe, cu două sensuri, care circula de la unul
la altul. Sunt lucruri care nu pot fi rostite. Să lăsăm inefabilul să
vorbească şi el va şti până când, până unde…“Ce minune a lumii a fost
acest poet” – îmi scrie Nicolae Băciuţ – chiar în timp ce eu
trudesc să demonstrez în aceste cuvinte, acelaşi lucru!Gândurile noastre
se împletesc sub acoperişul de rugă al aceluiaşi Nume, ori al aceleiaşi
iubiri.Cu toate acestea, Nicolae Băciuţ şi-l revendică permanent pe
Nichita ca pe un bun colectiv devenit un bun personal. Adică şi-l
însuşeşte, până la cufundarea deplină în el, într-o empatie firească. El
spune: “O parte din Stănescul meu”
şi relevă
chipul rostit al acestei “părţi”.Încercând a defini Cuvântul ca material
al Poeziei, Nichita Stănescu a spus: “Partea de om a cuvântului,
partea trecătoare de om a cuvântului este importantă după cum mai puţin
important este felul naşterii şi mai important mi se pare a fi însăşi
naşterea.”Convorbirea celor doi scriitori stă sub semnul fast al
Cuvântului, aşa cum noi stăm sub semnul fast al Divinităţii. Iar în
privinţa îmbătrânirii şi perisabilităţii cuvântului, Nichita era de
părere că: “Cuvântul nu are natura
timpului, el se petrece în timp, dar el are o natură statică. Timpul are
o natură perisabilă. Locul petrecerii cuvântului e trecător, nu
cuvântul.” Legat de viaţa personală a
poetului despre care Nichita s-a pronunţat într-un poem încântător,
acesta spunea: “viaţa personală a poetului este avatarul verbului
care se vorbeşte pe o orbită spaţială în jurul subiectului său, în jurul
unui nume, în jurul unui substantiv.” În privinţa autoportretului pe
care Nichita şi-l face într-un interviu cu Florin Mugur, „Arăt
întocmai ca o mirare a mea”,
el adaugă:
“acel dialog vechi făcut cu Florin Mugur avea aţâţarea colegială a unor
schimburi de sentimente, a unui trup de sentimente, trecător, cel pe
care ţi-l prilejuieşte tinereţea în conversaţie. Acum nu cred că se mai
poate vorbi de un schimb cu ceva şi cred că un autoportret nu mai e
posibil pentru că portretul însuşi nu mai este cu putinţă”. Nichita Stănescu şi-a definit
prima spaimă a fiinţei astfel: “Prima spaimă, de bună seamă, a fost
aceea a naşterii mele. Ca dovadă că ea a fost atât de uriaşă, coincide
cu dreptul de a fi uitat-o cu desăvârşire. Nimeni nu-şi mai aduce aminte
un lucru esenţial al vieţii lui: secunda naşterii lui, după cum nimeni
nu poate să ţină minte al doilea lucru coincident cu primul: moartea
lui”. La întrebarea reporterului, ce
reprezintă Eminescu pentru el, Nichita a răspuns: “ -
Eminescu? – e foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care el
ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul
nostru, să fim respiraţia nenăscuţilor. Eminescu este un aer pur,
genuin, un aer curat. » Cu alt prilej, de faţă fiind şi
Nicolae Băciuţ, are loc un schimb de păreri de cuvinte între
Nichita şi Maria Luiza Cristescu, aflată şi ea în vizită la Poet. Este
de menţionat, dacă nu se ştie, dar îndeobşte, toată lumea o ştie,
faptul remarcabil, că la Nichita acasă se perindau diferiţi poeţi,
scriitori, artişti, critici, casa lui fiind în permanenţă deschisă. “- Faptul că eu sunt intim cu
oricine, spune Nichita, nu e o
intimitate, e un drag al meu de a fi. Că altfel eu sunt un luptător care
are treabă cu puşca trupului, cu suliţa ochiului. Când mi se va scurge
măduva din oscioare se va vedea că în fiecare os aveam o puşcă.” Întrevederea a avut loc în 3
octombrie 1980 şi articolul a fost publicat în “Vatra”
nr. 7/ 1982. O mărturisire de mare valoare
pentru Istoria literaturii este adunată sub titlul « Serile de
poezie de la Struga »
şi se constituie într-un soi de jurnal spiritual pe care Nicolae Băciuţ
l-a alcătuit, în urma experinţei fundamentale trăite în Serbia, când a
participat la Festivalul de Poezie de la Struga şi Nichita Stănescu a
fost încununat cu premiu şi cununa de lauri pentru poezie, eveniment
marcant în viaţa lui, dar şi pentru cultura românească. Însemnările de
atunci, transpuse prin filtrul sensibilităţii sale au rămas mărturie în
timp, de valoarea, dragostea şi notorietatea de care se bucura Nichita
Stănescu în « patria poeziei » – cum a fost numită Struga, loc de
întâlnire a poeţilor din multe ţări. Întreg Jurnalul de la Struga este
un imn de dragoste închinat Poeziei şi slujitorilor ei. Tânărul Nicolae
Băciuţ primeşte, înainte de a purcede la drum, în această călătorie
iniţiatică, povăţuiri de la Romulus Guga: „Poartă-te astfel încât să nu
trebuiască să cunoşti mânia mea”, mi-a spus Romulus Guga. „Dar cred că o
cunosc!” „Nu, numai ţi se pare. Nu vreau să mi-o cunoşti. De aceea,
poartă-te cu demnitate. Să-ţi foloseşti cuvintele iubindu-ţi limba şi
neamul. Să fii pe măsura literaturii care aduce
cununa. Să
nu iubeşti frumuseţea care îţi fură ochii, ci pe cea care îţi îmbată
sufletul. Să nu te laşi înspăimântat de oboseală şi drum lung. Caută-ţi
prieteni, ţie şi limbii pe care o vorbeşti”, sună vorbele ca
învăţăturile cuiva către ucenicul său. „Te-ai bucurat de încrederea mea,
fă să fiu mândru de credinţa ta. Dum bun şi să te întorci sănătos!” În acest periplu înfloreşte şi mai
mult dragostea pentru Nichita Stănescu: „Există poeţi pe care îi iubim
pentru că îi iubesc şi prieteni dragi nouă – ce fel de iubire o mai fi
şi aceasta(?) – dar sunt unii pe care îi iubim cu mândrie şi orgoliu
nemăsurat, pentru că ei există prin ei înşişi, prin cărţile şi faptele
lor. Nichita este unul dintre
aceştia din urmă, chiar dacă nu a scris în fiecare zi o capodoperă, cum
îi pretindeau unii, sau chiar dacă uneori Nichita nu era Nichita”. Este şi un bun pretext pentru
autor de a rememora primul contact cu opera poetului. Legat de festivitatea de
premiere, Nicolae Băciuţ a consemnat în chip fidel evenimentul: „Avem deosebita onoare să vă
aducem la cunoştinţă următoarele: Comitetul Festivalului Internaţional
Serile de la Struga v-a acordat înalta recunoaştere internaţională
Cununa de Aur pe anul 1982”. Dar şi reacţia poetului, la
aflarea veştii „încununării”: „Mă simt ca împăratul din
poveste care râde cu un ochi şi şi plânge cu celălalt. Râd de fericire
cu un ochi, că acest premiu, poate cel mai important premiu de poezie
din lume, este o îndreptăţire a muncii mele de peste treizeci de ani,
pentru sporirea şi păstrarea frumuseţilor limbii române. Plâng cu un
ochi pentru că pentru îndreptăţirea ce mi s-a făcut mie au fost omişi
alţi poeţi la fel de talentaţi ca şi mine. În orice caz, consider acest
premiu ca fiind acordat poeziei noastre în genere şi prezenţei ei, din
ce în ce mai prestigioase, între literele universale”. Cu reverenţa cuvenită a
discipolului, Nicolae Băciuţ mărturisea: „Despre Nichita Stănescu aş
vrea să pot scrie cuvinte „cu colţul inimii”. Cuvinte care să
îngenuncheze, sărutând cuvintele poetului. Poetul e ca o duminică în care
stau îngrămădite toate zilele săptămânii, adică luni, adică marţi, adică
miercuri, adică joi, adică vineri, adică sâmbătă, adică duminică. Oare
cum o fi arătând duminica duminicii domniei sale? Dar cum o fi arătând
pământul pe care tălpile lui calcă, iarba care se vrea strivită, aerul
care se vrea respirat de poet? Poetul e ca o sărbătoare. O
sărbătoare care se ţine în fiecare zi, de la repedea „călărire în zori”
la ceasul în care soarele se opreşte deasupra capului ca o inimă de
raze, până în clipa în care buzele arzând ale soarelui sărută înroşite
crestele pădurilor. Pentru mine, multă vreme,
soarele nu răsărea şi nu apunea decât din pădure! Ce miracol însă când
l-am văzut răsărind şi apunând în mare!” Drumul până la Struga e o
întoarcere în albia copilăriei. La leagănul dintâi. Gura de copilărie
rămasă deschisă – a uimire – spre lume. „Îmi iau de acasă un bulgăre
de pâmânt, într-o pungă, pe care o voi duce cu mine la Struga. Să vadă
şi el lumea!”
Ţăranii îşi purtau peste tot pământul cu ei. Sub unghii. Cât timp îl
ştiau acolo, erau încredinţaţi că-i al lor. Măcar pe acesta nu li-l
putea lua nimeni. Şi-l purtau cu demnitate şi nu se ruşinau niciodată de
el. În el ascundeau sămânţa dăinuirii. Autorul ne familiarizează cu
atmosfera Festivalului de Poezie de la Struga: „Peste noapte, Struga s-a
îmbrăcat în hainele de sărbătoare ale Festivalului. Au fost arborate
drapelele ţărilor participante la Festival, iar de-a lungul celor două
maluri ale Drimului, apă ce se rupe parcă din Ohrid, au fost întinse
cabluri de care atârnă mii de becuri, de la a căror lumină, noaptea,
apele Ohridului par incendiate.” Suntem introduşi în culisele
Festivalului şi aşteptăm invitaţii. „Au început să apară şi
invitaţii. „Va fi o invazie română!” – îmi spune Iovan Strezovski, în
aşteptarea delegaţiei române. Prima „invazie” nu a fost prea mare:
Nicolae Ioana, Alexandru Andriţoiu, Alexandru Jebeleanu, Adrian Popescu,
Gheorghe Tomozei. De-abia după o zi a apărut şi Nichita Stănescu,
însoţit, printre alţii, de D. R. Popescu, George Bălăiţă, Cornel
Popescu, Dumitru M. Ion, Carolina Ilica, Sorin Dumitrescu. (…) Câteva
zile la rând centrul atenţiei, fiind asaltat de admiratori, prieteni,
gazde, televiziuni, reporteri de la radio, reviste, Nichita Stănescu
exclamă, într-un târziu, reuşind să scape dintr-o „împresurare”: „N-am
timp nici să respir!” Cuvintele lui Nichita Hristea
Stănescu din acele zile sunt emblematice. „O reporteră de la
televiziunea iugoslavă vrea să-i ia un interviu lui Nichita Stănescu în
franceză. „Patria mea este limba română!” – i-a replicat atunci Nichita
Stănescu, furios, refuzând, pentru „jignire”, să-i mai acorde interviul.
Un acelaşi Nichita am ascultat şi la o conferinţă de presă, unde el a
vorbit mai mult despre patria sa, despre limba română. Întrebările se
succed cu repeziciune în macedoniană, în timp ce eu mă concentrez să
înregistrez câte ceva din cele spuse de laureat: „Cred că răspunsul meu
dat revistei Lim
nu a fost bine interpretat. Noi, ca naţiune, provenim din descălecare şi
nu prin încălecare!”. „Poezia nu e un act de vedetism, poetul nu e o
echipă de fotbal care joacă în deplasare. E o altă faţă a locului său.
Această faţă poate fi şi înaripată şi îngropată. Dacă-i punem roţi,
călătoreşte!” ”O mare parte din dragostea mea naturală pentru
Iugoslavia o datoresc la doi oameni, care au făcut un contact sufletesc
şi pe deasupra şi dedesubtul cuvintelor. Primul e Adam Puslojic – în
ordinea timpului care m-a îndrăgostit de Iugoslavia – şi a stârnit o
carte, Belgradul în cinci
prieteni. Al doilea, ciudat,
e un prozator, Bojin Pavlovski, cu care m-am înţeles după colţul ochilor
ca şi cum s-ar fi sfârşit de mult al treilea război mondial”.
„Pe scurt, ca şi pentru
corigenţii care îşi fac copiuţe cu care să treacă în toamnă, să spun că
poezia nu e arta cuvântului, pictura nu e arta culorii, muzica nu e arta
sunetului, desenul nu e arta liniei şi aş putea să spun că vorba cuvânt
este materialul poeziei, că culoarea e materialul picturii… Arta, în
genere, ţine direct de inima din creier”. „Cine cunoaşte limba poezească
poate traduce poezie. Oricât de bine ai şti o limbă, dacă nu o şti în
valenţe pe a ta, nu poţi traduce. Cât despre poezia română, pot afirma
că majoritatea marilor poeţi, pe care, ca niciodată, nu-i poţi număra,
sunt grănicerii limbii române. Noi avem o patrie de pământ care se
lărgeşte şi se strâmtează după cum curge istoria şi avem o patrie
eternă, care e limba română. Să băgaţi bine de seamă că barbarii şi
agresorii, îndeobşte, trec pe văi. Avem destui munţi ca să avem o mare
credinţă în ţara noastră. Limba română e o limbă care aleargă din om în
om şi ea se dă din gură în gură, ca şi sărutul. Când oboseşte, peste
noapte, doarme în sufletul unui băiat, după aceea la altul, după aceea
la altul…”. Cât de recunoscători trebuie să-i
fim lui Nicolae Băciuţ pentru că ne-a restituit acele cuvinte ale
Poetului care a rămas în inima noastră, încununat cu lauri şi „veşnic
tânăr şi ferice”… „Aflat în vervă deosebită,
Nichita Stănescu ne-a povestit, la provocările lui Alexandru Andriţoiu,
„verzi şi uscate”. Amintiri, vorbe de duh, respiraţii lirice… Notez în
fugă: „Întoarcerea la Eminescu este viitorul poeziei române”. „Eu când
mă bucur de ceva râd şi înjur, dar cu bucurie”. „Eu am ajuns la poezie
prin dragoste de poezie. Citind în fiecare zi poezie, ai toate şansele
să devii poet!” „Sunau foarte cunoscut şi uitat poeziile unui poet de
limbă albaneză!” „ De multe ori, când plecam în străinătate, am avut
sentimentul că vin acasă!” „Cum ar fi dacă Nichita Stănescu ar fi
redactorul-şef al unei reviste?” Chiar aşa! Ce-ar fi dacă lui Nichita
Stănescu i s-ar încredinţa conducerea unei reviste, bineînţeles, de
poezie?!”
Reporterul înregistrează
conştiincios, toate amănuntele şi le redă, filtrate prin propria
sensibilitate: „Oraşul dintre cele două ape,
Krni Drim şi Ohrid, este, pentru câteva zile, locul cu cea mai mare
densitate de poeţi pe metru pătrat, este Capitala poeziei, cu ambasodori
din Australia şi SUA, din China şi din Marea Britanie, din Polonia şi
URSS, din… Poeţi care nu mai ţin cont de prejudecăţi şi de ţară,
continent. Ei vorbesc într-o limbă a prieteniei despre poezie, despre
cultură, în general, despre viaţă. Dar despre ce nu vorbesc aceşti
oameni a căror religie e poezia?” Intuiţia, rafinamentul, convertite
într-un fluviu de lirism îşi spun cuvântul: „Deschid geamul şi lacul e
atât de
aproape. Închid ochii şi imaginea lacului
rămâne pe retină. Un albastru în alt albastru. De aici, de la balconul
unei camere din elegantul dar şi excesiv de scumpul Hotel „Drim”, văd
cum Krni Drim se desprinde din lacul Ohrid, ca o lacrimă, cum apele sale
se întind străvezii, împărţind în două această patrie a poeziei,
Struga.(…) În seara festivităţilor de
decernare a „Cununii de aur”, dintre cei care au citit poezie pe
podiumul de pe „Podul prieteniei”, Abdulah Mansur, după lectura poeziei
sale, a coborât de pe scenă, aruncându-şi cartea din care a citit în
apele Drimului. Ca la un botez al poeziei. Oglinda apei s-a spart în
stropi mari.” „(…) Struga e nu numai o
patrie a poeziei ci şi un prilej pentru fiecare dintre cei prezenţi de
a-şi face cunoscute limba, poezia, patria.
Pentru mine, e un prilej
fericit de a încerca să testez felul în care e cunoscută literatura
română dincolo de graniţele ei de pământ. Primul interlocutor e o poetă
din Finlanda, Eira Stenberg.” (…) În ultimă instanţă, în
acest fel îi vor putea recruta mai bine pe viitorii traducători dintre
poeţii imporanţi ai lumii. Dintre cei care, vorba lui Nichita, cunosc
limba poezească…” Şi într-adevăr, Nicolae Băciuţ
întreprinde o anchetă despre condiţia poeziei şi traducătorii ei şi
ia interviuri Eirei Stenberg, lui Taşko Sarov, din Macedonia, lui
Rolando Certa din Italia, lui Ion Milos – Suedia; lui Adam Puslojic,
Serbia şi unor scriitori români. Taşko Sarov – spune jurnalistul,
„are un adevărat cult pentru limba română. În zilele Festivalului,
el s-a aflat cea mai mare parte din timp în preajma laureatului. Era ca
într-un fel de prelungire a condiţiei de traducător al lui Nichita
Stănescu”. El este traducătorul, alături de
Dumitru M. Ion, al ediţiei bilingve (română-macedoneană)
„Poezii”,
apărută la
Editura Misla din R.S.F.Iugoslavia, cu ocazia decernării „Cununei de
aur” lui Nichita Stănescu. El declară: „Pentru un om care cunoaşte o
literatură străină, îi cunoaşte sursele, valorile şi mai ales spiritul,
nu e greu să traducă din această limbă, mai ales când e vorba de o
literatură care cu fiecare an îşi dezvoltă creşterea şi în istoria ei
are pe un Eminescu, Macedonski, Goga, Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu,
din a căror operă, de altfel, am tradus. Alături de aceştia, Nichita
Stănescu e, în ultimii ani, cel care vesteşte literatura română peste
hotare, e un creator care îmbogăţeşte, şi asta cu mare succes, firul
neîntrerupt de creştere a limbii române, al literaturii române. A-l traduce pe Nichita
Stănescu înseamnă a traduce spiritul, şi folosesc aici expresia lui
Nichita, nobil de dor şi dumnezeiesc al poporului român.” Despre felul cum e receptat
Nichita Stănescu în Macedonia, Taşko Sarov a spus: „- Premierea lui
Nichita la Struga este un semn al recunoaşterii sale, a creaţiei sale.
După părerea mea, de mult Nichita Stănescu nu mai aparţine literaturii
române ci literaturii universale. Macedonia, mai pe larg Iugoslavia,
face parte din această literatură universală şi, prin ea, Nichita s-a
impus mai mult în universalitate. Cultivând o poezie pe sursele
naţionale, marii poeţi ai literaturii române contemporane, ca Eugen
Jebeleanu, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu – şi enumerarea poate
continua – şansa lor de a intra în universalitate creşte.” Şi despre portretul spiritual al
lui Nichita, acesta spune: „Poetul e un om între oameni.
Îi place să fie un om din mulţime, fie acasă, fie în străinătate. Îi
place să pătrundă în sufletul omului, să descopere bogăţii care se
ascund în acesta. Indiferent de mijloace. Ţinteşte spre a descoperi
bogăţii care altfel s-ar pierde. Pe mine, ţin minte că mă punea să-i
cânt cântece macedoniene, să i le traduc, iar pe unele mă punea să le
cânt de mai multe ori. L-am văzut aplecat asupra operelor multor
scriitori români mai vechi şi extrăgând de acolo ceea ce e poetic şi
modern… (…) Revăzându-l, când am început să-i traduc versurile sale
pentru Misla,
sub titlul Dreptul la timp,
am descoperit un Nichita care a rămas acelaşi, chiar dacă, între timp,
faima lui a intrat într-o continuă creştere.”
Rolando Certa dă mărturie în
legătură cu recunoaşterea poetului Nichita Stănescu: „Impresia mea cea mai profundă
este că recunoaşterea poetului Nichita Stănescu reprezintă şi o preţuire
binevenită pentru cultura română modernă, bogată, activă”. Nicolae Băciuţ surprinde şi
momentul premierii poetului: „Zilele Festivalului, orele,
minutele s-au scurs într-un fastuos ritual, care a culminat cu seara în
care, plin de emoţie, Nichita Stănescu şi-a primit „Cununa de aur”. Cu
ea în braţe şi-a îmbrăţişat compatrioţii, gazdele, invitaţii
Festivalului, cunoscuţii şi necunoscuţii care i-au ieşit în cale,
felicitându-l.” În alt context dar în aceeaşi
idee, criticul Marin Mincu afirmă despre posteritatea lui Nichita: “Lui Nichita Stănescu nu-i
lipseşte nimic, pentru ca el să fie ceea ce este, adică modelul cel mai
important al poeziei române postbelice, acela care infuzează în poezia
ce a urmat un siaj enorm în ceea ce priveşte fie scriitura, fie mesajele
semantice. Nichita Stănescu ar fi, deci, singurul poet care, fără să
exagerăm, contează ca model absolut.” În privinţa integrării poetului în
societatea românească postdecembristă şi dacă acesta ar fi făcut
politică, Marin Mincu a spus: “-
Nichita Stănescu politică? Ştii bine, Nicolae Băciuţ, că n-ar fi făcut
nici un fel de politică! Poetul mare, din toate timpurile, face politica
proprie. Îmi aduc aminte, când eram la Belgrad, la Congresul literaturii
din 1982, şi păşeam pe străzile din jurul Hotelului „Slavia”, dumneata
îl cunoşti, fiindcă am fost în aceeaşi perioadă în Iugoslavia, la un
moment dat Nichita s-a enervat şi a încercat să fugă după un porumbel,
să dea cu piciorul în acel porumbel şi a zis „Tuţi mama ta de porumbel
al păcii!” Asta era o replică, pentru că nu ştiu unde războiul
împotriva nu ştiu cărei populaţii era atât de meschin şi atât de absurd,
încât poetul, nu, care este uman la modul absolut, s-a enervat pe aceste
simboluri ale păcii, care erau de fapt doar simple forme retorice. Un
poet adevărat ca el nu ar fi făcut nici un fel de politică, nu s-ar fi
înrolat în nici un partid. Cred că s-ar fi izolat total şi ar fi devenit
poate chiar un eremit. Un Nichita Stănescu care n-ar mai fi primit toată
plevuşca, toată plebalia care în timpul ceauşist i-a mâncat mult din
creaţie şi din timp. » Adam Puslojoc – vorbeşte despre
viaţa post mortem a lui Nichita: “- Greu de tot de vorbit despre
timpul de după Nichita cel viu. A fi Nichita fără de Nichita e destul de
greu, pentru că nu ştiu cum să ni-l imaginăm dinafara lui. Pentru că
atunci când el a fost alături de noi, noi am avut un curaj imens că
suntem alături de el şi suntem uneori chiar egali. Dacă el ne pune o
întrebare, noi rostim un răspuns, dacă el tace, noi îi punem o
întrebare. Iar acum, fără el, nici întrebările, nici răspunsurile nu au
nici un înţeles. Sau n-au nici un rost. Dar, totuşi, viaţa merge mai
departe, destinul nostru ne obligă la demnitate şi chiar noi trebuie să
inventăm o lume ca Nichita fără Nichita. Poate o lume mai simplă cu
visul lui despre lume, dar care uneori ne obligă ca şi un vis al lui,
din viitorul conceput de el. Cum şi-ar putea el imagina lumea de azi?
Cred că în cea mai bună variantă posibilă, ar fi trăit mai departe şi nu
ar fi observat nici un schimb de viaţă. Dar, iată, noi, care trăim fără
el de două decenii, înţelegem că lumea după Nichita este mult mai
schimbată decât lumea până la Nichita, după altcineva care a fost un
strămoş al lui sau al nostru. Cred că nici golul după Eminescu n-a fost
atât de mare cât a rămas gol după Nichita. Din ce punct de vedere? După
Eminescu s-au născut alţii care aveau o direcţie foarte bine propusă,
foarte bine întemeiată chiar de Eminescu, prin poetica lui, prin viaţa
lui, de a purta necazurile sau răutatea din lume. După Nichita, lumea a
devenit mult mai infernală decât şi-ar fi putut el închipui în cele mai
negre, mai întunecate vise ale lui. » (…) Lecţia lui Nichita despre
cerc, lecţia despre cub, lecţia despre autoportret, care devin epitaf,
ne obligă să trăim mai departe. Chiar eu am scris un text, după un vis
al meu, când nu ştiam ce să-i spun lui Nichita. El mă întreba ceva, iar
eu nu ştiam ce să-i răspund. Şi-atunci, eu mi-am închipuit că, de fapt,
eu trebuie să-i spun ceva foarte simplu. Că lumina există mai departe.
Şi-atunci a spus: „Dar, stai, erai mulţumit să spun ceva atât de
simplu?” Şi-atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu este simplu. Şi i-am
spus: „Iată, frate Nichita, lumina există mai departe”. Şi despre cum e receptat în
Serbia, Adam spune: “-
El a fost un fel de poet total şi capacitatea lui de a trăi versurile
sale a fost imprevizibilă. Pentru că atunci când trăia la Belgrad el
scria despre Belgrad, dar presupunând că Belgradul e şi Bucureştiul şi
lumea întreagă, adică Cosmosul, materia divină din care noi suntem cu
toţii alcătuiţi. Faptul că noi ne-am recunoscut în cuvintele lui despre
Belgrad, despre Serbia, a fost un contract cu el, ca poet, să-l credem
până la ultimul punct tragic. Şi chiar când ne-a atras atenţia că Serbia
nu mai este, încă de-atunci trebuia să fim atenţi că ea în curând nu va
mai fi. Dar acum, când am depăşit acest punct tragic, noi înţelegem că
Serbia există mai departe, există şi lumina în Univers. » Şi academicianul Eugen Simion
afirmă despre posteritatea lui Nichita : “- În primul rând, trebuie să
spun că Nichita Stănescu îşi înfruntă posteritatea. Într-un fel, ne-a
displăcut acest lucru, dar în alt fel cred c-a fost profitabil
pentru el. El a luptat şi luptă încă pentru posteritatea lui. Adică
toate aceste contestaţii care vin mai ales de la poeţii generaţiei
optzeci nu fac decât să ne întărească într-un fel şi reacţia noastră a
criticilor, dar să şi întărească puţin poezia lui. Eu sunt foarte
bucuros că am reuşit să public în colecţia aceasta, „Opere
fundamentale”, toată poezia lui. Cred că este un moment foarte
important. Într-un fel, va trebui să recitim poezia lui Nichita
Stănescu. Părerea mea e că Nichita Stănescu nu e un poet elucidat,
definit în esenţa lui încă. Amintiţi-vă doar reacţia criticii, o reacţie
puţin de neînţeles pentru mine, faţă de volumele
Epica magna
şi celelalte. A apărut ideea că Nichita Stănescu s-a terminat, că
alcoolul l-a distrus. Cei care ne-am dat seama atunci, sper ca şi alţii
să-şi dea seama măcar acum, ştiam că de fapt nu era aşa. Nichita
Stănescu n-a mai publicat câţiva ani pentru că încerca să găsească
altceva.” Nicolae Băciuţ scrie şi un text
admirabil, o micro proză poetică intitulată “Elegia a
treisprezcea”:
“Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu? Mi-e
dor ca de limba română, ca de pământul şi aripa ei, ca de tulburătorul
aer pe care îl respir. „”Dar noi l-am respirat pe Eminescu însuşi”, îmi
spunea odată, odată ca niciodată, Nichita Stănescu. Dacă mi-e dor de Nichita
Stănescu, de Domnia sa? Cum să-l strig, cum să m-audă?
Să-l strig cu un cuvânt sau c-un bulgăre de pământ? Mi-e dor de Nichita Stănescu
ca de Eminescu. L-am iubit fără a-l cunoaşte,
înfiorat de verbul său. De felul de a gândi în verbe şi substantive. Am
ezitat să-l întâlnesc, fiindu-mi teamă să nu-i tulbur cu patima mea
măreţia. Şi, când l-am întâlnit, şi-a
desfăcut braţele ca nişte aripi gata să mă înalţe. Gata să mă înveţe să
zbor. Dacă mi-e dor de Nichita
Stănescu? Cui să-i răspund? (Vatra
nr. 12/1983”) „Respirări cu Nichita
Stănescu” – este de asemenea, un text
melancolic, în ton elegiac, în amintirea primului interviu luat
poetului: “Avea infinită răbdare cu cei
tineri, dar şi dorea să afle de la ei ce înseamnă poezia pentru tânăra
generaţie şi cum percepe ea poezia generaţiilor anterioare. Se număra
printre cei care, având vocaţia prieteniei, ştia să dăruiască prietenie,
dincolo de vârstă şi rang poetic. S-a lăsat “exploatat” de cei tineri,
mulţi dintre aceştia făcându-şi un titlu de glorie din prietenia care
le-o arăta Nichita. Simţeam că are ceva în plus pentru poeţii clujeni,
doar şi el debutase la Cluj, în
Tribuna.”
Regretul meu, marele meu regret e că “tehnica” de înregistrare cu care
am fost “dotat”, un “Tesla” de la Radio, nu a făcut posibilă difuzarea
pe post a acelui interviu, nu a conservat/înregistrat cu acurateţe vocea
poetului. Aşa cum e însă, păstrez acea înregistrare ca pe o mică şi de
mare preţ comoară.
La 57 de ani de la naşterea poetului, în primul an de libertate
postdecembristă, în ciuda imperfecţiunilor tehnice, am difuzat în eter
vocea lui Nichita Stănescu. Nu puteam să fiu atât de egoist încât să
păstrez acea înregistrare doar pentru mine.
Era ca un elogiu adus lui Nichita peste timp, ca o reverenţă făcută
celor pe care libertatea nu i-a alungat din teritoriile poeziei.” Urmează câteva texte omagiale la
70 de ani de la naşterea poetului. ”Nichita Stănescu, „se credea
un trimis al lui Eminescu pe pământ”. Avea vocaţia prieteniei, avea
farmec, era sociabil, imprevizibil. A lăsat în urma lui o legendă şi nu
mai e poet ci poezie. El trebuie descoperit şi redescoperit mereu. Pentru că Nichita Stănescu nu
a ajuns niciodată la Târgu-Mureş, încerc să-l aduc acum, aici, prin cei
care l-au cunoscut şi care i-au fost dintotdeauna aproape.” (Cuvinte-necuvinte) Este prezentat studiul lui Alex
Ştefănescu: “Introducere în opera lui Nichita Stănescu”,
trecându-i în revistă opera. Nicolae Băciuţ afirmă: “Cartea lui Alex
Ştefănescu ne provoacă, ne incită, scoate din amorţeală şi din tipar
interpretarea lui Nichita Stănescu. Multe dintre sugestiile din
această Introducere…,
dezvoltate de autorul însuşi, nu vor face decât să sporească şi să
nuanţeze dimensiunile liricii lui Nichita Stănescu”.
În „Actualitatea lui
Nichita Stănescu”
este prezentat
albumul memorial: „Nichita Stănescu. Frumos ca umbra unei idei”. „Scene din viaţa poeziei
e titlul fericit şi inspirat, pe care Radu G. Ţeposu îl dă cronicii sale
la cartea pe care Constantin Crişan a îngrijit-o, albumul omagial
Nichita Stănescu. Frumos ca umbra
unei idei, Editura Albatros,
1985, o carte de două ori impresionantă: o dată pentru conţinutul ei şi
apoi pentru condiţiile grafice cu totul excepţionale. E o carte care
certifică preţuirea de care se bucură poetul „necuvintelor”. Constantin
Crişan, Mircea Dumitrescu – într-un fel, Editura Albatros – în alt fel
şi-au dat mâna pentru a oferi contemporanilor o carte pe care ar fi
admirat-o, cred, şi Nichita Stănescu. Avem, prin această carte, imaginea
unui Nichita Stănescu viu, viguros, continuând să-şi fascineze şi în
posteritate, cititorul. Cartea este un bildungsroman
invers, o „descreştere” a vieţii dinspre maturitate spre copilărie,
surprinsă în mărturii ale unor personalităţi care l-au cunoscut, în
mărturii ale poetului, concretizate fie în poeme, fie în interviuri. O
carte pe măsura lui Nichita Stănescu.” „Din nenumăratele
„întruchipări” sub care s-a arătat lumii Nichita Stănescu, cea din
Antimetafizica
(Editura Cartea Românească, 1985) este una provocatoare. E şi o
înfăţişare „profană”, dar şi una „mitizantă”. E un portret în mişcare cu
„martor”, „însoţitor”. Câţi martori, câţi însoţitori o fi avut Nichita
Stănescu, cel care n-a suferit niciodată de singurătate? La câţi s-a
mărturisit cu adevărat şi în faţa câtor s-a folosit de măşti? Unul
dintre „însoţitori”, Aurelian Titu Dumitrescu, pare a fi singurul sau,
oricum, printre puţinii, care l-a provocat cu adevărat, care l-a însoţit
ca o „memorie de rezervă”, care a consemnat stări, reacţii, „necuvinte”,
„respirări”.(IANUS BIFRONS)
În legătură cu această carte, Nicolae Băciuţ e de părere că: „Aurelian Titu Dumitrescu e un
partener de dialog activ, stăruitor, cu replici inteligente, spontane.
Nimic nu pare, de altfel, regizat în această carte, iar spontaneitatea
(proverbială) a lui Nichita Stănescu e mereu în largul ei, improvizaţia
fiind, practic, inepuizabilă. Dar şi în improvizaţii, Nichita Stănescu
rămâne profund, şi chiar dacă metafora curge în avalanşă, conştiinţa
poetică elucidă.
Nu puţine lucruri din biografia poetului (chiar dacă Nichita Stănescu
afirmă că, „în definitiv, poetul nu are biografie”) iluminează poezia, o
pun într-o altă lumină, duc la o mai bună înţelegere a ei. Biografia
celor 11 elegii
este relevantă pentru o artă poetică explicită, integrantă. Pentru
înţelegerea actului poetic ca revelaţie. Autoportrete, introspecţii,
profesiuni de credinţă, portrete de anonimi (Ana Szilagyi, un medic de
urgenţă) sau de confraţi, evocări – toate scot în evidenţă
disponibilităţile de scriitor total ale lui Nichita Stănescu. „Viaţa mea
e ceea ce ţin eu minte” – spune Nichita Stănescu, iar ceea ce ţine minte
despre el nu se rezumă doar la momente fundamentale. Gesturi mărunte,
evenimente nesemnificative primesc valenţe noi, li se descoperă
consistenţa la o nouă „dreaptă judecată de apoi” a lor. E găsit
relevantul din nerelevant, fastuosul în grotesc. Spiritul său însetat
deopotrivă de real şi utopie, de farsă inteligentă, de ludic, de
copilărire e în consens cu spiritul său însetat, căutător de
contradicţii. Orice gratuitate poate căpăta un sens moral sau estetic.”
Dar şi mai adâncit în
spiritualitatea nichitastănesciană, Nicolae Băciuţ precizează: „Dar ce este, în ultimă
instanţă, Antimetafizica?
Un posibil Curs de poezie
al lui Nichita Stănescu, academicianul fără academie, universitarul fără
catedră: „…haidem măcar să naştem un ideal pe care-l şi avem în gânduri.
Şcoala de la Bucureşti,
adică Antimetafizica”,
spune poetul. Pentru Aurelian Titu Dumitrescu
Antimetafizica
e „un roman pe viu”, iar pentru Nichita Stănescu „Antimetafizica
nu e o negare a metafizicii ci afirmare a proprietăţii materiei faţă de
timp şi gândire”, e, mai degrabă, „demers dialectic implicat în
estetică”. (…) Fără a fi o carte de
„amintiri” („Antimetafizica nu e o carte de amintiri, ci cu totul şi cu
totul altceva” – afirmă Nichita Stănescu),nu puţine sunt „amintirile”,
evocările. Memorabile sunt portretele făcute unor personalităţi ca
Zaharia Stancu, Jaques Prevert, Evgheni Evtuşenko, Desanko Maximovici
ş.a. În replică, Aurelian Titu Dumitrescu schiţează şi el câteva
portrete în mişcare – fizice, psihice, morale. „Subiectul” său rămâne,
constant, Nichita Stănescu, cu nesemnificative derapaje. Oricât de incomodă, de inegală
ar putea părea unora, Antimetafizica rămâne o carte recuperată, salvată,
o valorificare a geniului oral al lui nichita Stănescu. Pentru cel care a realizat
această carte, Aurelian Titu Dumitrescu, e de dorit ca
Antimetafizica
să nu rămână, păstrând proporţiile, ceea ce pentru Eckerman a rămas
cartea de Convorbiri cu Goethe.” La fel de relevant este şi textul
„Râsu-plânsu lui Nichita Stănescu”: „Biografia lui Nichita
Stănescu este o operă în sine. Nici un alt poet român postbelic n-a avut
popularitatea lui Nichita Stănescu. Puţini scriitori români au creat
sentimentul familiarităţii ca Nichita Stănescu, puţini au rămas în
conştiinţa celor care l-au cunoscut aşa ca el. Iată, la mai bine de două
decenii de la moartea sa, Nichita Stănescu este într-o actualitate
fertilă. Opera sa e în circulaţie, în ediţii elegante şi în tiraje de
care puţini poeţi au parte. Biografia lui continuă să fascineze, într-o
nostalgică recuperare.
O astfel de
recuperare/restituire este şi cartea îngrijită şi prefaţată de Laurian
Stănchescu, apărută la Târgu-Jiu, fără menţionarea editurii. O sută
douăzeci şi unu de semnatari realizează un portret în mişcare al lui
Nichita Stănescu. Cei mai mulţi sunt scriitori, iar textele aparţin
tuturor genurilor, de la poeme la interviuri, de la simple note la
eseuri. Tonul textelor este şi el de o mare diversitate, de la
neutralitate la patetism, dar de fiecare dată cu admiraţie. Sunt incluse
şi texte din timpul vieţii poetului şi texte postume, publicate sau
inedite. Cele mai multe texte sunt din anul morţii poetului, dispariţia
sa prematură declanşând un val puternic de emoţie. Cartea include şi
poeme inedite ale lui Nichita Stănescu, dintre acelea pe care, cu
generozitate, poetul le scria, le dedica şi le dăruia unor prieteni.
Câteva fotografii recompun şi ele imaginea unui Nichita Stănescu în
timp, cu clipe eternizate din copilărie până în anul morţii, 1983. La
acestea se adaugă şi arborele genealogic al poetului dinspre mama sa,
Tatiana Cereaciukin. Realizăm din aceasta că familia lui Nichita a rămas
fără urmaşi, nici una dintre surorile sale, Mariana (1938 -2002) şi
Cristina (1943 – 1999), neavând descendenţi.” Memorabil este şi textul:
“Acasă la Nichita Stănescu” –
o evocare
emoţionantă a poetului, făcută cu glasul muiat în sângele
lacrimei: „Am fost acasă la Nichita
Stănescu. La prima lui casă, cea din Ploieşti, în care poetul s-a
născut, „înger cu ochii albaştri”. Pe patul în care s-a născut trona un
ursuleţ de pluş, drag poetului în copilăria sa şi rămas, ca prin minune,
printre lucrurile care s-au păstrat, făcând faţă timpului şi timpurilor. Casa familiei Stănescu a fost
naţionalizată, aceasta ajungând chiriaşă în propria locuinţă. Până la
urmă, casa s-a întors la stăpânii de drept, devenind, din 2002, Casa
Memorială „Nichita Stănescu”. Au rămas multe din lucrurile poetului – de
la masa de scris la pianul la care cânta adesea poetul, de la maşina de
scris la poeme în… manuscris…, încercându-se recrearea unui univers care
a însoţit nu doar copilăria şi adolescenţa ci şi locul întoarcerii în
anotimpul nostalgiilor poetului. Se spune că în mare parte s-a
reuşit, că, în sfârşit, Nichita Stănescu are o casă în care îşi aşteaptă
bucuros musafirii, ştiut fiind că şi în ultima sa casă din Bucureşti,
cea din Piaţa Amzei, uşile au fost mereu deschise multor chemaţi şi
nechemaţi ai gazdei, generoasă cu oaspeţii, în lungi şi boeme taifasuri.
Nu e o casă „boierească”, deşi nu e nici una obişnuită. Odăile nu sunt
mari, dar aşa cum sunt făcute amenajările, păstrând, cel puţin în parte,
aranjamentele de altă dată ale mobilelor şi lucrurilor, ele au
luminozitate, fac simţită prezenţa spiritului nichitastănescian. Într-una din încăperi,
vitrinele oferă imaginea universului poetic, cu cărţi, manuscrise,
diplome, distincţii, deasupra tuturor ridicându-se Cununa de aur” a
poeziei, cu care Nichita Stănescu fusese încoronat în 1982, la Serile de
la Struga, din Macedonia pe atunci iugoslavă. Într-o altă cameră sunt o
parte din cărţile familiei Stănescu, precum şi cărţi ale lui Nichita şi
despre Nichita, cărţi cu autograf primite de la diverşi scriitori.” În „Posteritatea
necuvintelor”
– Nicolae Băciuţ spune: „Nici un poet postbelic n-a influenţat
suflul scriiturii cum a făcut-o Nichita Stănescu şi nici nu se va ivi
degrabă un autor care să-i fie pe măsură. El a însemnat, într-un alt
timp istoric, ceea ce au însemnat Eminescu şi Arghezi. Nichita Stănescu
a fost nu doar poezie ci şi spectacol al poeziei. Deloc singur printre
poeţi, ci într-o companie de ţinută, de la Ana Blandiana la Ileana
Mălăncioiu, de la Marin Sorescu la Cezar Baltag, Nichita Stănescu şi-a
impus un anume sens al rostirii şi iubirii, a „dezrobit” limba română,
dându-i libertăţi neîngăduite vreodată.
Poezia lui Nichita Stănescu şi-a pus decisiv amprenta pe evoluţia
poeziei române contemporane. Fără el, cu siguranţă, s-ar fi scris altfel
poezia în limba română, în această patrie de cuvinte.”
Aceste texte sunt edificatoare şi extrem
de bogate în semnificaţii pentru orice om care scrie şi chiar şi pentru
cei care doar admiră. „Poetul a fost toată viaţa
risipitor cu sine, cu opera lui. Oricât ar fi trăit, ar fi continuat să
dicteze poeme, cunoscuţilor şi necunoscuţilor, prietenilor şi
neprietenilor, dedicând şi dăruind poeme în stânga şi-n dreapta, ca şi
cum ar împărţi indulgenţe, fără însă a cere nimic în schimb. Poetul a făcut să renască
boema literară ca nimeni altul în cei cincizeci de ani de viaţă ai săi.
Mai cred că cu el s-a stins însă şi ultimul mare boem autentic din
literatură română. Căci veacurile nu mai navighează pe valurile
nepragmatice ale literaturii”. (…) „Nichita era un frumos
inocent. Un munte de bună-credinţă. În politică s-a jucat de-a politica,
făcând poezie. Poetul nu putea fi înregimentat de nici o putere. Era
atât de liber, atât de el însuşi mereu, că nimic nu l-ar fi putut
subordona. Nici o putere n-ar fi riscat să-i exploateze popularitatea,
pentru că Nichita era spontan, imprevizibil, şi orice acţiune de
racolare s-ar fi întors împotriva celor care-ar fi iniţiat-o. Nichita
Stănescu n-ar fi putut să se poarte nici ca Ştefan Augustin Doinaş, nici
ca Nicolae Manolescu sau Ioan Alexandru. Nichita Stănescu ar fi rămas
poet şi… punctum.” „AL MEU PRIVIT DE AL SĂU” Un alt text remarcabiul este: „Cum
l-am cunoscut pe Eminescu şi se referă la un episod petrecut între cei
doi poeţi în curtea blocului din Piaţa Amzei, acolo unde vieţuia şi
„copacul Gică”. Amintirea e foarte vie şi redată cu emoţie
firească: “Nichita Stănescu m-a primit
cu entuziasmul său proverbial, de parcă ne-am fi cunoscut de la
începutul lumii, ca doi vechi camarazi. Dialogului nostru, înregistrat
pe bandă,
i-a urmat o invitaţie la plimbare. Pare de neimaginat cum un mare poet
se poartă cu atâta deschidere cu un june pe care l-a văzut prima oară în
viaţa lui şi care, desigur, nu-i spunea nimic, înafară de o apartenenţă
la un fenomen, “echinoxismul”. Nichita nu era foarte vorbăreţ. Păşea
agale, apropape silenţios, răspundea întrebărilor mele doar în metafore.
Era o maşină de metafore. Totul în rostirea lui se transforma în
metaforă. Din când în când,
se oprea şi,
ca şi cum ar fi prezentat una dintre minunile lumii,
spunea: „Aici îşi avea casele
Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al
lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi. În
camera de sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scris
Kamadeva”. Şi versurile din Kamadeva le rostea de parcă s-ar fi
spus singure: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, /
L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul
mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui
buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, /
Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în
arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Şi de-atunci în orice noapte / Plâng
pe patul meu deştept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe /
Fiul cerului albastru / Ş-a iluziei deşerte.” Totul se derula ca într-un
spectacol.
Ca o fulgerare, ca şi cum ar
fi rostit doar pentru sine, Nichita Stănescu spuse la un moment dat:
“Bătrâne, eu l-am cunoscut pe Eminescu”. Şi n-a mai lăsat loc
nedumeririi mele să devină întrebare. “Eu l-am întâlnit pe Tudor Arghezi
şi l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Eminescu şi l-a
privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui lui Arghezi l-am privit pe
Eminescu ».
Rostea cuvintele sacadat, în
stilu-i binecunoscut, de parcă ar fi oficiat o slujbă tainică. “Şi dacă
eu vă privesc în ochi îl văd pe Eminescu”, am îndrăznit eu atunci. Şi de
parcă nu m-ar fi auzit, a continuat: “Noi l-am respirat pe Eminescu
însuşi, noi suntem respirarea lui”. Cuvântul „Amintire” – poartă în
sine, precum maica pe pruncul său, cuvântul „Amin” – adică: „Aşa
să fie!” Amintirile despre Nichita sunt tezaurul pe care scriitorul l-a
adunat toată viaţa. Se cade acum să-l împartă. Amin. Ceva din acest tezaur va ajunge şi
la noi. Spre înavuţire spirituală, spre edificare. „Nichita Stănescu
nu a avut trufia perfecţiunii. Nu şi-a adjudecat domeniul poeziei ca o
proprietate exclusivă. Nu a fost desăvârşit. A fost însă un autor
genial. Iar geniilor li se pot mai uşor ierta greşelile. Iar celor care
nu-l înţeleg li se pot îngădui neputinţele. Dar de vină nu e Nichita.
Păcatul trebuie căutat în ei. Dar oricine poate fi absolvit de păcate.
Şi niciodată nu e prea târziu. (…) Sigur, nu toţi ajungem la
înălţimi, dar toţi putem aspira la înălţimi, având şansa să trăim peste
cincizeci de ani, să fim, într-un fel, mai „bătrâni” decât Nichita. Acum, că am trecut de
cincizeci, cum să-i mai spun, mai „tânărului” Nichita, „bătrâne”? Nicolae Băciuţ îşi încheie cartea
cu aceste emoţionante cuvinte. Dar cartea rămâne deschisă. Pentru noi,
pentru fiecare din cei care vrem să-l cunoaştem mai bine. Şi prin el,
care e o emblemă a Poeziei româneşti, şi pe alţi scriitori şi poeţi
români care poartă flacăra culturii de aici către pretutindeni. CEZARINA ADAMESCU 12 deceembrie 2011
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL
|
|
|
|
Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumănien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumănien) |