REVENIRE LA POEZIA LUI ION SCOROBETE  -  „IMPERIUL MĂRUNT”

Eugen Evu

Hunedoreanul Ion Scorobete  revine, prin volumul „Imperiul mărunt”, nu atât la „biblioteca de zgomote”, care de fapt parodia parafrazic  fracturismul anilor 2000,  ci  la zgomotele din bibliotecă, la „bântuirile” pe care un Umberto Eco  ni le denunţă psihanalitic în sens superior, aşadar decodând demersul catarsic al post- modernismului şi devianţelor  Fiinţei heideggeriene, recte platonice. Prin scrierile lui lirice (autorul fiind şi romancier), consider că aparţine promoţiei ’70, însă stililstic este un optzecist prin: dexteritate prozodică, livresc  cu acute inserţii terminologice şi analogice (!) ştiinţifice, vădind cultură aluziv-savantă.

Livrescul  cvasi-oximoronic al liricii lui Ion Scorobete este ludic şi de o vreme dramatizat prin implicare morală;  stilistic, aminteşte de tehnicile transmodernismul - ramificat din psihedelismul dadaist - al artei plastice în care compoziţii asimterice, eventual din pansamente impregnate color, totemic, ale unei „dezordini gândite”, uluiesc şi fascinează mai ales prin asocieri şi oximoronice etalări ale  „gropii metafizici”, (antimetafizica stănesciană?) - defulând în discursul spontan al „reportajului” stihial: „o teamă stupidă din sensul opus gravitează căci/ mă las cucerti de ceeaşi eroare/ dusă la extrem”. Este poetul „celestelor păduri” în eroare, cea a  seducţiei - resurecţiei derizoriului, într-o lume cyborgizantă, interconectabilă spre a recupera telepaticul (?), una accelerat-alienantă, şi care închide drumurile înapoi, spre interior, spre Sine? Luciditatea poate fi ea reconciliată cu anxiosul zbucium ezoteric? „Calea care ne bântuie”, mai este ea cea a sacerdoţilor barbarilor, aici, unde barbaria eşuează secată de semnificaţie, în barbarismul scrierii post-bacoviene ? Plânsul materiei devine mecanic, aidoma viziunii freudiene, spiritul se agită aidoma quarkilor şi proporţiile mari metatextuale, fac apel obsesiv la procedee plasticizante. Nu artificiul este riscul întocmirii lirice de aici, ci autodafeul, sacrificarea prin fetişul-cuvânt în sensul unui puternic recurs la teza malarmeeană, „poezia, la urma urmei, se face din cuvinte”. Pot fi acestea pansamente impregnate de sangue, de rogveivul ultra-dens al imaginaţiei poetului, cu o savoare de comment eseistic, sagistic, a lumii senzoriale?

Ion Scorobete scrie în transă, una autoindusă, poeme ce curg ca unul singur, „în culori de atenţie ce desfrânează cerul”... în valpurgia cu „torţe de zgură scurse pe acoperişul (suprafaţele delirului) amurgului livid.” Stressat de urbanul betonat, în cartierul  timişan cel cu nume straniu „al Circumvalaţiunii”, poetul se refugiază disperat şi doct, în climatul de seră - grădină proprie, al unui simbolic habitat ce extinde „zgomotele „bibliotecii şi respinge ipostaza aceluiDie Buckenwurm - vierme de bibliotecă - citeşte şoarece, despre care postula Eco. Este el poetul hermeneut, poetul pledant al cauzei profetice, prin terifianta glossare a Stărilor  ce tind a se dezavua în apoezie, în demitizare a conceptelor creative, a recupera prozaic continua uzurpare a realului (traumatizant) în ludismul ce ar suprinde inefabilul? Ion Scorobete trăieşte trepindant impactul unei culturi poetice majore, cu cel al sufletului „însâmburat” al fiinţei asaltate de spectrul mutaţiei spre declin mettal al civilizaţiei - om şi obiecte - spre o de-naturare a existenţei, prin consumism şi abulie. La ieşirea din labirintul incintei habituale, spre a fi resorbit năucitor de urbanul unei agore smintite, mai degrabă Hyde Park-ul balcanic, post paşalîc banatic, Scorobete consemnează starea pseudo-icarică  a evadării dintr-o captivitate (şaradică) în alta, macro-labirintul, al... Circumvalaţiunii, adică al sinopticulul giga-neuronal: „în poartă-mi aud deznădejdea liberă/ de gesturi ferecate/ şi cum se tânguie-n vecini câinile/ oglindindu-se-n lanţ” (metaforă absolut senzaţională). Uluitoare analogie a captivităţii fractalice, precum în real, aşa şi în text, voi extrage mai jos câteva astfel de memoriabile reuşite, ele singure ajungând ca probe ale unui talent cultivat şi conturând, iată, revelaţia superioară a unui „ imăperiu mărunt”, ce face aluzie la sintagma „Stării împărăţiei”, într-o paradigmă a teozofiei de o mare forţă expresivă, pruin aceea că „Imperiul mărunt” este un trofeu al itinerariului propriu, dar şi al unei promoţii ce - în grila lui Ulici, ar fi de fixat la „interferenţa” 70-ism, optzecism şi chiar translând spre fractursimul manifestului cu aderenţa ipocrită. Sorescu! repet, consider că de fapt Scorobete este un psihedelic puternic şi inspirat- rescurect, un Sisif ce - rotindu-şi privirile pe movila-nedeie a panoramei „scarate”, tersasate, din stranii lui munţi originari, îşi restructurează lirica întru Sinele ancestral şi regăsirea acestuia, la cote suprarealiste, mitopoetice, cu frecvente puseuri tehno, structu-sensu. Iată eşantioane probatorii, cvasi-oximoronice, chiar paradoxiste (neutrosofice). Abundă aluzii metafizice, asociate cu  parafrazări livreşti excelent resimţite, menite a redefini, de facto, Ars poetica distinct scorobeteană, nerescrictive, dezinhibate - culmea - prin dezmeticirea raţională faţă de stupoarea metaforei  fruste, de un lexic ultra-conspectual: „beţia de cuvinte se salvează în  beţia de ozon, de eteric, de sclipăt celest: „Iarba de sârmă-mi vlăguieşte-ntrebăprile/ cântă abrupt sub tăpli/ violina ghimpată” ;  Aerul vlăguit de elemente/ îşi conservă magnetic ofilirea de / accent bolnav/ se agaţă de privire ca un sex/ feminin pârguit/ în slobozenia braţelor răsucite-n/ sevrage”; (mustul semnificantului are tărie de alcool;  delirul  exotic şi ezoteric se extinde în interspaţii ca o imensă suferinţă a Naturii, aşadar face legături semantice-sinoptice aidoma infrastructurii chinuite, colaterale, a drumurilor montane, spre „origni”.

Peisajul răsturnat devine halucinant, parcă provocat de revelaţia unui paradis ce se alungă pe sine, natură şi om...):  „ ca un revers al medaliei viciul/ acaparează spaţiul elementar/ al nădejdii” ; ( asocierile oximoronice sunt voit trăznite: „tăcîie în cumpănă ca un tălmaci/ cu limba smulsă/ de parcă s-ar ruga în somn/ la sămânţa nucului ...” ; „viermele duplicitar îşi dă mâna (?)/ într-un sărut (?) răcoros” (evident parodiere a însuşi absurdului semantic, n)...” îi citesc unui pui de codobatură/ pe marginea paharului/ de telegraf din/ mâzga polemică a stării de urgenţă”!  Iată aventura fostului subtextualism ironic al optzeciştilor, revenind funcţional în terifiante asocieri lingvistice care de fapt dinamitează orice sistem poetic, spre a reîntemeia parcă, prin asomţiune, mitul gonflabil al poeticiilor : „ ne dăm mâna în grădinia minciunii acceptate / întru răzvrătirea de dincolo de limita urii/ plăcută casă a trupului meu şi temelie/ principiului apei/ cu certificat al pânzei freatice”. Rafinamentul dinspre aceste rostiri ne face deliciul, desigur, suprasaturaţi de atâtea avorturi ale curenţilor în pârloagă ai liricii post-decembriste. Deoarece astfel de metafore au o savoare amară, dacă vreţi naturistă, ca regăsire a propriilor avataruri din arhetip, însă taumaturgice tocmai prin efec, Ion Scorobete are surâsul gândirii, laolaltă cu nostalgia sacramentelor din melosul paideumei natale. Freatismul evocat este cel al Memoriei şi al etrenei reîntoarceri eliadeşti. Nu singurul, poemul dedicat lui Fondane, evreul-român franţuzit, (Sorginte), este deplin citabil spre a redescoperi în Ion Scorobete poetul din vârful muntelui, răzleţit şi cu drumul intact al întoarcerii, pe autostrada nebună a europenismului de tip american. Incălzirea globală, spectrele apocaliptice (cum figures), tot mai joase, procletice vs paracletice,  sunt zone de explorare pantagruelică ale  umanului fenomenal, preluând în mic, ceea ce se agită în mare. Orfeismul este departe  de a mai îmblânzi „fiara din om”, este bocet şi sfâşiere, prin simpla ordonare-numire, revelare textuală: „În câmpul de harfe de magneziu/ trupurile ni se revarsă/ într-o descărcare/ fierbinte se încinge planeta/ somnul se jertfeşte la uitare de sine/  într-un melanj conectat/ al proprietăţilor fibrei/ peste gardul mut din preajma jocului/ noaptea dogoreşte pătratul ferestrei/ fructifică miezul/ scrie povestea nevinovată/ atâtea replici”.  Ion Scorobete este un fericit înţelept totuşi rezistent cartezian,  un poet filosof  vag-blagian-sorescian, scrutând nicidecum anxietatea mulţimilor, ci singurătatea divinului ce se sacrifică în operă, fie oglinditor,  din utopia cea mai teribilă, pare-se, în uman: iubirea.

Editura Antrophosne oferă prin această carte, cea mai convingătoare din seria de poezie, cred, a lui 2010. La umbra celestelor păduri, a termopanelor-termopanicii, dar mai ales a cărţilor în floare, neuitata sintagmă a lui Cornel Ungureanu. Cuvintele înfloresc, iar „înspinările”  (floratura metaforică, ornamentică, una a jugului cu înflorituri), sunt un simptom - dacă nu sindrom - al cultivării noastre, cei din interregn, coroborat cu „meşterismul iconarilor” rurali. Scorobete transferă uneori „fantasticul” mito-poetic în discurs frust, cu efecte ce reţin gustativ, percepţia. Personalitate contemplativă, a umirii, a mirării blagiene, Scorobete reţine ca procedeu şi ironismul sceptic impregnant de aluzii textualiste, fără a uza de colajeria generaţiei „suspendate” în dispute ce, vădesc un lucru cert: după ruptura de cenzura şi apoi recursul unora la autocenzură, fenomen disimulat al voalării identitare şi chiar al furiei stinse în „ şopârle” parafrazice, parodice (Sorescu), ori neo-avantgardist-dadaiste. Având dezinvoltura cumva indusă din profesiunea sa de magistrat, prin ultim editatele trei cărţi lirice, negându-se succesiv una dintr-alta, poetul timişorean extrage spectaculos „filologismul” esteticilor divergente, curioase puseuri ermetice. Paradoxal aceasta fiind a unui suprarealism resurect, realitatea imediată pare ea însăşi a ne expune violent, şocant, o substanţialitate ce se ascundea în derizoriu, izbucnind semnificativ într-o nouă paradigmă. Oricărui canon va fi „atribuit” poetul, este limpede faptul că a fost, este şi devine mereu, prin sinele căutat, al unei origini geo-culturale pe care a exaltat-o fără a fetişiza, dar căreia îi află mereu ingenioase conexiuni şi raportări sinoptice cu „centrul”, poezia în mişcare, succedându-şi etapele arderii cumva hologramic-cinetic.

Eugen Evu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com