Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

PAULINA POPA:

REVELAŢIE PRIN OGLINDIRE DE SINE

„DEPARTELE” (Editura Paula, Deva)

Eugen Evu

Paulina Popa îşi conturează o bibliotecă proprie remarcabilă: de la debutul prin „Cu mâinile în flăcări”- volum pragmatic în care îşi clama cu un patos religios ars-poetica unei autentice chemări de natură feministă – ecologistă, poetessa bihoreancă (acum deveancă) a urmat un itinerariu al dezvoltării  eului liric,cumva ramificată cu nesaţiu de fructificare a acestei religiozităţi; răsfrânt  generos într-o „coroană” ce aminteşte un figurativ conifer. Dealtfel nu întâmplător elegantul album poetic  este ilustrat cu imagini montane- în care leit-motivul este Bradul ( simbol arhaic carpatin dar parcă amintind de o pagodă!)  şi desigur Bradul simbolic al Belşugului de Crăciun). Câteva drumuri de pelerinaj în spaţiul cu pecete vechi-testamentară par să îi fi deschis o viziune panoramatică asupra spaţiului originar – ca resurecţie a memoriei. Însă  cartea este axată pe stâlpul religiosului doar pretextual- iar sincretismul este o resursă abundentă pentru marile întrebări existenţiale care transpar sau se derulează explicit. Axiomaticele sentinţe aristotelice – delphice sunt urmate sub cerul între timp rotit sub zorii creştinismului şi rămurind alte semne luminoase şi alte spaime stihiale.  Dintre  acele sentinţe, „Urmează-ţi zeul” şi „ Cunoaşte-te pe tine însuşi” par să îi fie condiţie şi crez.

Am citit cel puţin 10 din cărţile ei, iar cea recentă „Le Lointain” – „Departele”- The distance – evident trilingvă, este de fapt un elegant album al cultului pentru carte – cu un  conţinut COMPOZIT ( procedeu canonic muzical ) – modular şi egal de consistent.  Poate că undeva „departe” scânteiază imemorial Cântarea Cântărilor şi chiar funcţionalitatea marelui poem atribuit lui  Solomon… După „Îngerul politic” – carte contestatară cu inserţii postmoderniste şi pamfletarde – iată că Paulina Popa revine la acea religiozitate transferată asupra societăţii tot mai agitate de trepidaţiile istoriei imediate . Evident, experienţa şi fluenţa discursului sunt factorii ce marchează un experiment liric singular şi în care substanţa lirismului înfloreşte mereu din spontaneitate şi reverberaţie harică. Hieratismul angelic revine ca leit – motiv şi cromatismul devine iconic- fără a fi iconoclast: un suflu mai degrabă metafizic şi o psalmodică spunere inteferează paradoxal cu exprimări şocante: profanul se impregnează de sacru prin „ritualul” scrierii iar cuvântul lirici este extras din prozaismul cotidian şi şlefuit cu imaginaţie de iconar deloc naiv – mai degrabă stilizator „stă şi mă chinuieşte/ cu privirea/ de sub brazi/ Ingenuncheat în zăpadă/ Îngerul cântă la chitară/ Biesrica este purpurie/ se ridică spre cer/-… Substanţa/ materia cu urechi frumoase/ o formă a plăcerii/ ce nu-mi trece prin carne”/ este cea care mă determină/ să nu rămân nemişcată/……Soarele apasă uşor/ pe inima iernii/ Sângele îmi acoperă mâinile”.

Ca şi în cărţile anterioare Paulina Popa construieşte cumva omphalic cartea în care fiecare poem se încheie ca un rând de zidire, spre a continua ROSTUIT în următorul. Este un rafinament acesta şi sublinierea nu este formală, ca aldine, ci re-ligio ( refacere a legaturii) ce are o semnificaţie mantică. Bizantinismul este explorat în mistica poeziei moderne şi Paulina Popa reface de fapt un drum regresiv în stratele arhetipale definite de un Carl Gustav Jung.  

Poetul devine apostol  iar  dumnezeu „cântă la kitară”. Orfeu  nu o mai plânge , nici caută pe Euridice.  Suntem în alt spaţiu, pe care l-aş numi unul Dantesc modern şi deopotrivă al unui Hieronymus Bosch! Un frison apocaliptic resurect sub spectrul „luminii mai strălucitoare ca o mie de sori”( …) – ca şi hieratismele  lui „neo mensch” al lui Nietzcke - aglutinează intervalele unui discurs sun starea transei „neascunderii” metafizice. Întregul volum este astfel edificat, sistematic şi cu o rigoare ştiinţifică, dacă pot spune. Polemos nu e departe, nici tonul adecvat spre a dojeni sau rechema doctrinar „rătăcirile” ucenicilor.

Nu înseamnă că Paulinei Popa i se pot reproşa intruziuni în naosul retristiv – ci se pare că ea a dat de un filon adânc în sine, din care psalmodierea uneori cu nuanţe laice - via  eposul originar – narează intempestiv starea unei continue şi fluente mărturisiri euharistice  în amplitudini  „electronice”… Structurarea cărţii în stil „de cantată” sau oratoriu modern, îi este pare-se  inspirată de legile componistice muzicale. Unele imagini şocante coboară parcă dintr-un delir mistic cioranian (Lacrimi şi sfinţi) Stigma ancestrală este a femeii corupte de îngerul căzut, celui  biblic, dar mai ales celui apocrific.

Se perindă în cartea – sanctuar – bazilică - templu o mare felurime de simboluri ce vin când din pre creştinism, din mir, din eposul rural arhaic, când din chiar lycantropia protodacică. Evident, Paulina Popa nu mai scrie doar spre a dezmierda harfe şi timpane dornice de psalmice oratii, ci a ajuns la cu totul alte vămi, a trecut  la cu totul alte cercetări: Cercetări de sine şi cercetări al naturii primitive din om care se disimulează mereu în homo religiosus dar şi în zoon politicon. Livrescul se suprapune energic şi sinergia metaforică reumple mereu cu nesaţiu fantastic – de colorist impetuos - spaţiile ce nu au repaus în rostuirea poemului. Se rosteşte ceva oracular, se oficiază libaţii dar şi mistere: „Să ne alăturăm/ să purtăm vesminte/ cât mai transparent/ ( citeşte metafore analogice, n ) – aşa cât să ni se poată număra /gândurile… Acelea care ne citesc/ şi pe care noi le citim/ invers/ ca-ntr-o oglindă” (pag. 49).

Paulina Popa dezvoltă impetuos şi la limita paroxismului – oximoronic – (remember!): „muşcătura nebunului” – definiţia unei figuri de stil) însă deviind de la hamletism. Deşi afirmă un onirism desuet „îmi citesc/ tot ce am trăit în somnul meu/ ce devine/ din ce în ce mai adânc” – Paulina Popa trăieşte aventura ireversibilei iniţieri de sine, iar procedeul este unui ezoteric: al oglindirii caleidoscopice şi scrutării inconştientului nu doar „rememorând ludic” somnul blagianului concept, ci profunzimile danteşti ale fiinţei. O pleiadă de poeţi antici dar şi moderni par să participe la acest „simpozion” în care înţelepciunea este totuşi riscată paradoxal în emoţional şi chiar senzualism firesc feminin. Frecvenţa unor clişee – surpriză - ne tendenţioase - desigur, poate fi suspectată de artificios: dar mutaţiile semantice ce răzbesc printre astfel de „întocmiri” sunt ale unui „ce” abia reprimat şi poate anume deviat în virtualitatea şi astâmpărul efemerului catarsic. O distanţă uriaşă faţă de – bunăoară - Angela Marinescu şi tot atâta dar altfel, faţă de Ana Blandiana. Asumat cu ardoare şi tenacitate, un destin poetic pare să fie sub semnul permanenţei temeri şi încordări, pierderi şi regăsiri, acalmii şi interogaţii ale marelui Sfinx – zeiţa femeie. Nu e nimic previzibil în această evoluţie când incendiară, când estompată, dar mereu direcţionată cu o admirabilă vrere – spre un liman INTERIOR .

   Eugen Evu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)